GEORGE ZĂRNESCU - TRECEREA PRIN FOC ŞI CULOARE

Albumul  ETAPE este un omagiu pe care Centrul  de Cultură George Apostu din Bacău îl aduce lui George Zărnescu, unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici români contemporani.  Noua apariţie, editată sub egida Ministerului Culturii, nu este doar o elegantă realizare tipografică  - pentru care trebuie să-i aplaudăm pe toţi cei care au contribuit la naşterea ei.

Catalogul nu este o simplă prezentare a evoluţiei  unui artist de-a lungul celor aproape trei decenii şi jumătate de viaţă creativă,  ci o atentă ilustrare a modului în care neastâmpărul imaginaţiei, perfecta stăpânire a meşteşugului, gândul  frumos despre oameni şi viaţă transformă pasiunea în artă.

Este un eveniment ce ilustrează modul cum se rotunjesc  ideile în timp, cum devin coerente şi  capătă concreteţe, prin construcţii ce poartă în ele nu doar rigoarea structurală bine studiată, ci şi poezia exprimării formelor.

Pagină cu pagină, lucrarea evocă stări de spirit, şi, dincolo de planul ideatic noncomformist, lipsit de orice prejudecăţi,  expresivitatea  spectacolului  imagistic este surprinzătoare.

Energiile creatoare pe care le simţi de la primul contact vizual, sunt semne că omul-artist este un creator de lume, pentru că el, omul-artist, a descoperit izvoarele nevă­zute ale lumii, ba şi pe acestea le curăţă, le înfrumuseţează şi le face cunoscute oamenilor, să se bucure şi ei de savoarea lor divină.

Acum, când multor contemporani raţiunea le pare mult superioară intuiţiei, când sentimentul este considerat inferior  inteligenţei de a supravieţui, lucrările lui George Zărnescu par a avea un halou hieratic care te prinde de haină şi-ţi şopteşte “Stai, te-ai uitat bine? Mai priveşte odată!” 

Dai pagina înapoi şi descoperi  că în oţelul, marmura, lemnul, plasticul sau cartonul, în formele care întruchipează  himerele lui George, sunt încă alte lumi,  făcute din aluaturi sui generis, din ce în ce mai fine şi mai subtile, în care îţi poţi odihni ochiul şi mintea, visând la rându-ţi.        

Dincolo de estetic, frumuseţea lucrărilor  vine din libertatea pe care artistul şi-o asumă la modul absolut,  înţelegând necesitatea  reintegrării în natură, sub alte forme, şi generând noi şi neaşteptate vibraţii.

În procesul fizic al creaţiei, focul corodează moleculele, deformează materia, dar ochiul inspirat al artistului găseşte rezerva de puls  vital şi ne-o arată, triumfător.  Obiectul, deşi recognoscibil la prima vedere, identificabil  formal  cu ce ştiam despre scaun, masă, creangă, ramă, ladă, fereastră, topor, (sau ansambluri rezultate din metisarea acestora) se transformă  în reper plastic.

Moartea devine o vrajă prin care cenuşa supravieţuieşte în curcubee, iar materialitatea cărbunelui este o graţioasă  coregrafie a obiectului trecut prin flacăra vie a vieţii. Paradoxal, Zărnescu conferă substanţei o nouă existenţă, de astă dată, fără de moarte. Renaştere. Reînviere. Re – cunoaştere.

Deseori ironic, plasticianul, mucalit cum îl ştim,  pare să ia în răspăr conformismul,  obedienţa, laşitatea, lenea de a gândi. El ne face cu ochiul, atenţionându-ne că  funcţiunile creaţiilor sale sunt destinate umplerii fisurilor noastre imaginative şi ne  îndeamnă să privim esenţa materială care ne înconjoară cu un altfel de simţ al realităţii, mai evoluat. El ne oferă spre observaţie conotaţii peste care trecem, de regulă, prea uşor , rugându-ne parcă să scormonim cu speranţă părţile întunecate din noi.

Sub cenuşa convenienţelor şi prejudecăţilor, cu siguranţă vom descoperi segmentele luminoase ale imaginaţiei şi ideilor.

Val Mănescu

Nina Cassian s-a plenturat

A plecat definitiv de pe planetă poeta Nina Cassian, o mare figură a literaturii române.  A trăit aproape 90 de ani, a scris poezii pentru copii, pentru patrie şi partid, dar, mai ales a fost o iubeaţă înfocată, în ciuda urâţeniei sale fizice. Inteligenţa şi felul ei de a fi o făceau însă fascinantă pentru mulţi bărbaţi ai anilor '50 - '70.

A fost atât de deşteaptă, încât a inventat o limbă nemaiîntâlnită, cu sonorităţi dinamice şi expresive,  în care a scris câteva poezii absolut remarcabile.

IMPRECAŢIE

Te-mboridez, guruvă şi stelpică norangă,
te-mboridez să-ţi calpeni introstul şi să-ţi gui
multembilara voşcă pe-o crepitură pangă
şi să-ţi jumizi firiga lângă-un hisar mârzui.

Te-mboridez, cu zarga veglină şi alteră,
să-ntrauri eligenţa unui letusc aţod
pe care tentezina humblidelor ţiferă
şi plenturează istra în care hurge Dod.

RONDEL

Tot mitigând, cărbosul fic
Se rumestise cu brezină.
De-atâta şampă arbazină.
Plăvea în grabă şi ţârchic.

S-ar fi crâmbat, dar nu cu blină.
Neînstrufat şi cam sugic,
Tot mitigând, cărbosul fic
Se rumestise cu brezină.

În fine, zborul de vremină
Printre volinci şi poroşic,
Se-morbobozase în ceplină
Şi hurbălea ca un sfiric

Tot mitigând, cărbosul fic

Pentru că mi-a făcut tinereţea mai veselă, îi mulţumesc. 

Să-i fie pace şi linişte!

GALA STAR 2014 – ziua a patra

COŞMARUL POEZIEI - Lari Georgescu

Prea lungul  recital al pletosului, agitatului, cabotin, fals, declamativ, monoton, ostentativ şi angoasant, pe numele lui de actor Lari Georgescu,  a plictisit până la exasperare.  Ar fi trebuit să fie un spectacol de poezie pe versurile poetului  Emil Botta, el însuşi actor din generaţia de mult apusă a legendei teatrului românesc, renumit pentru rezonanta inconfundabila a timbrului sau vocal si alura tipica de erou. Doar că, protagonistul  recitalului „regizat” de coregrafa  Miriam Răducanu, lipsit nu doar de vocea gravă şi de ţinuta magistrală a celebrului poet şi actor, încercând probabil să-i readucă de pe cea lume imaginea, s-a remarcat printr-o anti-interpretare atât de „serioasă” încât nimeni n-a mai încercat să zâmbească. Nici măcar ironic.

După primele zece minute de versuri rostite rar, îngrozitor de rar, şi de mişcări, chipurile artistice, ce simulau coşmarul unui individ dus uşurel cu pluta, mi-a trecut prin cap că e vorba de vreo caricaturizare a vechilor, mijloace de expresie actoricească sau de o încercare de a reabilita mijloace romantice de expresie scenică, taman când facebook-ul şi-a schimbat din nou faţa.
  

Iaca ce-a fost: închipuiţi-vă un bărbat în toată firea, desculţ, transpirat, în izmene,  şi purtând o cămeşoaie românească, - să se vadă că este vorba despre ţărişoara noastră, în care oamenii suferă rău de tot , vai de capul lor -,  etalându-şi tălpile murdare, respirând sacadat după fiecare cuvânt, a cărui rostire durează cel puţin zece secunde, oricât de scurt ar fi. În toiul coşmarului său, exprimat prin chinuitoare mişcări, ne spune cum l-au bătut pe el trei ciobănei, şi cum, în vâlceaua verde, moare un piiiiiţiiiiigooooooiiiiiiii, apoi, deodată îi vine să cânte la drâmbă şi să bată toaca. Oh, vai, cât dramatism! Oh, vai, ce suferinţă! Bine, domnu Lari, dă-i înainte, tot aşa, pentru tâmpirea naţiei.

După acest inimaginabil show, m-a tentat să-l întreb pe protagonist ce simboluri ar fi trebuit să descifrez în gesturile sale - legarea şi dezlegarea cămeşoaiei cu un şnur roşu, fularul cu semne cabalistice arborat la un moment dat, sau scoaterea în chinuri de sub cerşafurile care acopereau scena  a unei mantale cazone de culoare neagră.  Am evitat confruntarea cu marele actor.

Mi-am imaginat că mi-ar fi răspuns cu întrebări: ce studii am, cât port la pantofi,  dacă am citit Botta, dacă am văzut vreodată vreun spectacol de Miriam Răducanu, dacă am fost la Paris, etc.    

P.S. Tâmpenia de a urca publicul pe scenă, chipurile pentru ca eroul să comunice intim cu publicul, este de o desuetudine urlătoare la cer.  Mai ales când ai la îndemână o sală în care spectatorii pot să stea comod pe fotolii.   

P.S. Domnul Mancuso ( era să scriu Mancus-o!) se trezea din când în când, bietul de el, şi sorbea din paharul cu cafea ca să nu zică cineva că n-a fost prezent  la mirobolantul efort al domnului Lari. 

GALA STAR 2014 – ziua a treia

Emanuel Florentin - Fall

Am revăzut în recitalul ieşeanului Emanuel Florentin (41 de ani, actor la Teatrul Luceafărul) păsările  lui Marcel Marceau, legendarul mers legănat al lui Charlie Chaplin,  viermii celebrei trupe Mummenschanz, sau ghiduşiile lui Mister Bean. Un spectacol inteligent şi bizar, gândit de Alice Sfaiter,  în care protagonistul  pune în lumină un subiect dramatic, inspirat din propria existenţă, dându-i o anumită dimensiune poetică ce păstrează totuşi  fiorul speranţei.

Cu mijloacele clasice ale pantomimei – mimică, gest, mişcare - actorul traduce în plan real stările prin care a trecut după ce s-a prăbuşit cu adevărat, în timpul unei repetiţii,  pe scenă de la înălţimea sufitei.  Imobilizat, cu trupul suferind, pe patul unui spital, dar cu spiritul călătorind în cerul nesfârşit al speranţei,   el decodifică acţiuni şi sentimente tulburătoare , experienţe care, finalmente, încearcă să transmită publicului mesajul luminos al încrederii în forţele proprii.

 Minuţios lucrat în registrul tragic-comic, valorizând versatilitatea imaginativă, calităţile de improvizator, ascuţitul simţ de observaţie ale interpretului şi speculând (uneori prea abundentele) mijloace sceno-tehnice ( insistentul backround sonor cu nivel deranjant sau elementele scenografice încărcate de o simbolistică prolix, dificil de asimilat), recitalul  Fall lasă impresia că forţează într-un mod ostentativ  compasiunea publicului.  Gesturi  specific pantomimei executate neatent (deschiderea insuficientă a unei uşi imaginare de care actorul s-ar izbi dacă ar fi reală, sau săritura peste un zid sugerat, în care eroul uită să păşească şi cu celălalt picior), dar mai ales finalul edulcorant care umple  demonstrativ scena cu zeci de balonaşe albe şi roz pe care scrie “speranţă”, sunt deficienţe interpretative sau conceptuale care aruncă acest show  într-un registru amatoricesc.

CRISTIAN IORGA - Colateral, Oedip

45 de minute de agreabilă companie a oferit Galei Star 2014 Cristian Iorga, actor la Teatrul de Nord din Satu Mare, într-un spectacol premiat anul trecut la Gala Tânărului Actor HOP de la Costineşti.  Am asistat în neîncăpătoarea  Sală Studio la un stand  up comedy fără prea mare risipă de mijloace actoriceşti, dar cu două poveşti simpatice care explorează cu spumos umor  universul  unui tânăr care-şi analizează stările, angoasele şi emoţiile, conversând cu sinele propriu. 

