Monica Muşat - Iubire
persană
de Diana
Mihailopol (după Vincent Paronnaud şi Marjane) Regia Diana Mihailopol
Deşi
m-am nimerit în rândul al treilea, am bănuit, mai mult decât l-am auzit, textul ciudat, prea delicat şoptit ca să-i fie percepute nuanţele
de forţă şi fragilitate, dar inspirata mişcare scenică era atât de încărcată de
semnificaţii poetice, încât suplinea înseşi cuvintele, de multe ori
neinteligibile, ori acoperite de coloana sonoră alcătuită din fermecătoare
acorduri persane. Ici – colo, am reuşit să înţeleg, printre acordurile
setar-ului şi al dargahi-ului, câte unul-două versuri din nemuritoarele
rubaiate ale lui Khayam, Firdussi sau Rumi.
Protagonista se străduieşte
să aducă în scenă misterul oriental
într-o tirada şuierată, fără prea
multe accente, declamată aproape de transă în cel mai pur stil romantic, la mare căutare
până prin anii şaizeci ai secolului trecut. În efortul ei de a convinge, scapă
de sub control vocea care devine patetică, de un dramatism desuet.
Totuşi, prestaţia Monicăi Muşat este, prin dinamismul
mişcărilor o lecţie de riguroasă expresivitate
corporală şi gestuală, o performanţă coregrafică augmentată şi accentuată de
costumaţia excelent adaptată evoluţiei artistice a interpretei, dar şi poziţiilor
statuare, evidenţiate de jocul de
lumini.
Eroina săvârşeşte un
ritual insolit, menit să pună în lumină
eterna dramă a iubirii şi a morţii, întrepătrunderea lor conflictuală, şi-şi
sublimează strania poveste prin coduri iniţiatice de rugă, de
blestem, de extaz sau bocet, exprimate prin savante, graţioase mişcări ale braţelor care par când păsări,
când ramuri, când adieri mângâietoare, când arme letale.
Katia Pascariu - Copii
răi
de Mihaela Michailov Regia
Alex Mihăescu
Katia Pascariu se
reinventează într-un spectacol emoţionant care are ca subiect frământările unei
fetiţe de unsprezece ani, obligată să suporte regulile şi nedreptăţile unei
societăţi ce ucide personalitatea, într-o lume cinică, egoistă, dictatorială şi
plină de prejudecăţi, reprezentată printr-o instituţie primară a statului:
şcoala.
Recitalul debutează cu un
filmuleţ-prolog care s-ar fi putut remarca prin absenţă. Imaginea proastă,
coloana sonoră greu perceptibilă, montajul amatoricesc, au făcut ca menirea acestui
prolog, aceea de a stârni interesul pentru ceea ce va urma live, să fie departe de a fi împlinită.
Din fericire, intrarea
actriţei în spaţiul de joc reaşează lucrurile aşa cum se cuvine într-o
competiţie teatrală şi asistăm în continuare la un spectacol remarcabil nu doar
prin mesajul său critic la adresa fracturii de comunicare între copii şi
părinţi, profesori, societate, ci, mai ales prin jocul inteligent şi echilibrat
al protagonistei.
Talentul sensibilitatea şi
inventivitatea cu care Katia Pascariu se transpune în pielea şi sufletul plăpîndei
şi candidei fiinţe umane, dar şi persuasivitatea cu care interpretează celelalte
personaje, declanşează ropote de aplauze. Actriţa ştie să comunice impecabil cu
spectatorii, seducându-i să intre în jocul ei sincer şi frust, făcîndu-i părtaşi
direcţi la judecata dramei declanşată de confruntarea cu Sistemul care ne învaţă de mici să fim obedienţi, să ne
reprimăm răbufnirile, sancţionând drastic devierile de la norme.
La fel de firesc cum aduce
în scenă o fetiţă sensibilă, timorată, în pofida înclinaţiei naturale de a se
juca, de rigorile pe care este obligată să le respecte acasă şi la şcoală, actriţa
interpretează rolul dogmaticei profesoare
de istorie, dar şi pe cel al colegilor de clasă, punctând credibil trăsăturile lor de caracter. Aflată pe un
palier superior al capacităţilor de comunicare
şi reflexie emoţională, Katia Pascariu abordează cu naturaleţe rolurile de
compoziţie, dând viaţă unor memorabile portrete.
Show-ul a fost colorat de inspiratele
improvizaţii ale saxofonului lui Jak Neuman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu