24 de ani de la visata Revoluţie

Transmit sincerele mele felicitări tuturor românilor care au participat, acum 24 de ani, la lovitura revoluţionară din 1989, reamintindu-le strigătul de luptă care ne-a condus la instaurarea capitalismului în ţara noastră: 

FRAŢILOR, AM ÎNFRÂNT!

  http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/12/acum-16-ani-n-bacu-episodul-4-22.html

TITUS A TRECUT PRIN BACĂU

E câte un om cu care te întâlneşti în viaţă şi-ţi devine drag din prima. Simte ca tine, gândeşte ca tine, e la fel de dedicat lucrului frumos, bine făcut. E generos, calm, lipsit de prejudecăţi, zâmbeşte, ştie să asculte şi e neiertător cu impostura. O vreme, eşti legat de el, apoi, viaţa, timpul, tot mai grăbit şi mai scurt, fac să nu vă mai vedeţi. Vă mai sunaţi, din când în când. Ce mai faceţi, uite, pregătesc asta şi asta. Veau să fac din România o ţară de vedete. Că sunt talente cât lumea, da lumea nu le ştie. Dar tu? Păi şi eu, am de gând să fac cutare şi cutare pe-aici, prin Bacău. Bravo, nu te lăsa, prietene.

Nu mai aveţi proiecte comune, dar fiecare-şi vede de-ale lui. Şi anii trec.

Tu, aici, el acolo, undeva, afli că face bine ceea ce face, că e răsplătit cu premii şi meritele-i sunt recunoscute de cei pe care i-a crescut la şcoala lui şi acum sunt vedete. Şi te bucuri încă odată că l-ai cunoscut. Îţi zici că e prietenul tău şi că se gândeşte şi el la tine. Trec anii şi uiţi să-l suni, măcar de ziua lui. Dar el e în sufletul tău şi-ţi place să crezi că-i reciproc. Nici el nu te sună, sigur eşti bine cu viaţa, cu jobul, cu familia. Mai afli c-a mai făcut un spectacol, a mai inventat o emisiune, că-l mai invită cineva într-un juriu. Din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puţin. A mai îmbătrânit şi el, îţi spui, se mai odihneşte şi el, după atâta şi-atâta muncă. Chiar deloc nu-i momentul să-l deranjezi. Apoi, într-o bună zi, ai o juma de zi liberă prin Bucureşti şi-l suni. E bucuros să te vadă la biroul lui de la o televiziune de băuturi răcoritoare. Vă-mbrăţişaţi. Ce faceţi, maestre? Ce să fac. Supravieţuiesc, prietene. Asta fac.

TITUS MUNTEANU a plecat, azi, dincolo. Avea 72 de ani.

Dumnezeu să-l odihnească.

În 1988 i-am fost asistent de regie la spectacolul de estradă „Bacău, oraşul soarelui” cu care Bacăul a obţinut medalia de aur la „Cântarea României” (Constantin Nadoleanu, Ciprian Manta, Doru Sascău, baletul lui Andrei Lupu, Dan şi Marina Ivanovici, Elena Zavate, Geo Seminaru, Viorel Bosnea, Tudor Ionescu, grupul Rockada, trupa de dans de salon a lui Ghiţă Vlase - şi cine-şi mai aminteşte n-are decât să mă completeze.)   

Titus Munteanu a fost realizator TV din anul 1966 şi a fost director al TVR 1.

În cei cincizeci de ani de carieră, a creat  numeroase emisiuni de divertisment şi muzicale: "Realităţi ilustrate" (emisiune produsă de Tudor Vornicu), "Un trio formidabil" (Premiul I la Festivalul "Charles Chaplin", Gabrovo, 1984), "Duelul vedetelor" (premiul APTR, 1992), "Astă seară ne distrăm în familie" (premiul APTR, 1993.
În 1995 a realizat celebra emisiune "Şcoala Vedetelor", care a primit premiul Criticii Muzicale "Mihail Jora", trofeul "Trandafirul de Argint" (Montreux, 1996). Din 2004 a reluat această producţie cu o altă generaţie a Şcolii Vedetelor. Loredana Groza, Carmen Rădulescu, Ştefan Bănică- junior, Calin Goia, Nadine, Adi Despot, Diana Munteanu, Kitty Cepraga, Calin Geambasu, Malina Olinescu şi multe alte vedete îi datorează notorietatea lui Titus Munteanu.  

Operaţie pe cord deschis

"Black Coffee", spectacolul trupei  The Storytellers, este bine aşezat, excelent dozat să creeze premeditata empatie cu publicul, administrându-i în cantităţi îndestulătoare efluvii sonore încărcate de tandreţe, inflexiuni de privighetoare oarbă, nicio şoaptă în minus, nicio şoaptă în plus. Tandemul pasional al celor doi instrumentişti străbate zone muzicale ale jazzului clasic ca un vehicul nemaivăzut şi nemaiauzit, condus cu abilitate, ocolind cabotinismul şi banalul, descoperindu-le valenţe neaşteptate. Recunosc Ghershwin, altfel decât îl ştiam. Recunosc evergreen-uri, perle ale muzicii de jazz pe care nu le-am mai auzit de multă vreme, şi asta îmi retrezeşte pofta pentru muzica de calitate. Am impresia că asist la o jam session, în care Florin Bejan la clape şi virtuosul George Bosnea la un magic violoncel, transformat uneori în chitară, construiesc bijuteriile muzicale care fac axa spectacolului, păstrîndu-le cunoscutele linii melodice, bazându-se numai pe inspirația de moment. Dar nu e deloc simplă improvizaţie. Ceea ce auzim sunt interpretări într-o perspectivă insolită, puse profesional pe note riguros şi îndelung exersate.

