COŞMARUL POEZIEI - Lari Georgescu
Prea lungul recital al pletosului, agitatului, cabotin, fals, declamativ, monoton, ostentativ şi angoasant, pe numele lui de actor Lari Georgescu, a plictisit până la exasperare. Ar fi trebuit să fie un spectacol de poezie pe versurile poetului Emil Botta, el însuşi actor din generaţia de mult apusă a legendei teatrului românesc, renumit pentru rezonanta inconfundabila a timbrului sau vocal si alura tipica de erou. Doar că, protagonistul recitalului „regizat” de coregrafa Miriam Răducanu, lipsit nu doar de vocea gravă şi de ţinuta magistrală a celebrului poet şi actor, încercând probabil să-i readucă de pe cea lume imaginea, s-a remarcat printr-o anti-interpretare atât de „serioasă” încât nimeni n-a mai încercat să zâmbească. Nici măcar ironic.
După primele zece minute de versuri rostite
rar, îngrozitor de rar, şi de mişcări, chipurile artistice, ce simulau coşmarul
unui individ dus uşurel cu pluta, mi-a trecut prin cap că e vorba de vreo
caricaturizare a vechilor, mijloace de expresie actoricească sau de o încercare de a reabilita mijloace romantice de expresie scenică, taman când facebook-ul şi-a schimbat din nou faţa.
Iaca ce-a fost: închipuiţi-vă un bărbat în toată firea,
desculţ, transpirat, în izmene, şi
purtând o cămeşoaie românească, - să se vadă că este vorba despre ţărişoara
noastră, în care oamenii suferă rău de tot , vai de capul lor -, etalându-şi tălpile murdare, respirând sacadat
după fiecare cuvânt, a cărui rostire durează cel puţin zece secunde, oricât de
scurt ar fi. În toiul coşmarului său, exprimat prin chinuitoare mişcări, ne
spune cum l-au bătut pe el trei ciobănei, şi cum, în vâlceaua verde, moare un
piiiiiţiiiiigooooooiiiiiiii, apoi, deodată îi vine să cânte la drâmbă şi să
bată toaca. Oh, vai, cât dramatism! Oh, vai, ce suferinţă! Bine, domnu Lari, dă-i
înainte, tot aşa, pentru tâmpirea naţiei.
După acest inimaginabil show, m-a tentat să-l
întreb pe protagonist ce simboluri ar fi trebuit să descifrez în gesturile sale
- legarea şi dezlegarea cămeşoaiei cu un şnur roşu, fularul cu semne
cabalistice arborat la un moment dat, sau scoaterea în chinuri de sub
cerşafurile care acopereau scena a unei
mantale cazone de culoare neagră. Am
evitat confruntarea cu marele actor.
Mi-am imaginat că mi-ar fi răspuns cu
întrebări: ce studii am, cât port la pantofi,
dacă am citit Botta, dacă am văzut vreodată vreun spectacol de Miriam
Răducanu, dacă am fost la Paris, etc.
P.S. Tâmpenia de a urca publicul pe scenă, chipurile pentru ca eroul să comunice intim cu publicul, este de o desuetudine urlătoare la cer. Mai ales când ai la îndemână o sală în care spectatorii pot să stea comod pe fotolii.
P.S. Domnul Mancuso ( era să scriu Mancus-o!) se
trezea din când în când, bietul de el, şi sorbea din paharul cu cafea ca să nu
zică cineva că n-a fost prezent la
mirobolantul efort al domnului Lari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu