vineri, noiembrie 05, 2010

PARADOXUL ADRIAN PĂUNESCU

Inutil mi se pare să scriu cuvinte acum. Inutil, ca şi cum aş scrie cu litere negre pe o pagină neagră. Ca şi cum aş lasa semne ale nimicului pentru posteritate. Mă întreb dacă un vulcan se poate stinge definitiv, după ce, în existenţa lui, a aruncat şuvoaie de lavă fierbinte.

Văd, prin fumul şi cenuşa care anunţă moartea Poetului, flacăra aceea de care ne amintim din ce în ce mai vag, tinereţea noastră. Tinereţea noastră în care ce ne mai plăcea să-l vedem pe Poet cum luptă el cu analfabeţii. Cu nedreptatea. Cum ne-nvăţa să cerem o altă ordine de zi. Cu ce curaj îi întreba el pe mai marii vremelnici ai vremii Viaţa noastră unde e?Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea? Tinereţea noastră, cînd, atei cu carnet, ne era interzis Dumnezeu şi Poetul ne aducea de Crăciun miros de cozonac şi sărbătoare. Văd, prin fumul şi cenuşa care anunţă moartea Poetului, milioane de ochi înlăcrimaţi, rugîndu-se pentru părinţii care ştiu dureros ce e suta de lei. Totuşi iubirea, fără blestem. Văd procesiunea unui popor destinat sacrificiului, sărăciei şi durerii, urmînd Poetul pe drumul iluzoriu al speranţei. Văd apoi cum îl scuipă şi-l batjocoresc ce-i ce-l adulau. Cum încearcă să-l facă să dispară ca pe un martor al propriei trădări. Al laşităţii naţionale. Uitînd voluptatea cu care sorbeau adevărurile Poetului, el însuşi definiţia paradoxului iubire şi blestem.

Gaudite, cives! Bucuraţi-vă, cetăţeni! Sunt din ce în ce mai rari Poeţii care îndrăznesc să ne spună în faţă cît de proşti şi de răi suntem.