Fiecare pasaj muzical este o nouă surpriză, linia melodică pe care-o ştiai, devine doar un semn discret al trecerii prin cultura muzicală, te face să retrăieşti o stări ieşite din comun, îţi aduce în minte iubiri de demult şi-ţi răscolesc memoria, reînviind parfumul emoţionant al altor vârste.

Filosofia show-ului celor patru care alcătuiesc grupul The Storytellers este aceea de a face bine ceea ce-ţi place. Cu precizie chirurgicală, fiecare dintre protagonişti îşi decupează sufletul în felii delicate pe care le oferă spectatorilor.

Dialogul între pianul electronic şi violoncelul clasic degajă elegante efluvii de savantă improvizaţie, delectează în egală măsură cu vocea catifelată a solistei şi cu profunzimea recitalului poetic cu care Tiberiu Ioniţă, prezenţă tonică şi profundă, în secvenţe de adevărată măiestrie actoricească, colorează atmosfera încântătoare a acestei seri magice.

Despre Florin Bejan aş putea povesti zile şi nopţi. El urcă pe scenă încă din adolescenţa întâmplată undeva, prin anii şaptezeci, când ne-am şi cunoscut la Casa de cultură din Slănic Moldova, unde el era vedeta care cânta folk şi juca teatru. Anii de experienţă scenică l-au adus în teritoriul blues şi jazz, în care excelează prin tuşeul inspirat al clapelor şi prin vocea caldă, fără de stridenţe.

Cătălina Culbece e o apariţie mirabilă. Cucereşte prin atitudine, simţire şi o anumită graţie din care ar trebui eliminată timiditatea. Una dintre cele mai importante calităţi ale ei este, probabil, aceea că poţi s-o asculţi toată viata, indiferent de vârstă.

Seara de fusion jazz, dozată empatic şi inspirat cu armonii muzicale şi poetice, într-o sală cu un public respirând la unison bucuria unui act artistic autentic, a făcut să-mi renască speranţa că, măcar în ce priveşte dragostea pentru frumos, nu e încă totul pierdut.  

RĂZGÂNDACII DE PARTID ŞI DE STAT

După ce-au luat-o peste bot de la Băsescu, de la presă şi de la ambasadele străine pentru halucinanta votare a superimunităţii parlamentarilor, putorile emanate de popor să-i facă legi drepte, au găsit explicaţii pentru că cum s-a făcut de-a trecut noul cod penal românesc ca să poată fura EI şi baronii lor la adăpost de lege. Cică n-au comunicat şi că n-au fost corect informaţi şi că de-aia, na. Şi-au găsit şi acarul, pe tractoristul Zgonea, care a băgat pe şest niscai modificări în textul legii şi i-a hipnotizat pe aleşi să-şi bage votul, fără să le atragă atenţia că, bă, gagiilor, lăsaţi-o aşa, ca să ne fie la toţi bine.
Mititeii, vai de capul lor! M-apucă mila de ei când mă gândesc că derbedeul ăla de Zgonea putea să-i pună să voteze reducerea la jumate a propriilor indemnizaţii. Prinşi cu ocaua mică, răzgândacii de partid şi de stat se reped la tembeliziuni să se răzgândească, negându-şi votul, că au fost păcăliţi. Că nu şi-au dat seama. Că regretă şi nu-s de acord că au zis da. Şi-i cer demisia lui Valerică.Cu scuzele de rigoare în faţa prostimii care suntem noi.  Păi, cine i-a-mpiedicat să comunice? Le-a luat careva ochelarii, de n-au fost în stare să bunghească?
Băi, hahalerelor, băi panaramelor, băi, hoţomanilor! Băi, atenţie acilea! Că vă jucaţi cu soarta voastră, mi se rupe, că azi sunteţi, mâine ba.
Da' vă jucaţi cu soarta ţării care v-a făcut demnitarii ei, băăăăăă! Şi faceţi buba. 
   

BIATĂ ŢARĂ, RĂU TE-AI ALES

Nici pe vremea Marii Adunări Naţionale şi niciodată în istorie n-a avut România politicieni atât de năuci. O molimă ciudată care le atacă mintea i-a cuprins pe toţi cei aflaţi la putere în vârful ţării, o boală a lui Calache care-i împinge să ia hotărâri contrare oricărui bun simţ, oricărei minime raţiuni. Niciunul dintre ei nu pare să-şi dea seama că imbecilităţile pe care le discută în parlament, sunt mingi ridicate la fileu pentru Demisul prezident. Pozând în eroul salvator al naţiei, Băsescu, iese din ce în ce mai des şi se pune de-a contra, dându-le peste bot useliştilor. Boborul uită cât rău a pricinuit Băsescu ţării şi-l aplaudă, pe bună dreptate. Căci până şi mandatarul flotei pare mai lucid decât ameţiţii din palatul poporului, de aceea, câştigă simpatii şi procente care, pentru orbi, par să nu-i mai folosească la nimic. Dacă Băsescu a ajuns să fie justiţiarul care „singur împotriva tuturor” are curajul să se opună măsurilor aberante propuse (unele adoptate!) de către 70 la sută din cei cincisuteşinuştiucât de nuştiucine de lipitori sugătoare, atunci merită să-l mai alegem încă odată.

Oricum, Constituţia a ajuns un maculator din care nu ne rămâne decât să facem dopuri pentru cocteilurile Molotov.

Numai în ultimele două săptămâni, Cotroceniul a articulat, cu temperament şi voioşie,

următoarele teme la care guvernaţii au înghiţit găluşca:

  

- Accizele la combustibil

- Tembeliziunea Română

- Modificările la Codul Penal

- Gafa ministrului culturii

- Incidentele de la Pungeşti

- Legea amnistiei

- Legea Roşia Montana

- Planul de regionalizare

- Situaţia Sănătăţii

- Neimpozitarea jocurilor de noroc

- Superimunitatea parlamentarilor

De adăugat câte trei semne de exclamare în dreptul fiecărui punct. Poate c-am şi uitat ceva.

O TRISTĂ DISPARIŢIE

Pe 4 decembrie s-a împlinit un an decând a încetat din viaţa la Tel Aviv, după o lungă suferinţă, apreciata şi îndrăgita actriţă de teatru şi film Rozina Cambos, născută în Bacău. Tatăl ei, Vasile Cambos a fost dorector al Casei de cultură şi, apoi, o lungă perioadă, regizor tehnic la teatrul Bacovia din Bacău, iar mama sa, Lori Cambos, actriţă a aceluiaşi teatru. Fratele ei, Genu Cambos, a fost unul din întemeietorii celebrei în epocă Roşu şi Alb, una din primele trupe de pop rock din România anilor 1970-1973, împreună cu Nelu Diaconu şi, Dumnezeu să-i odihnească, Costel Mierlă şi Gigi Pruteanu.

De o frumuseţe remarcabilă şi cu un strălucitor talent, Rozina a urmat cursuri de actorie cu minunatul pedagog Maître Ion Ghelu Destelnica, reuşind cu brio admiterea la Institutul de Artă Teatrală din Bucureşti. Încă de pe băncile studenţiei a fost considerată una din marile speranţe ale teatrului românesc, iar la vârsta de 25 de ani deja interpretase rolul Lady Mackbeth. 
În anul 1983, când cariera sa atinsese apogeul în România, a luat decizia dramatică de a se stabili în Israel, lasând în urmă un public care o adora, prieteni şi nostalgii. 

O adevărată legendă pentru aspiranţii la gloria scenei şi un simbol al reuşitei prin talent şi dăruire, Rozina Cambos a fost pentru multe generaţii de actori un adevărat exemplu, pe care l-au urmat cu veneraţie actriţe provenite din şcoala de teatru de la Bacău, pepiniera aceluiaşi Maître Ghelu-Destelnica, din care-mi amintesc doar câteva nume importante pentru scena românească: Doina Deleanu, Diana Lupescu, Tatiana Ionesi, Lili Acatrinei Popa, Doina Iacob, Suzana Macovei, Anca Ovanez. 

O Doamnă de neuitat.

IUBIREA ARMĂ SOFISTICATĂ

cea mai răspândită puşcă

în rândul infractorilor sentimentali

funcţionează cu poveşti cu mult mai periculoase

decât gloanţele cu vârful crestat de AK 47

 

scula teribilă e pe-atât de scumpă

pe cât de redutabil îi este renumele

căci designul ei e conceput de  

vânătorii de fiare sălbatice

cătarea e proiectată de bogaţii căutători de diamante

iar trăgaciul e creaţia unui poet deprimat

din romanticul ultimul veac

în timp ce privea un pistil

 

puşcociul se vinde pe sub tejghea

căci cererea întrece orice ofertă

fiecare nenorocit de mascul se crede

vânător de elită şi-ntreabă de arma mortală

ca de iarba de leac

 

cuceritorii de meserie şi-o doresc

imediat după ce le-a răsărit primul fir de păr alb

în sprâncene să fie siguri că nu le scapă prada

 

de când a apărut reclama cu tipa aceea

ce-şi arăta întresânii voind un foc

orice bărbat adevărat vrea o armă ca asta

fie şi doar ca să-şi încerce norocul

cu un cartuş bine ţintit în norii violeţi

care-nconjoară turnul de televiziune

de pe culmea dealului

 

dar niciunul n-are răbdare să citească instrucţiunile

până la capăt unde cu majuscule scrie

că  apropierea de victimă poate provoca

ricoşeul glonţului direct în

carotida ce-ţi poartă sângele-n creier

şi să cazi pe vecie îndrăgostit

periculos cu trei semne de exclamare

SOLOMON CEL ÎNŢELEPT

Plăcută vocea necunoscutei care m-a invitat, în numele Colegiului Naţional Ferdinand I, la conferinţa susţinută de academicianul Solomon Marcus, eminent matematician, filozof şi umanist, născut în Bacău acum 88 de ani. I-am promis că o să mă străduiesc să ajung şi chiar am făcut-o, amânând ceva întîlniri şi reprogramând pentru la noapte lucrul la un proiect pe care trebuie să-l predau cam urgent. În fine, la 5 fără trei, ajung la Universitatea Alecsandri şi urc în aulă. Am plăcuta surpriză să găsesc un loc în sala arhiplină şi să salut câteva notabilităţi intelectuale de frunte ale oraşului, printre participanţi.
Solomon Marcus, fost elev al Colegiului care aniversează zilele acestea 146 de ani, are, ca de obicei, un discurs cuceritor, vivace.  Îşi expune ideile în stilul caracteristic, cu energie tinerească, argumentat, persuasiv. În rostirea sa domoală, se amestecă într-un mod oratoric savant, povestioare simpatice, demonstraţii de logică, concluzii pertinente. Savantul pare un patriarh al catedrei de a cărui înţelepciune ne umplem şi noi, novicii din sală, indiferent de scara deşteptăciunii pe care ne aflăm. Folosesc pluralul, deoarece, dac-ar fi vreo muscă  în aulă, s-ar auzi bâzâind printre sutele de profesorii, doctorii, inginerii, scriitorii, studenţii şi elevii din sală.
Academicianul demonstrează de ce a ajuns şcoala românească la un nivel atât de scăzut, încât elevii au o atitudine de incompatibilitate cu sistemul actual de învăţământ. Pentru că plăcerea de a învăţa pe care ar trebui s-o insufle şcoala, s-a transformat în necesitatea de a învăţa, în obligaţia de a şti, afirmă oratorul. Pentru că, asemenea societăţii care ne somează să fim competitivi, şcoala îi obligă pe elevi să-şi pună la bătaie toate forţele ca să asimileze cât mai mult, chiar dacă e vorba de cunoştinţe care nu-i vor folosi vreodată. Nu-l mai învaţă nimeni pe elev să gândească cu propriul creier, să descopere singur cum să rezolve problemele existenţiale. Bref, Solomon Marcus contestă valoarea sistemului actual de instruire, convins că şi mass media, precum şi internetul, au o influenţă negativă, contrară scopului pentru care au fost create, asupra tinerilor.
Din păcate, fascinantul discurs nu conţine şi soluţii. Îndemnul final de a schimba sistemul de jos în sus, este o mică parşivenie, căci, dacă o personalitate ştiinţifică de talia lui  Solomon Marcus n-a reuşit să impună transformarea învăţământului românesc dintr-unul sclerozat, într-unul atrăgător pentru elevii mileniului trei, atunci gândul unui viitor luminos nu poate fi decât superfluu, într-o ţară ca a noastră, dominată în posturi de decizie de dinozauri împietriţi în concepţii.
Pun pe seama oboselii (trei conferinţe în două zile!) cele câteva  incoerenţe produse de  magistru - altădată eclatant în demonstraţii şi imbatabil în argumentaţie - care însă n-au umbrit strălucitoarea sa prezenţă.
    

CUM AM PETRECUT DE 1 DECEMBRIE 2013

Racii sunt sensibili. Poate de aceea sunt emoţionat până la lacrimi când vine vorba de marile sărbători ale românilor. Şi tot de aia, de când mă ştiu, îmi doresc să mă bag într-o groapă, să nu mă ştie nimeni că plâng ca prostu la ocaziile astea. C-o fi de Crăciun, de Paşte, de 23 august, de 10 mai, de 23 august, de 1 Decembrie, de Revoluţie, ochii mei se fac izvoare pe care nu le pot stăpâni. Şi mi-e ruşine, de parcă aş face un mare păcat, dar nu-mi pot reprima trăirea, la dracu. Sinele meu face ce vrea cu mine.
Azi încă este ziua naţională. Am pus drapel nou pe catargul de la poarta mea, tricolor cumpărat cu 10 lei de la magazinul chinezesc. La magazinele româneşti dai 60 de lei, dacă eşti patriot adevărat. 

Cu Vasile, bărbat român de Şerbăneşti, hai să vedem ce e prin oraş, de ziua României.
Când să ies din curte, vecinu-mi zice La mulţi ani. Îi răspund şi eu, să-i fie bine. Până-n centru, am mai răspuns de vreo zece ori cu La mulţi ani la saluturi. E o zi minunată, cu un soare incredibil de cald.
Lume multă, ca la Revoluţie, în Piaţa Tricolorului. Mulţi şi pe treptele Prefecturii. Poate prea mulţi. Discursuri găunoase, de lemn. Constatatoare, nu mobilizatoare. Popi behăie sentimente
Fanfara militară, auzisem că s-a desfiinţat, dar uite-o ici, sună bine. Mi se umezesc ochii. Copii cu steguleţe tricolore pe umerii taţilor, fete cu tricolorul pictat pe pomeţi, babe cu tricolorul în mâini, îndrăgostiţi sărutându-se sub tricolor, o Dacie cu tricolorul înfipt cu holţşuruburi în portbagaj. Oameni senini, zâmbete. Or fi aşa că-i ziua frumoasă, sau că-s bucuroşi că-s români?
Fanfara cântă  Go west şi-n piaţa tricolorului românesc apar majorete crăcoase şi spasmodice să marcheze cu cururile lor flamboiante Ziua României. Foarte minunat, bravo că preluăm frumoasele obiceiuri ale lumii civilizate.

În acest timp, în spatele adunării, pe treptele Casei de cultură, câţiva tineri susţin o pânză pe care scrie: ADEVĂRATA ROMÂNIE SE AFLĂ ÎN STRADĂ, NU LA MICROFON. Vasile zice că au dreptate. Zic şi eu. Vin jandarmii şi-i saltă pe băieţaşii obraznici. Câţiva presari filmează şi fac poze. Mulţimea nu reacţionează. Mămăliga explodează greu.