Textul, semnat de scriitorul braşovean Mihai Ignat, este savuros şi nici chiar spectatorii  pudibonzi nu-şi pot ascunde zâmbete la replicile spumoase, rostite fără false prejudecăţi , chiar dacă ele conţin expresii  licenţioase.  În fond, este vorba de situaţii desprinse din viaţa reală, depre probleme existenţiale din care fac parte şi întrebări legate de erotism sau sexualitate.    

Interpretul punctează  cu aplomb şi sinceritate profilul şi stările personajului aflat într-o permanentă stare jenantă, oscilând între timiditate şi accese de vanitate,  evoluând  cu dezinvoltură într-o echilibristică bine controlată între comic şi candoare. Expresiv şi credibil, Cristian Iorga candidează cu siguranţă la premiul  publicului.

  

GALA STAR 2014 – prima zi de recitaluri

            

Monica Muşat  - Iubire persană

de Diana Mihailopol (după Vincent Paronnaud şi Marjane) Regia Diana Mihailopol

Deşi m-am nimerit în rândul al treilea, am bănuit, mai mult decât l-am auzit, textul ciudat, prea delicat şoptit ca să-i fie percepute nuanţele de forţă şi fragilitate, dar inspirata mişcare scenică era atât de încărcată de semnificaţii poetice, încât suplinea înseşi cuvintele, de multe ori neinteligibile, ori acoperite de coloana sonoră alcătuită din fermecătoare acorduri persane. Ici – colo, am reuşit să înţeleg, printre acordurile setar-ului şi al dargahi-ului, câte unul-două versuri din nemuritoarele rubaiate ale lui Khayam, Firdussi sau Rumi.  

Protagonista se străduieşte să aducă în scenă misterul oriental  într-o tirada şuierată,  fără prea multe accente, declamată aproape de transă  în cel mai pur stil romantic, la mare căutare până prin anii şaizeci ai secolului trecut. În efortul ei de a convinge, scapă de sub control vocea care devine patetică, de un dramatism desuet.

Totuşi, prestaţia  Monicăi Muşat este, prin dinamismul mişcărilor  o lecţie de riguroasă expresivitate corporală şi gestuală, o performanţă coregrafică augmentată şi accentuată de costumaţia excelent adaptată evoluţiei artistice a interpretei, dar şi poziţiilor  statuare, evidenţiate de jocul de lumini.

Eroina săvârşeşte un ritual insolit,  menit să pună în lumină eterna dramă a iubirii şi a morţii, întrepătrunderea lor conflictuală, şi-şi sublimează  strania  poveste prin coduri iniţiatice de rugă, de blestem, de extaz sau bocet, exprimate prin savante, graţioase  mişcări ale braţelor care par când păsări, când ramuri, când adieri mângâietoare, când  arme letale.

Katia Pascariu - Copii răi

de Mihaela Michailov Regia Alex Mihăescu

Katia Pascariu se reinventează într-un spectacol emoţionant care are ca subiect frământările unei fetiţe de unsprezece ani, obligată să suporte regulile şi nedreptăţile unei societăţi ce ucide personalitatea, într-o lume cinică, egoistă, dictatorială şi plină de prejudecăţi, reprezentată printr-o instituţie primară a statului: şcoala.

Recitalul debutează cu un filmuleţ-prolog care s-ar fi putut remarca prin absenţă. Imaginea proastă, coloana sonoră greu perceptibilă, montajul amatoricesc, au făcut ca menirea acestui prolog, aceea de a stârni interesul pentru ceea ce va urma live,  să fie departe de a fi împlinită.

Din fericire, intrarea actriţei în spaţiul de joc reaşează lucrurile aşa cum se cuvine într-o competiţie teatrală şi asistăm în continuare la un spectacol remarcabil nu doar prin mesajul său critic la adresa fracturii de comunicare între copii şi părinţi, profesori, societate, ci, mai ales prin jocul inteligent şi echilibrat al protagonistei.  

Talentul sensibilitatea şi inventivitatea cu care Katia Pascariu se transpune în pielea şi sufletul plăpîndei şi candidei fiinţe umane, dar şi persuasivitatea cu care interpretează celelalte personaje, declanşează ropote de aplauze. Actriţa ştie să comunice impecabil cu spectatorii, seducându-i să intre în jocul ei sincer şi frust, făcîndu-i părtaşi direcţi la judecata dramei declanşată de confruntarea cu Sistemul  care ne învaţă de mici să fim obedienţi, să ne reprimăm răbufnirile, sancţionând drastic devierile de la norme.

La fel de firesc cum aduce în scenă o fetiţă sensibilă, timorată, în pofida înclinaţiei naturale de a se juca, de rigorile pe care este obligată să le respecte acasă şi la şcoală, actriţa interpretează rolul  dogmaticei profesoare de istorie, dar şi pe cel al colegilor de clasă, punctând credibil  trăsăturile lor de caracter. Aflată pe un palier superior al capacităţilor de  comunicare şi reflexie emoţională, Katia Pascariu abordează cu naturaleţe rolurile de compoziţie, dând viaţă unor memorabile portrete.

Show-ul a fost colorat de inspiratele improvizaţii ale saxofonului lui Jak Neuman. 

TEATRUL BACOVIA: CROCODILUL ŞI UMBRA MODERNĂ A VODEVILULUI

Odată, pe când eram în Elveţia, m-a invitat o prietenă la restaurant.  Mi-a zis:  o să mâncăm ceva care-o să-ţi placă negreşit, aşa cum te ştiu, explorator şi amator de nou. Numai să nu mă-ntrebi  acum ce, vreau să fie o surpriză, promit că-ţi spun când vine nota.

Maître d’hotel  ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi ne-a adus două platouri artistice, pe care tronau generoase porţii de carne albă, decorate cu dungi roşii de  nu ştiu-ce,  bucăţele de mango, busuioc  şi cu ceva frunze verzi , pe care le-am crezut de pătrunjel.  Am gustat cu prudenţă.  O simfonie de senzaţii  cântau papilele mele. Parcă era peşte, dar  consistenţa mă deruta. O fi viţeluş? Poate ied. Sau cal.  Ba nu, e prea  delicată textura cărnii. Şi prea sofisticat gustul. La fiecare îmbucătură încercam să ghicesc ce am în gură, dar simţul meu gustativ dădea greş.  Arome necunoscute, profunzimi  neaşteptate,  nici prea dulci, nici prea sărate.  Picant cât să nu-ţi incendieze epiglota. Câteodată, simţeam ceva amăreală,  imediat compensată cu  savoarea seminţelor de floarea soarelui sau cu aciditatea confortabilă a fructului de goji. Sosul era uşor astringent, ca să nu faci cancer. Savantlâcuri  culinare franţuzeşti, mi-am zis.  A fost al naibii de bun, mai ales după ce, la urmă, mi-am clătit cavitatea bucală cu vin de Porto şi am scos pachetul de Marlboro să-mi definitivez starea de fericire. Nu, mi-a spus doamna care mă invitase, după carne de crocodil se fumează trabuc, nu ţigaretă. Şi mi-a întins un Cohiba, aidoma celor din care încă pufăie Fidel Castro.

După ce-a pus ochii pe un text excelent decupat din replicile scrise de Millo şi Alecsandri,  de fapt un joc deştept de cuvinte şi replici inteligent pliate pe realitatea contemporană de către Cătălin Ştefănescu  şi (cum scrie pe afiş)  cu ajutorul substanțial al lui Doru Mareş,  celebrul director de scenă Alexandru Dabija s-a pus pe treabă în teatrul din urbea Bacăului.

Muncă la greu cu un colectiv de actori mai mereu pus în umbră de regizori  mediocri, în spectacole fade, fără de strălucire. Dabija a reuşit să dea la iveală profunzimi  bănuite şi mult aşteptate ale interpreţilor băcăuani, să le înlăture provincialele frustrări,  colorându-i  frumos cu umor, ironie, firesc  şi redându-le bucuria de a juca.  A ieşit un spectacol de teatru eclatant, o nebunie de simpatică şi armonioasă “prosteală”, mustind de imaginaţie,  cu umor, cinism, sens şi mesaj.  Un show colectiv dinamic, fără stridenţe, impecabil dirijat, în care fiecare personaj îşi face rolul cu dăruire şi, mai ales, cu desăvârşit talent. O reprezentaţie pigmentată armonios de momentele muzicale live în care protagoniştii pun în operă  complicatele partituri create de Ada Milea.

Conceput ca spectacol de echipă,  ”Vârciorova. Carantină” nu are personaje principale. Actorii, fie repatriatele cucoane supuse carantinei, fie reprezentanţii forţei publice, fac  roluri ireproşabile şi au o forţă scenică impresionantă.  Totuşi, primum inter pares, dintr-o cutie de carton, iese  remarcabilă, excepţională,  prestaţia  Șcubufloaiei  – Firuţa Apetrei.

După ce-am văzut spectacolul ”Vârciorova. Carantină”,  mi-a venit să aprind un trabuc. Maître Alexandru Dabija ştie să prepare carnea de crocodil.

Dar ce are Vârciorova cu Moldova?

Între 1864 și 1880, diverse căi ferate au fost construite în teritoriul numit pe atunci Principatele Unite. Pe 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei București - Giurgiu. Această linie a fost deschisă pentru trafic la 26 august 1869 și a fost prima linie construită pe teritoriul românesc din acel timp.
În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii de 915 km, de la Vârciorova în sud până la Roman în nord, trecând prin Pitești, București, Buzău, Brăila, Galați și Tecuci, toate orașe importante la acea vreme. Costul construcției era la acel timp de 270.000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Pitești - București - Galați - Roman, a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Linia Vârciorova - Roman a fost o parte importantă a infrastructurii feroviare române deoarece a făcut legătura între extremitățile regatului, fiind o conexiune importantă pentru călători și marfă între orașe importante ale Țării Românești și ale Moldovei.

Notă: Un afiş de Viorel Cojan

Slujitorilor Thaliei, de ziua lor

CÂND SE ÎNTOARCE ACTORUL  ÎN MINE 

tot ce poartă în sine se poate vedea în spectacol

prin cele o sută de inimi în care păstrează

iubirea şi Nebunia

chiar aşa trebuie să arate în spectacol

un  pirat în vârf de catarg 

cu pânzele rupte de Furtuni

emoţionat în aşteptarea

ţărmului cu flori pentru care Minutul

nu înseamnă nimic

 

cu măreţie poartă la brâu bidonul de Rom

din care se evaporă-ncet ultimul strop de păcat

pământul e undeva spre Infinit

poate în stânga poate la dreapta

multe stele s-au stins de când a început

Călătoria

s-au adunat multe comori din jaf de corăbii

cu apărători Fără vlagă

cala e plină cu speranţe şi mirodenii scumpe

dar cosmosul încă e nevăzut

el simte că demoni dansează aude Muzica lor

dar nu poate cere să coboare ancora

să se tragă cortina

să dispară decorul

să vină măturătorii să cureţe în urma Lui

să rămână aprinse luminile de siguranţă 

                                                               stentor fără odihnă al turmei de fluturi

anunţă că pământul este încă departe

şi vocea Vă supără

de fapt el spune povestea unei călătorii viitoare

înfiptă-n spinarea lui mândră Şi sunteţi trişti

nu pentru că matrozul de pe catarg A răguşit

ci pentru că încă nu se vede Pământul

dar vă spun să vă temeţi

când va obosi să mai definească lucrurile din Jur

să vă temeţi de liniştea Lui

când rolul se va sfârşi

când nu vor mai fi jumătăţi de bilete de strâns

dintre scaune

gândiţi-vă încă de-acum cât mai pluteşte corabia

cum o să-L coborâţi

obosit de câte vânturi l-au şfichiuit

la ultimul gong

din Vârful catargului cel mai înalt

O NOUĂ CARTE DE DORU KALMUSKI

MEDITATIV DESPRE PREDESTINARE

Cele patru meditaţii despre predestinare sunt tot atâtea excelente eseuri filosofice care încearcă să răspundă unor întrebări la care – afirmă autorul -  ştiinţa nu va răspunde niciodată. Acestea se referă la: originea lumii, originea vieţii, originea omului şi ultima, dar nu şi cea mai puţin importantă, originea şi destinul copleşitoarei complexităţi a sistemelor vii.

