vineri, aprilie 04, 2014

GALA STAR 2014 – prima zi de recitaluri

            
Monica Muşat  - Iubire persană
de Diana Mihailopol (după Vincent Paronnaud şi Marjane) Regia Diana Mihailopol

Deşi m-am nimerit în rândul al treilea, am bănuit, mai mult decât l-am auzit, textul ciudat, prea delicat şoptit ca să-i fie percepute nuanţele de forţă şi fragilitate, dar inspirata mişcare scenică era atât de încărcată de semnificaţii poetice, încât suplinea înseşi cuvintele, de multe ori neinteligibile, ori acoperite de coloana sonoră alcătuită din fermecătoare acorduri persane. Ici – colo, am reuşit să înţeleg, printre acordurile setar-ului şi al dargahi-ului, câte unul-două versuri din nemuritoarele rubaiate ale lui Khayam, Firdussi sau Rumi.  
Protagonista se străduieşte să aducă în scenă misterul oriental  într-o tirada şuierată,  fără prea multe accente, declamată aproape de transă  în cel mai pur stil romantic, la mare căutare până prin anii şaizeci ai secolului trecut. În efortul ei de a convinge, scapă de sub control vocea care devine patetică, de un dramatism desuet.
Totuşi, prestaţia  Monicăi Muşat este, prin dinamismul mişcărilor  o lecţie de riguroasă expresivitate corporală şi gestuală, o performanţă coregrafică augmentată şi accentuată de costumaţia excelent adaptată evoluţiei artistice a interpretei, dar şi poziţiilor  statuare, evidenţiate de jocul de lumini.
Eroina săvârşeşte un ritual insolit,  menit să pună în lumină eterna dramă a iubirii şi a morţii, întrepătrunderea lor conflictuală, şi-şi sublimează  strania  poveste prin coduri iniţiatice de rugă, de blestem, de extaz sau bocet, exprimate prin savante, graţioase  mişcări ale braţelor care par când păsări, când ramuri, când adieri mângâietoare, când  arme letale.

Katia Pascariu - Copii răi
de Mihaela Michailov Regia Alex Mihăescu

Katia Pascariu se reinventează într-un spectacol emoţionant care are ca subiect frământările unei fetiţe de unsprezece ani, obligată să suporte regulile şi nedreptăţile unei societăţi ce ucide personalitatea, într-o lume cinică, egoistă, dictatorială şi plină de prejudecăţi, reprezentată printr-o instituţie primară a statului: şcoala.
Recitalul debutează cu un filmuleţ-prolog care s-ar fi putut remarca prin absenţă. Imaginea proastă, coloana sonoră greu perceptibilă, montajul amatoricesc, au făcut ca menirea acestui prolog, aceea de a stârni interesul pentru ceea ce va urma live,  să fie departe de a fi împlinită.
Din fericire, intrarea actriţei în spaţiul de joc reaşează lucrurile aşa cum se cuvine într-o competiţie teatrală şi asistăm în continuare la un spectacol remarcabil nu doar prin mesajul său critic la adresa fracturii de comunicare între copii şi părinţi, profesori, societate, ci, mai ales prin jocul inteligent şi echilibrat al protagonistei.  
Talentul sensibilitatea şi inventivitatea cu care Katia Pascariu se transpune în pielea şi sufletul plăpîndei şi candidei fiinţe umane, dar şi persuasivitatea cu care interpretează celelalte personaje, declanşează ropote de aplauze. Actriţa ştie să comunice impecabil cu spectatorii, seducându-i să intre în jocul ei sincer şi frust, făcîndu-i părtaşi direcţi la judecata dramei declanşată de confruntarea cu Sistemul  care ne învaţă de mici să fim obedienţi, să ne reprimăm răbufnirile, sancţionând drastic devierile de la norme.
La fel de firesc cum aduce în scenă o fetiţă sensibilă, timorată, în pofida înclinaţiei naturale de a se juca, de rigorile pe care este obligată să le respecte acasă şi la şcoală, actriţa interpretează rolul  dogmaticei profesoare de istorie, dar şi pe cel al colegilor de clasă, punctând credibil  trăsăturile lor de caracter. Aflată pe un palier superior al capacităţilor de  comunicare şi reflexie emoţională, Katia Pascariu abordează cu naturaleţe rolurile de compoziţie, dând viaţă unor memorabile portrete.

Show-ul a fost colorat de inspiratele improvizaţii ale saxofonului lui Jak Neuman.