luni, iulie 13, 2009

CUM AM FUMAT LA PARIS




Mersi mult, Baboo! Datorită companiei Baboo, ieri, în loc s-ajung la Bucureşti, iacă-mă-s pe Charles de Gaule, că li s-a defectat scula de zburat.
Atîta rău, mi-am zis, 10 ore nici nu contează, dacă, la schimb, respir oleacă de aer de Paris. Chiar aşa. Clădirea aeroportului e o construcţie de mileniul trei, sefistă rău, cu forma unei cale de avion, lungă de vreun Kilometru, pe două etaje. Auzi toate limbile pămîntului, vezi toate tipurile de moace posibile, e un spectacol vast din care numai eu mai lipseam, cu mutra mea cheală şi suspectă. Un milion de magazine, cu preţuri la greu, mai bine nu le spun, ca să mai veniţi şi altădată să citiţi aici.
Bine, bine, dar unde fumăm? Negrimanul în uniformă la ştaif pe care-l întreb, zice că s-o iau înainte, să urc l'escalierul măsii şi să mă tot duc hă, hă, îmi arată cu mîna un punct nedefinit. Reţin zîmbetul lui a scuză, şi-o iau din loc, sfîrşit de dorul unei ţigări. Desfac, mergînd, pachetul pe care-am dat aproape 6 euro, şi pun o ţigară-n gură. Fumez la rece pe trotuarul rulant care continuă pe sute de metri, pînă văd, în fine, locul de fumat, singurul de pe cel mai mare aeroport franţuzesc. E o cuşcă de 2 pe patru metri, transparentă, unde se poate fuma în picioare, ca puşcăriaşii. Intru şi zic bonjur la vreo cinci gagici care stau în cur pe jos şi trag din ţigară. Tinere toate, pleacă la New York. Una, care-a mai fost, explică în engleză ălorlalte cum se ajunge nu ştiu unde, pe strada 54. Astea care-ascultă sunt două ucrainience, o bosniacă şi o poloneză. Fumează toate ca şerpoaicele şi le doare fix în laptop că lumea care trece se uită la noi ca la nişte animale nemaivăzute într-o cuşcă de sticlă.
Unde e o fumăraie de mă ustură ochii, chiar dacă zbîrnîie şase ventilatoare pe tavan. . Mai trag un fum şi mă cărăbănesc.
Asta da metodă de descurajare a fumătorilor: izolează-i frate într-un cub de sticlă, să-i arate lumea cu deştul.
Ai dracu nemţi, francezii ăştia!