marți, noiembrie 09, 2010

MICA OLANDEZĂ VREA SĂ ŞTIE

Marit e în România de cîţiva ani şi are de scris un referat cu tema COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA. Mi-a solicitat răspunsuri la cîteva întrebări. M-am străduit să fiu corect cu viaţa mea. Dacă am greşit, aştept observaţii. Şi completări. Azi, prima întrebare şi primul răspuns.

Cum era viața de zi cu zi in timpul comunismului ?

Ca şi în Olanda, sau oriunde în lume, oamenii se străduiau să le fie bine. Atît cît se putea, material şi spiritual.

Din punct de vedere material, a fi bine pentru un român în România comunistă, însemna:

- să ai un loc de muncă (dreptul la muncă era consfinţit în Constituţie!)

- să ai o casă ( locuinţele erau proprietatea statului şi doar cei cu venituri foarte mari aveau case proprietate personală)

- să ai televizor color şi aparat video

- să ai relaţii (pile) la magazinele alimentare ca să poţi duce acasă unt, carne, pîine, salam, lapte.

Supremele realizări pentru un roman simplu care nu era activist politic sau securist, erau să poţi să-ţi cumperi autoturism şi să obţii aprobare să faci excursii în străinătate.

Pe vremea aceea, se spunea că Partidul Comunist Român, prescurtat PCR, e forţa politică conducătoare (sic!). Dar, cu umorul care caracterizează naţiunea noastră (haz de necaz), oamenii se amuzau, spunînd pe şoptite că trăim sub regimul PCR. Adică Pile – Cunoştinţe - Relaţii.

Ca să fii în rînd cu lumea, trebuia să ai PCR la spital, la librărie, la magazinele de haine şi cosmetice, la şcoala de şoferi, la Miliţie, peste tot. Cu cît aveai mai mult PCR, cu atît o duceai mai bine.

Vara oamenii mergeau în concedii la mare sau la munte. Oficial, Crăciunul nu exista ca sărbătoare, dar toată lumea sărbătorea naşterea lui Isus. La noi, official, se sărbătorea Anul Nou, Revelionul, şi copii norocoşi puteau mînca banane şi portocale care erau foarte greu de procurat.

Nu ştiam, pur şi simplu nu ştiam că există copii handicapaţi sau în orfelinate. Am aflat uluiţi de nefericiţii cu SIDA sau cu sindrom DOWN, după 1990. Nu trebuia să ştim, nu aveam voie să ştim. Cu toate că Partidul decisese că toţi românii sunt perfecţi, Ceauşescu vorbea despre “omul nou, multilateral dezvoltat care construieşte comunismul, viitorul de aur al omenirii!”

Toţi muncitorii aveau un plan de producţie. Se numea normă. Nimeni nu se omora cu munca, iar produsele româneşti erau foarte rar de calitate. Ce se producea de calitate mergea la export, pentru ca să se achite datoria externă a ţării care era de 20 de miliarde de dolari. Muncitorii spuneau – tot în şoaptă! – că “ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim”.

Erau multe bancuri şi vorbe de duh cu care ne amuzam, riscînd libertatea, căci Securitatea avea urechi peste tot. Dar, poporul ăsta e un popor ciudat, care preferă să facă haz de necaz, în loc să încerce să înlăture cauzele necazului. Să-ţi mai dau un exemplu despre paradoxurile acelor timpuri:

Deşi nimeni nu munceşte, planul se face.

Deşi planul se face, magazinele sunt goale.

Deşi magazinele sunt goale, toată lumea are.

Deşi toată lumea are, e nemulţumită.

Deşi românii sunt nemulţumiţi, totuşi aplaudă.

(Ultima frază e o aluzie la faptul că toate discursurile lui Ceauşescu erau aplaudate furibund.)

Se citea foarte mult pe atunci, iar cărţile de literatură bună, erau foarte căutate. Nu erau prea multe posibilităţi de distracţie. Televiziunea avea doar două ore de program pe zi, iar radioul difuza mai ales cîntece cu versuri despre Ceauşescu. De aceea, sălile de spectacole de teatru (unde se prezentau şi spectacole subversive, cu aluzii la absurdităţile la care ne obligau comuniştii. Şi cinematografele erau întotdeauna pline la puţinele filme occidentale care se prezentau.

Cultura a fost cea care ne-a făcut să rezistăm terorii pe care ne-o insufla Securitatea, poliţia politică a comuniştilor. Puteai să fii arestat dacă spuneai ceva critic despre Ceauşescu sau vreun banc. Cu toate astea, circulau mii de glume subversive, unele foarte subtile. Mai dau un exemplu:

Nu gîndi.

Dacă totuşi gîndeşti, nu spune.

Dacă totuşi spui, nu scrie.

Dacă totuşi scrii, nu te semna.

Dacă totuşi semnezi, nu te mira! (De ce o să ţi se întîmple.)