Caut, cu Vasile, o cârciumă, două, trei, să împlinim tradiţia: ciolan cu fasole de Ziua Naţională. Canci. Eşuăm la Parcul Trandafirilor şi ne mulţumim cu frigărui porceşti la grătar cu gaz. Fade ca şi vinul la carafă.
La plasma din restaurant, TVR1 transmite un spectacol folcloric cu orchestra lui Botgros. Vasile intră-n vorbă cu şpriţangii de la masa de-alături, doi foşti securişti, acum miliardari. Le povesteşte cum i-au săltat jandarmii pe protestatarii de la Casa de cultură. Ce libertate de expresie, domle, zice cel mai tânăr, adică, vine oricine fără aprobare să tulbure o manifestare oficială? Băiete, n-ai aprobare, te-a şi săltat jandamii. Asta-i democraţia. Protestezi, faci scandal, cât vrei, da cu aprobare, frate. Păi n-ai văzut în America cum le dă cu flitu-n nas şi-i înmoaie cu bastoanele? Să zică mersi că n-a degenerat manevra să le dea borşu pe nas.
La mulţi ani, România, zice Vasile.

Cât să luăm un taxi, Vasile îmi arată ultima capodoperă arhitectonică din Parcul Trandafirilor: closetul public sub formă de căsuţă de ciocolată. De urât ce e, îmi vine să plâng.

Wow, ce frumos am petrecut 1 Decembrie, Ziua Naţională a României!  

EU ROMÂNIA

nu contează că scrie la pagina-ntâia că sunt pe primul loc

la toate testele pentru bătăliile lumii

pentru cucerirea frumoaselor femei şi a neantului

pentru creşterea celor mai puternici fii

sau la concursurile de inteligenţă şi îndemânare

realitatea e alta când prima pasăre îşi ia zborul

speriată de leneşa explozie a sângelui de românia

când frumoasele fete şi frumoşii bărbaţi

cei mai deştepţi şi mai puternici copii ai inimii mele

se duc aiurea ca şi când n-ar fi fost românia

şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant

 

mai ales noaptea când sunt adâncit în românia mea

văd unduind viruşi stupizi pe ecran pe linoleum

în păduri şi câmpii în computer în tramvaiele goale

în ceaşca de cafea în rugina locomotivelor

din inerţie împinse la vale de vagoanele goale

 

dimineaţa la prânz şi seara mă doare că românia

se mişcă în jocul de gleznă al continentului

cu privirea ei de animal rănit care se târăşte mut

să-şi dea sfârşitul la uşa stăpânului

pe care atât de mult dedemult l-a iubit

 

de aceea eu cer ţigara din urmă şi în lumina luceafărului

fumul creează efectul de tricolor

efectul placebo pentru dezamăgire

să las măcar adâncă şi mirositoare urmă de om

privind oblic spre nori

definitiv condamnat la românia mea

atât de aproape de dureroasa tragere pe roata istoriei

când urmează să i se presare pe răni sarea din fundul munţilor ei

iar lamentaţia e drog pentru prevenirea uitării

 

în războiul cu mine se-ntâmplă lucruri teribile noaptea

când sunt adâncit în românia mea care naufragiază

cu o pungă pe faţă în genunea zilei de mâine

şi casa mea se scufundă în fosa cea mai adâncă

trasă-n uitare de greutatea fabuloasei comori românia

 

caut înţelesuri nebănuite în această sinucidere

aşteptând fără teamă pe calea romanului

să se oprească inima mea

până să se consume lumina

din secţia de neurologie politică românia

Şi strivesc ţigara de adio

 

numai că îngerul meu păzitor deodată zice Nu

nu acum Nu N-ai să mori înainte să mărturiseşti tuturor

de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă

de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă

de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia

sângerează mereu sânge de românia

 

(Din volumul EFECTUL PLACEBO)

FUGA CĂLARE PE FILOMELĂ

Din orizontul acela de far

Oricine putea vedea foarte clar

că ne iubeam neregulamentar:

Eu te iubeam toată, de sus în jos,

Tu mă doreai invers,

Pervers,

De la piele la os.

Dezlegasem filomela priponită de gard

Şi, deodată, ne-am pomenit pe forward

Ca vehiculele pe bulevard.

Brownian ca un neutrino-n hazard.

Animalul din noi dezlănţuit

Părea pînă la nouri suit.

Fuga noastră era un poem dramatic,

Rostit cu accent spasmodic,

De un actor extrem de liric,

Ca un bizmindic.

N-aveam şa, înaripata plutea

Peste oraş şi zborul nostru era

Un cadou ambalat în catifea.

Şi ne duceam tot mai sus amîndoi

În speranţa unui sfîrşit mai de soi.

Ne claxonau de pe şosea şevrolete,

forduri, fiaturi, loganuri cochete.

Derbedei ne-arătau cu degetul semne indecente.

Venea poliţia, căci aveau loc accidente,

Dar noi, aproape de nori, călăream fără milă

Filomela noastră umilă

Şi ne prefăceam a nu auzi

Noaptea cum se transformă în zi.

Totuşi, în zborul cel lin era

Ceva ceva 

Ce ne cutremura

Ne sufoca

Ne ameţea.

Să fi fost dragostea?...

URLETUL SPAŢIAL

te pictez şi-ţi pun sufletul la locul secret

să te fac femeie curată aici unde sunt

un rictus cu un corp în spate

hai a venit trenul nostru încărcat cu venin

e noaptea aceea în care ni s-a prezis viitorul orgasmic

ca să fim diferiţi şi s-alegem gândul cel bun

să trăim ca şi cum am fi nemuritori

desenându-ne viaţa traversând vidul

practicând ritualul de a fi fericit

când europa ne scoate incandescenţa din oase

şi ne pune pe frunte emblema de gladiator

n-am să mă milogesc morţii să mă mai lase o clipă

doar am să număr zilele ca să nu mă strivească

viaţa mea extraordinară care-o face pe-a altora

nesemnificativă

AUTORELE CITEŞTE DIN EFECTUL PLACEBO

PRIETENUL NOSTRU, ANDRE

Acum 18 ani, tânărul olandez Andre Muit descindea în Bacău, România.
Descoperea o ţară în uriaşe nevoi, aflată în degringoladă, cu instituţii în amorţire, cu politicieni puşi pe gâlceavă şi îmbogăţire, cu oameni în suferinţă, dar, mai ales cu suflete nevinovate de copii cărora nimeni nu le dădea atenţie.

Cu o tenacitate rar întâlnită, înfruntând un sistem social depăşit de probleme, o legislaţie deficitară la capitolul asistenţei, Andre a reuşit să convingă autorităţile că o asociaţie de oameni cu suflet, poate prelua din datoria statului sarcina de a-i ajuta pe cei defavorizaţi de soartă, fie ei copii ai străzii, orfani sau cu dizabilităţi, fie bătrâni fără sprijin, fie persoane afectate de boli sau sărăcie.
Organizată pe principii sănătoase, funcţionând ca un ceas, Organizaţia BETANIA a devenit, graţie acestui OM, zâna cea bună a celor suferinzi. Cu ajutorul ei concret, mii de fiinţe umane aflate în suferinţă şi-au refăcut firul vieţii normale, recăpătându-şi statutul social. Chiar şi la vremuri de criză, BETANIA a demonstrat că valoarea umană e mai presus de orice, că un sfat, o mângâiere, o mână întinsă la nevoie, înseamnă gesturi supreme de profundă omenie.
Andre Muit, definit deseori în presă drept un om care, dacă nu ar fi existat, trebuia inventat, a spus da şi când a fost vorba să reconstruiască locuinţe distruse de inundaţii, să ridice dispensare sau să doteze şcolile cu laboratoare şi ateliere. L-am văzut îngrijind personal copii cu autism sau în bazin, jucându-se profesional cu micuţi suferind de handicapuri fizice severe. Zâmbind tot timpul, inspirând încredere şi curaj echipei sale de specialişti.
A spus da, finanţând Galele Jurnalismului, conştient că o presă de calitate este pavăza unuei democraţii veritabile.
A spus da unor importante proiecte sociale, medicale sau culturale, nerefuzând nicio iniţiativă menită să împingă Bacăul, România, un pas mai departe înspre modernizare şi integrare în familia Europei. Mai român decât mulţi români, Andre Muit a edificat în optsprezece ani, împreună cu neobositul său echipaj, un imperiu al generozităţii şi afecţiunii umane.
BETANIA  merită sincera consideraţie a comunităţii şi cea mai caldă îmbrăţişare.
Mulţumim, Andre. Mulţumim, Olanda.

De azi, la librăria GLISSANDO din Bacău

        

CUM MI-AM DORIT

O carte luminată de rugina toamnei, care miroase a lemn de stejar, cu pagini care mângâie amprentele. 

O carte scrisă cu ţesuturi umane, cu tendoane şi epididim. O carte de iubiri delirante, de moarte proximă şi de nădejdi tinereşti. 

O carte anormală de dragoste şi război. De zile şi nopţi de aventuri pătimaşe şi regrete de prea târziu.

Cu rânduri de citit sub plapumă şi sub frunze. Cu litere mari ici şi colo, cu litere mici mai peste tot, ca omul care caută în buzunar banii pe care i-a fumat, i-a mâncat, i-a băut sau i-a dat pe facturi existenţiale.  

O carte despre cum se trece pe roşu, cum se trăieşte la limită, cum se doare, cum se dansează, cum se arată dinţii când zâmbeşti sau când muşti.

O carte care te trezeşte din beţia uitării şi te adoarme ca să visezi prima iubire. 

EFECTUL PLACEBO. 

Nici nu ştii în ce minciună trăieşti când ţi-e rău, când ţi-e bine.

Pentru apariţia ei, unice mulţumiri lui Ionel Rusei, soţul patroanei de la tipografia DOCUPRINT şi de la editura preafrumos numită BABEL, care a suportat nu doar mare parte din cheltuieli, dar şi toate hachiţele autorului, pentru care mă rog de iertare. Rar să iasă în lume o carte la care autorele să n-aibă ce reproşa editorului şi tipografului. 

Prietenilor mei Liviu Stoica, Cezar Ţiba şi Radu Turtă, singurii care mi-au dat bani cu bucuria celui care vrea să mişte lumea mai spre frumos.

Lui Dan Petruşcă, lui Gogu Iorga, lui Geo Popa, lui Petru Cimpoeşu, lui Gelu Fulga, lui Horia Ghelu şi Violetei Savu, cei care au avut răbdarea să se aplece asupra volumului înainte de a-l da la tipar.

Doamnei Danny Zărnescu şi lui Viorel Cojan pentru că au fost de acord să le folosesc creaţiile în ilustrarea coperţilor.

Tuturor femeilor şi bărbaţilor care m-au inspirat, plecăciune.

STRĂINUL PERFECT

Soldat al destinului bine instruit

În carcere şi gărzi de noapte

Singur împotriva tuturor

Până când un alt rău va veni din nou

Mărşăluieşti pe cărări nesfârşite care-ţi arată din ce eşti făcut

Ca să-nfrunţi fiara iubirii de ţară care ţi-a sărit în spinare

În  semn că după lupta de de azi urmează lupta de mâine

Şi după lupta de mâine urmează lupta de poimâine

Şi tot aşa până-n victoria finală

Ca să nu te plictiseşti în viaţă

Trebuie să mergi aşa rănit cum eşti

Cu fiara-n spinare

Înainte târându-te spre niciunde

Până la ultima suflare pînă la capătul timpului

În patrulă cu paşi adăugaţi pe marginea disperării

Să nu simţi cutremurul de după colţ

Sări peste garduri de sârmă ghimpată

Pentru că sergentul ţi-a spus că sângele

are culoarea marmeladei la micul dejun

când visezi la blugii şi adidaşii libertăţii tale

la pavelele de granit europene

În avalanşe controlate de plantoane alarme şi foame

Prin cutii de conserve deschise la comandă

Poţi evada din frică fix în pustiul din tine

în după amiaza rotundă ca o grenadă de mână

Când n-ai ce face-n cazarmă şi iei oglinda să vezi

Cum te scoţi pe tine din tine Şi cum să te-aduci înapoi

Înainte să-ţi intre în imbox emailul fatal

Tragi de inel şi brizanta împrăştie asurzitor

Sâmbăta şi duminica

viaţa de azi pe mâine colorează

în roşu oraşul de la orizont în timp ce moartea pare

un joc mitocănesc de artificii

ca o îmbrânceală de la-mpărţirea agheasmei

Triumfătorule dacă nu mori azi

Şi mâine e o zi zice sergentul trăgând din ţigară

Dar tu

eşti străinul perfect şi te-ntrebi de ce scrie pe poarta ospiciului

cu litere mari

arbeit macht frei

Asfac BCO-4 Biostimulator

ELOGIU VEGETALULUI

Îţi ating rădăcina plină de riduri cu talpa şi simt vibraţia tentaculelor care te ţin înfipt şi drept în scoarţa pământului.  Cu un deget îţi ating ramura cea mai de jos, îi urmăresc conturul aproape insuportabil de curajos ca şi cum aş desena-o cu mâna mea,  dacă m-ar fi dăruit Dumnezeu cu talentul tău. Mi-e de ajuns să închid ochii ca să şterg imaginea de boa constrictor a crengilor şi să-i deschid după o clipă pe partea de sus a coroanei, cea care se îngemănează cu absolutul seninului. Prin gura mea sorb libertatea cu care suveran ai ales să sprijini cerul nesfârşit. Miroase a alcooluri fine. Nările îmi freamătă de parcă m-aş afla în faţa unui hazard necunoscut şi mai fac o încercare să înţeleg de ce le este oamenilor atât de greu să-ţi desluşească limbajul, când tu, ca să le grăieşti, n-ai nevoie decât de lumină, îţi este suficient să-ţi arăţi propria imagine, rostul şi rostirea, vocea ta către fii pământului.

Uite, mâna mea îţi desenează încă un zâmbet care coincide cu linia hazardului în care  ţi s-au unit celulele pline de viaţă şi ţi s-a construit verdea eternitate, ca o monumentală elegie a Cosmosului. Şi nu am voie să greşesc. Dacă o simplă adiere ar face să-mi tremure mâna, aş deturna sensul elementului vegetal, sensul vocii tale din care cu toţii suntem plăsmuiţi, iar timpul ar înceta să existe. Frunzele tale nu s-ar mai îngălbeni şi n-ar mai cădea. În primăvară muguri noi nu ţi-ar mai răsări, iar fiul meu nu s-ar mai naşte niciodată. Ciclul reînnoirii ar înceta, stropii de ploaie încremeniţi între cer şi pământ s-ar desface în atomii lor nevăzuţi şi s-ar suprapune  

peste colosala, eterna ta imagine de verde pur.  Viaţa noastră efemeră, de plastic şi fum, ar transforma  minunea sărutului divin din care te-ai ivit  într-un blestem. Clorofila s-ar preface în trinitrotoluen.

Însă acum, vocea ta desenează sărutul pe propria-mi gură, într-un langaj vegetal. Mă face s-o ascult cu buzele, cu pielea, cu oasele care-mi devin fluide, străvezii.

Cu părul mă face s-o ascult. Şi mă străbate ca o corabie cald foşnitoare. La timonă sunt eu, comandantul cu ochi verzi.

De aceea, braţele mele te îmbrăţişează şi ţi se adâncesc printre ramuri, mângâindu-ţi  pletele de frunze, de aceea gura mea e plină de arome nedesluşite încercând să-ţi soarbă respiraţia, pentru a supravieţui epocii de plastic şi fum.

 

Şi, slavă Domnului, noi doi, om şi arbore, tremurăm cu trupurile lipite unul de altul precum luna în apă şi simt în sărutul nostru o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit. Semn că suntem vii. Încă.  

Suntem amândoi la o încrucişare de epoci. Şi, nu ştiu de unde, năvăleşte parfum de Mâna Maicii Domnului.