De fapt, Kalmuski îşi asumă premeditat atingerea unei ţinte imposibile, conştient de precaritatea demersului uman de a controla sau influenţa orbita predestinică a universului. Dar, nu inacţiunea, lenea meditativă, resemnarea, îl caracterizează pe autorul nostru. Mai degrabă, el pare să-şi fi însuşit şi să urmeze preceptul profesiunii de credinţă de care ţine statutul ontologic al creaturii umane, pe care îl enunţă Andrei Pleşu în Jurnalul de la Tescani: Efortul şi îndrăzneala sunt comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de conştiinţa perpetuă a transcendenţei Sale.

O asemenea temerară întreprindere - la care, de-a lungul vremurilor, s-au încumetat mari gânditori ai lumii, cu încă disputabile şi mult discutabile rezultate - e susţinută în lucrarea de faţă cu argumente care ţin de ontologie, fără ca, măcar formal, autorul să dea de înţeles că este adeptul unuia sau altuia dintre curentele filosofice de care se foloseşte pentru a-şi susţine înţeleptele observaţii, teze şi teoreme.

Ca să poată urmări şi aprecia substanţialele argumente kalmuskiene în demonstraţia că toate întîmplările trecutului nu fac altceva decât să prefigureze viitorul,  cititorul este obligat să-şi scormonească memoria sau biblioteca şi să scoată la lumină noţiuni şi precepte pe care le credea uitate, obsolete sau netrebuincioase.

  

Predestinare şi profeţi mincinoşi, cel mai consistent capitol al cărţii, este o temerară călătorie prin teritoriul ontologic, care relevă prezenţa divinului în tot şi în toate, în comunicarea dintre lumi , dincolo de spaţii sau de timp. Exemple minuţios selectate din presocratici, din filosofia antică şi cea indiană, din Coran, Biblie sau Talmud, pînă la Shopenhauer, Kant, Kirkegaard, sau Hegel susţin că destinul, fatum-ul, nu poate fi controlat de nimic din ceea ce este uman, fiind rezultatul perfect al creaţiei divine.

 Faptul că atît Tora cît şi Coranul, dar şi gîndirea arhaică orientală, - şi nu vreau să uit nici triburile amazoniene sau africane, într-un cuvînt culturi străvechi, sau aflate în stadii culturale preliminare,- introduc în bagajul lor metafizic noţiuni abstracte ca haos, neant, infinit, eternitate, predestinare, increat, mă tulbură, pentru că aceste noţiuni traduc un mediu de trascendenţă mentală superior celui din epoca noastră.

...Suntem parte a planului Său şi nu are rost să ne întrebăm care e scopul acestui plan. Nici sfinţii, nici profeţii, nici cei înzestraţi cu har nu au făcut-o. Dar şi sfinţii şi profeţii şi cei cu harul divin au primit darul predestinării.

Este îngrijorătoare însă şi pentru autor apariţia falşilor profeţi, prin care  lumea cea nouă, îşi ia în propriile mîini destinul, incluzîndu-şi toate acţiunile în strategii planificate cu grija interesului material: Un întreg viitor e trasat, măsurat şi calculat matematic, iar în acest mediu al rigorii profetul de altădată ar face figură de bufon. Aceasta este victoria zdrobitoare a cauzalităţii asupra fatalităţii. Sau aşa ni se înfăţişează. Poate însă să fie şi altceva. Adică o nouă formă de orbire. Orbirea datorată unei prea mari încrederi în predicţiile proprii.

Reflecţiile lui Kamuski nu oferă soluţii pentru ieşirea din sincopa morală, economică, socială şi politică în care se zbate astăzi umanitatea. Meditaţiile lui pot fi considerate însă avertismente asupra superficialităţii cu care profeţi mincinoşi proiectează viitorul planetei, într-un simulacru de democraţie în care valorile substanţiale se reduc la false necesităţi materiale, acum, când Prezentul e o improvizaţie continuă, un provizorat guvernat de ambiguităţi şi bîlbîieli. Democraţia acestui prezent – un anus contra naturii – a risipit şi mirajul narcotizant al vreunei viziuni edulcorante. Eviscerată de spiritualitatea care i-a împletit cununa de flori,  civilizaţia noastră îşi admiră ruinele, continuînd să mărşăluiască, orbeşte, din criză în criză, către obscuritatea unui viitor despre care, dacă aş spune că e incert, ar însemna că sunt foarte optimist. Astăzi numai simplul fapt de a încerca să dovedeşti altceva decît susţinerile acceptate, devine suspect – constată autorul cu o indignare neprefăcută.

       Şi celelalte 3 capitole ale cărţii: ACCENTE ELECTIVE ÎN DOCTRINA PREDESTINĂRII, RECURS LA PROCESUL LUI ISUS   şi            ETNICITATEA, DE  LA  PROFEŢII  BIBLICI  LA TEORIA CONSPIRAŢIEI, oferă surprinzătoare interpretări ale cauzelor care au determinat criza morală în care se află omenirea. Pe un ton de blândă sfătoşenie, cu temperate izbucniri stilistice care punctează deziluziile unui intelectual preocupat de subtilul raport al raţiunii cu realitatea momentului, dar obligat să-şi recunoască limitele cunoaşterii, Kalmuski atrage atenţia asupra periculosului sindrom al alienării şi însingurării omului modern, al depersonalizării prin includerea sa ineluctabilă în organizațiile mari, robotizate și birocratice care sunt statele în momentul de faţă.

           Matrixul informaţional-comunicaţional pe care, la nivel global, îl crează organismele statale pentru populaţiile pe care le administrează, îl menţine constant pe individul – cetăţean, identificat cu „poporul suveran” departe de eforturi minime de discernămînt şi travaliu intelectual, supunându-l unei vizibile castrări a potenţelor  critice.

           Rezultatul  – afirmă critic şi acuzator Kalmuski -  va fi o societate viitoare fără opoziţie, sau, mai rău, cu o opoziţie  confecţionată  de    impiegaţii  puterii  în numele unui popor lipsit de reacţie autonomă. Cultivarea cu obstinaţie a mediocrităţilor, derizoriului, bîrfei, conjuncturalului sau conflictualului ieftin, nu e rezultatul unui proiect demonic – cum cred unii adepţi ai teoriei conspiraţiei – ci interfaţa propriei noastre degradări şi disoluţii.

În aceste circumstanţe a-l acuza pe „europeanul” român că bate temenele la idolii vestici, ar fi o greşeală. Tânăr sau mai vârstnic, acest „european român”  e  produsul  finit  al  maşinii  de  tocat demnitatea  naţională  care  începe  cu  educaţia şcolară şi se termină cu expatrierea. Este ceea ce a mai rămas din defuncta noţiune de patriotism.

          Anunţată ca o adunare de eseuri filosofice care au ca subiect o serie de meditaţii privitoare la îndelung discutatul subiect al destinului omenesc, recenta carte a lui Doru Kalmuski este, în fapt, rezultatul unui proces mintal care, cu aparentă duritate cinică, dar cu o profundă logică argumentativă,  are darul să clatine construcţia dialectică a convingerilor exagerat şi fals pozitiviste despre viitorul lumii noastre actuale.

O RECENZIE LA EFECTUL PLACEBO

Un sentimental cinic: Val Mănescu

În peisajul cultural băcăuan, Val Mănescu este, incontestabil, ceea ce se cheamă un personaj. Amestec indicibil de dandy şi macho, el şi-a construit o figură de bad boy târziu, emanând un aer misterios care îl prinde bine. Apariţie pitorească, vajnicul specimen al familiei coleopterelor (cum îşi zice cu emfază nesmintită) dă culoare întâlnirilor de tot soiul la care participă. Nu altfel stau lucrurile cu cărţile sale, pe care, deşi puţine, le-a gestionat bine, scoţându-le nu întâmplător la intervale de zece ani. După Delict de memorie (Bacău, Editura „Plumb“, 1993) şi O zi dinaintea sfârşitului lumii (Braşov, Editura „Aula“, 2003), Efectul Placebo (Bacău, Editura „Babel“, 2013) este, realmente, o operă de artă, amintind, prin opţiunea pentru hârtie reciclată şi prin ilustraţia copertelor (senzaţională fotografia lui Ioan Viorel Cojan), de obiectele artizanale ale meşterilor populari de odinioară. Cert e că volumul are o culoare, o textură şi un miros cu totul aparte, cum numai un iubitor de frumos putea scoate dintr-un manuscris încredinţat tiparului.

Cât priveşte versurile de la interior, lucrurile sunt ceva mai complicate. Complicate de însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a elaborat un discurs atipic, în care mixează registre dintre cele mai variate. Împrumutând o mască de cinic, el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire atitudini deprinse livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite. Ele ascund, în ultimă instanţă, o deza- buzare existenţială, convertită într-o luciditate amară. Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo nefiind altceva decât o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În realitate, trăim fiecare zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un continuu efect placebo, amăgindu-ne cu substitute şi speranţe iluzorii.“

Poezia lui Val Mănescu stă sub imperiul nimicului, al vidului care se profilează ameninţător într-o lume a blazării, peste care domneşte umbra poetului, persiflat cu candoare autoironică: „oraşul devine foarte tăcut când se plimbă/ poetul/ o reculegere apasă inert pe acoperişuri/ pe blocurile izolate termic/ ca un nămete apocaliptic [...] cam asta e atmosfera la noi/ când poetul Cetăţii iese din scară/ cu o ţigară în gură [...] poetul/ dragul/ stimatul nostru poet“ (p. 8) E aici o strategie poetică pe care aş numi-o remitizare prin demitizare, căci aruncarea în derizoriu nu face decât să singularizeze destinul creatorului de poezie: „ce face Poetul Macho/ când tasta shift se blochează/ şi zadarnic încearcă să schimbe des- tinul/ blocat în intersecţiile Lumii“ (p. 14) Un cinism de sorginte cui prodest? domină de altminteri întregul volum, găsindu-şi manifestarea deplină în când se sinucide nimeni în nimeni: „era cunoscut drept poetul Cetăţii căci avea analize la zi/ asidurare şi Diplomă de tigru dresat“ (p. 72)

Înţelegerea liricii sale ţine de o mărturisire din Când Hem se întorce în mine, poate cel mai frumos poem din întregul volum: „criticii literari vor greşi încă o dată/ dibuind sensuri la care nu m-am gândit/ vor spune că Versul e incandescent că/ stilul revoluţionează Arta migraţiei/ că scrierea mea fără punctuaţie arde/ dar tu află că ţesuturile absolut umane cu care scriu eu/ Nu iau foc/ deşi mi-aş dori să se vadă flăcări şi artificii pocnind/ în toiul poemelor mele ignifugate cu Lacrimi/ pentru că nimeni nu mai stă să asculte poveşti triste de Viaţă/ mici drame cu moartea câinelui drag/ cu destrămări de iubiri Planetare/ cu plata impozitelor sau pierderea trenului“ (p. 64) Textul, oricât i-ar displăcea autorului, e o profesiune de credinţă a unui mare deziluzionat, care constată că nici poezia nu mai e ce-a fost. Motiv pentru care Val Mănescu împrumută masca unui postmodern dezabuzat, fără să reuşească să ascundă faptul că, pentru el, poezia rămâne un modus vivendi. El trăieşte asemenea mici drame, dar nu poate scrie despre ele decât la modul ocolit.

Aşadar, Efectul Placebo nu e decât un fals tratat pentru uzul autorilor lirici. Unul despre (auto)iluzionare. Nu limbaj, ci trăire, dar o trăire pusă într-un limbaj când provocator, când simulat modest, pentru a masca dependenţa autorului de poezie: „eu vânez doar Cuvinte hem doar simple cuvinte/ Le pândesc alerg după ele/ şi când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi din mine“ (p. 65)

Acelaşi joc între sentiment (autentic) şi discurs (distant) caracterizează poemul Ţigara de după, splendid omagiu adus ideii de feminitate. Părând a se răfui cu aşteptările exagerate ale urmaşelor Evei, Val Mănescu nu face altceva decât să elogieze frumuseţea pură a feminităţii: „pe măsură ce îmbătrânesc/ îmi plac tot mai mult femeile din tablouri [...] oricare femeie pe care-o vezi în ramele de pe simeze/ nu e absurdă nu vrea să se Uite la telenovele/ nu-ţi umblă în scrisori nu-ţi citeşte Mesaje din inbox/ nu te urmăreşte peste tot sufocându-te [...] Dar înseminată cu mii de priviri încărcate de patimă/ ca o Leoaică îndrăgostită/ femeia din tablou e mai însingurată decât crezi/ şi mult mai tăcută“ (pp. 42-43). E, totodată, în aceste versuri, o utopie de poet mare, care se simte ispitit de problema frumosului platonician.

Dacă înainte de a citi această carte cineva mi-ar fi spus că se (mai) poate scrie astăzi poezie patriotică, aş fi zâmbit neîncrezător sau, după caz, i-aş fi râs în nas. Ei bine, Efectul Placebo m-a vindecat de această prejudecată (postmodernă?, globalistă?), demonstrându-mi contrariul. Într-un limbaj răsturnat, în răspăr cu lacrimogena producţie patriotardă comunistă şi postcomunistă, Val Mănescu deplânge pierderea fiorului naţional(ist): „şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant“, descoperindu-se, cu simulată naivitate, incapabil să dezerteze de la aceste valori, pe care le cântă în forme temperat-lucide, pentru a nu aluneca în derizoriu: „de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă/ de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă/ de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia/ sângerează mereu sânge de românia.“ Din această perspectivă, volumul poate fi citit şi ca un îndreptar antinaiv destinat celor care încă mai cred în posibilitatea împlinirii dezideratelor de factură patriotică: „vor fi artificii şi măreţe fanfare/ vor fi poduri de flori şi Salve de tun/ televiziunile lumii vor transmite-n direct/ pe No comment/ noua/ măreaţa dezvirginare a României [...]// e momentul să lăsăm aleşii să lucreze/ binele Patriei// Tu du-te şi plângi Patriotule/ ca un îndrăgostit părăsit“ (p. 47).

Eurosceptic (mântuit?), Val Mănescu priveşte în urmă fără mânie, jucându-se şi judecându-se la ambele capete, în versuri cu alibi, căci autorul e suficient de abil pentru a-şi lua măsuri de protecţie spre a nu putea fi taxat nici de paseist, dar nici de zeflemist: „ce mândreţe de Soldat am fost/ ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza/ pâinii negre şi a Marmeladei/ pentru/ salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz/ m-aş fi aruncat în genune“ (p. 86) Această omniprezentă luciditate îl duce, finalmente, către ideea efectului placebo ca surogat al unei existenţe lipsită de iluzoriu.

În fond, Val Mănescu este un mare sentimental. Născut „când tristeţea televizorul şi mobilul nu existau“, el „se învârte în giratoriu“ şi „anunţă ziua de casting/ pentru următoarea iubire“. Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenţei poetice) stau neliniştile unui suflet care trăieşte spaima neantului. Două sunt sursele acestor nelinişti: spectrul morţii şi imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală şi e generatoare de poezie adevărată. Nu întâmplător, ultimele trei texte din volum se numesc Recviem, Omul care nu-şi găseşte locul şi Viaţa sau despre cum înveţi să mori. Recviem sună a Scrisoare blagiană, destinată, de această dată, tatălui, a cărui imagine revine obsesiv: „câtă viaţă mai ai tu în moartea asta a ta/ de mă trezeşti noaptea din somn/ să mă întrebi de ce nu mă bucur/ eu de floarea de prun/ că doar de-asta l-ai sădit acu patruj de ani/ să mă bucur eu de primăvara lui// puteai să te duci cu băieţii la băut/ să te-apuci de fumat/ să pescuieşti pe trotuş/ să tai un copac cu toporul/ în loc să bagi viaţă în mama/ şi ea să mă facă în ea greşit“ (p. 91)

Pretins distopică, poezia contondentă a lui Val Mănescu acţionează pervers, exercitând asupra cititorului acel efect placebo pe care autorul însuşi pare a-l dezavua.

Adrian JICU

Revista ATENEU - ianuarie 2014

FETE CARE-MI PLAC

24 de ani de la visata Revoluţie

Transmit sincerele mele felicitări tuturor românilor care au participat, acum 24 de ani, la lovitura revoluţionară din 1989, reamintindu-le strigătul de luptă care ne-a condus la instaurarea capitalismului în ţara noastră: 

FRAŢILOR, AM ÎNFRÂNT!

  http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/12/acum-16-ani-n-bacu-episodul-4-22.html

TITUS A TRECUT PRIN BACĂU

E câte un om cu care te întâlneşti în viaţă şi-ţi devine drag din prima. Simte ca tine, gândeşte ca tine, e la fel de dedicat lucrului frumos, bine făcut. E generos, calm, lipsit de prejudecăţi, zâmbeşte, ştie să asculte şi e neiertător cu impostura. O vreme, eşti legat de el, apoi, viaţa, timpul, tot mai grăbit şi mai scurt, fac să nu vă mai vedeţi. Vă mai sunaţi, din când în când. Ce mai faceţi, uite, pregătesc asta şi asta. Veau să fac din România o ţară de vedete. Că sunt talente cât lumea, da lumea nu le ştie. Dar tu? Păi şi eu, am de gând să fac cutare şi cutare pe-aici, prin Bacău. Bravo, nu te lăsa, prietene.

Nu mai aveţi proiecte comune, dar fiecare-şi vede de-ale lui. Şi anii trec.

Tu, aici, el acolo, undeva, afli că face bine ceea ce face, că e răsplătit cu premii şi meritele-i sunt recunoscute de cei pe care i-a crescut la şcoala lui şi acum sunt vedete. Şi te bucuri încă odată că l-ai cunoscut. Îţi zici că e prietenul tău şi că se gândeşte şi el la tine. Trec anii şi uiţi să-l suni, măcar de ziua lui. Dar el e în sufletul tău şi-ţi place să crezi că-i reciproc. Nici el nu te sună, sigur eşti bine cu viaţa, cu jobul, cu familia. Mai afli c-a mai făcut un spectacol, a mai inventat o emisiune, că-l mai invită cineva într-un juriu. Din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puţin. A mai îmbătrânit şi el, îţi spui, se mai odihneşte şi el, după atâta şi-atâta muncă. Chiar deloc nu-i momentul să-l deranjezi. Apoi, într-o bună zi, ai o juma de zi liberă prin Bucureşti şi-l suni. E bucuros să te vadă la biroul lui de la o televiziune de băuturi răcoritoare. Vă-mbrăţişaţi. Ce faceţi, maestre? Ce să fac. Supravieţuiesc, prietene. Asta fac.

TITUS MUNTEANU a plecat, azi, dincolo. Avea 72 de ani.

Dumnezeu să-l odihnească.

În 1988 i-am fost asistent de regie la spectacolul de estradă „Bacău, oraşul soarelui” cu care Bacăul a obţinut medalia de aur la „Cântarea României” (Constantin Nadoleanu, Ciprian Manta, Doru Sascău, baletul lui Andrei Lupu, Dan şi Marina Ivanovici, Elena Zavate, Geo Seminaru, Viorel Bosnea, Tudor Ionescu, grupul Rockada, trupa de dans de salon a lui Ghiţă Vlase - şi cine-şi mai aminteşte n-are decât să mă completeze.)   

Titus Munteanu a fost realizator TV din anul 1966 şi a fost director al TVR 1.

În cei cincizeci de ani de carieră, a creat  numeroase emisiuni de divertisment şi muzicale: "Realităţi ilustrate" (emisiune produsă de Tudor Vornicu), "Un trio formidabil" (Premiul I la Festivalul "Charles Chaplin", Gabrovo, 1984), "Duelul vedetelor" (premiul APTR, 1992), "Astă seară ne distrăm în familie" (premiul APTR, 1993.
În 1995 a realizat celebra emisiune "Şcoala Vedetelor", care a primit premiul Criticii Muzicale "Mihail Jora", trofeul "Trandafirul de Argint" (Montreux, 1996). Din 2004 a reluat această producţie cu o altă generaţie a Şcolii Vedetelor. Loredana Groza, Carmen Rădulescu, Ştefan Bănică- junior, Calin Goia, Nadine, Adi Despot, Diana Munteanu, Kitty Cepraga, Calin Geambasu, Malina Olinescu şi multe alte vedete îi datorează notorietatea lui Titus Munteanu.  

Operaţie pe cord deschis

"Black Coffee", spectacolul trupei  The Storytellers, este bine aşezat, excelent dozat să creeze premeditata empatie cu publicul, administrându-i în cantităţi îndestulătoare efluvii sonore încărcate de tandreţe, inflexiuni de privighetoare oarbă, nicio şoaptă în minus, nicio şoaptă în plus. Tandemul pasional al celor doi instrumentişti străbate zone muzicale ale jazzului clasic ca un vehicul nemaivăzut şi nemaiauzit, condus cu abilitate, ocolind cabotinismul şi banalul, descoperindu-le valenţe neaşteptate. Recunosc Ghershwin, altfel decât îl ştiam. Recunosc evergreen-uri, perle ale muzicii de jazz pe care nu le-am mai auzit de multă vreme, şi asta îmi retrezeşte pofta pentru muzica de calitate. Am impresia că asist la o jam session, în care Florin Bejan la clape şi virtuosul George Bosnea la un magic violoncel, transformat uneori în chitară, construiesc bijuteriile muzicale care fac axa spectacolului, păstrîndu-le cunoscutele linii melodice, bazându-se numai pe inspirația de moment. Dar nu e deloc simplă improvizaţie. Ceea ce auzim sunt interpretări într-o perspectivă insolită, puse profesional pe note riguros şi îndelung exersate.

Fiecare pasaj muzical este o nouă surpriză, linia melodică pe care-o ştiai, devine doar un semn discret al trecerii prin cultura muzicală, te face să retrăieşti o stări ieşite din comun, îţi aduce în minte iubiri de demult şi-ţi răscolesc memoria, reînviind parfumul emoţionant al altor vârste.

Filosofia show-ului celor patru care alcătuiesc grupul The Storytellers este aceea de a face bine ceea ce-ţi place. Cu precizie chirurgicală, fiecare dintre protagonişti îşi decupează sufletul în felii delicate pe care le oferă spectatorilor.

Dialogul între pianul electronic şi violoncelul clasic degajă elegante efluvii de savantă improvizaţie, delectează în egală măsură cu vocea catifelată a solistei şi cu profunzimea recitalului poetic cu care Tiberiu Ioniţă, prezenţă tonică şi profundă, în secvenţe de adevărată măiestrie actoricească, colorează atmosfera încântătoare a acestei seri magice.

Despre Florin Bejan aş putea povesti zile şi nopţi. El urcă pe scenă încă din adolescenţa întâmplată undeva, prin anii şaptezeci, când ne-am şi cunoscut la Casa de cultură din Slănic Moldova, unde el era vedeta care cânta folk şi juca teatru. Anii de experienţă scenică l-au adus în teritoriul blues şi jazz, în care excelează prin tuşeul inspirat al clapelor şi prin vocea caldă, fără de stridenţe.

Cătălina Culbece e o apariţie mirabilă. Cucereşte prin atitudine, simţire şi o anumită graţie din care ar trebui eliminată timiditatea. Una dintre cele mai importante calităţi ale ei este, probabil, aceea că poţi s-o asculţi toată viata, indiferent de vârstă.

Seara de fusion jazz, dozată empatic şi inspirat cu armonii muzicale şi poetice, într-o sală cu un public respirând la unison bucuria unui act artistic autentic, a făcut să-mi renască speranţa că, măcar în ce priveşte dragostea pentru frumos, nu e încă totul pierdut.