S-A TREZIT ANTENA 3

La fix un an şi-o lună după ce maestrul Radu Beligan primea titlul de cetăţean de onoare al Bacăului şi accepta ca noul Teatru de vară din Bacău să-i poarte numele, s-a trezit şi Gâdea să-i tragă un omagiu. În casa cu bulină roşie a lui Beligan. Genialul actor e pe cale să împlinească în decembrie 95 de ani. Doamne, ajută-i să nu-l obosească atâta amar de ani, mai mult decât lăbăgitele întrebări ale pupăciosului de gâde.

NUMAI EU VEDEAM CUM SE DĂRÂMĂ TOTUL

conduceam pe nemestecate

cu pedala-n podea

şi chris rea la maxim

să se termine repede

şoseaua şi viaţa 

să ating capătul lumii

capătul iadului

un exerciţiu pentru viitoarea zi de naştere

alt sezon de vânătoare

ÎN CARE SE DOVEDEŞTE CĂ IRINA NISTOR E O FEMEIE CU UMOR, IAR TRUPA TAXI PLESNEŞTE DE TALENT

O carte proaspătă

POEZIE SAU MOARTE

A murit astăzi poetul Alexandru Muşina, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai generaţiei 80.

El a fost membru al Cenaclului de luni, doctor în litere la Facultatea de Litere a Universității din București (din 1996) și profesor de Creative Writing, folclor şi literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov.

A debutat la Editura Litera, în 1982, în volumul colectiv de poezii Cinci, şi individual cu Strada Castelului 104, la Editura Cartea Românească, în 1984. Ultimul său volum de versuri, Regele dimineţii, a obţinut premiul pentru poezie al revistei Observatorul cultural.

A înfiinţat la Braşov prestigioasa editură AULA, care mi-a publicat volumul “O zi dinaintea sfârşitului lumii” acum exact zece ani.

Mi-a spus atunci: Bătrâne, e curajos şi greu titlul. Şi conţinutul, o memorabilă povară. Te obligă să-ţi aminteşti mereu că, oricum ar fi, fiecare zi e una care ne apropie de sfârşit.

Sfârşitul lumii încă întârzie, iar lumea viziunilor create de omul acela, tot numai cap, cu ochi ca două explozii, e mereu la fel de provocatoare, de falsă şi de amenințătoare. Crezul lui, înscris pe tricoul din foto a fost Poezie sau Moarte. 

Garniturile vor fi fost, desigur, schimbate.
La fel, vopseaua. Dar Mecanismul stupid
Va merge înainte, același, în eternitate

Alexandru Muşina ar fi împlint la 1 iulie vârsta de 59 de ani. 

S-a dus înaintea sfârşitului lumii.  

POLONEZII PROMOVEAZĂ LIMBA ROMÂNĂ

Fete care-mi plac

Cu două fete de-astea, blochez E 85...

OBLIO DE BACĂU

Poate pentru că am văzut desenul animat OBLIO cînd încă eram copil (adolescent, hai), trăiesc şi acum cu sentimentul că sunt anomalia cu cap rotund în lumea celor cu ţeasta ţuguiată. Tot de-aia, încă mă înduioşez când aud fascinanta muzică a lui Harry Nilsson, candidă şi mângâietoare.

Geo Balint şi-a făcut curaj să pună în scenă pentru copiii şi nepoţii Bacăului această fabuloasă poveste care este de fapt o declarație despre discriminare şi egalitate de şanse. Versiunea Teatrului de Animaţie din Bacău este, fireşte, una originală, păstrând doar trama, mesajul şi personajele versiunii iniţiale, lansată în 1970.

Spectacolul care, după mine, ar fi trebuit să aibă o pondere muzicală (Ciprian Manta) mult mai mare şi mult mai antrenantă, nu este atât de captivant cât l-aş fi dorit, dac-aş mai fi prichindel. Dar, pe ţâncii din sală, decorurile  şi marionetele excepţional realizate de Edi și Liliana Lașoc, măiastra lor mânuire şi luminile impecabile i-au amuţit în fotolii, în cea mai mare parte a poveştii.

Prichi al meu (aproape patru ani) a povestit acasă despre marea pasarea albastră care a făcut un ou deosebit de imens şi din el a ieşit un puişor pe care mama lui l-a învăţat să zboare foarte frumos ca pe un avion mic.

Au fost însă, ca să fim obiectivi, şi momente în care dialogurile prea lungi (vezi secvenţa procesului), cuvintele de neînţeles pentru ploduţi de grădi, bâlbele unor protagonişti care nu prea ştiau textul, au făcut burtă în spectacol. Desigur, la prima reprezentaţie, sunt de înţeles şi ceva carenţe. Mai un hiatus în ritm, mai o amnezie de replică. Premiera e un test. Cum însă ştiu bine nivelul de orgoliu al regizorului, dar mai ales aspiraţia colectivului de artişti (Andreea Sandu, Laurențiu Budău, Marian Puiu Gheorghiu, Adina Iftime, Tiberiu Gabor Bitere, Alina Neagu, Ion Coșa și Mihaela Popa) spre perfecţiune, sunt sigur că reprezentaţiile următoare vor elimina faulturile conceptuale şi interpretative.

Oblio este un spectacol care trebuie văzut de toată copilăria oraşului pentru că are un mesaj minunat, memorabil.

E nevoie ca generaţia ce vine să înveţe că, pentru a fi cu adevărat unic, a accepta şi a fi acceptat şi a fi generos, este obligatoriu să parcurgi curajos pădurea fără rost, unde totul e un nonsens mult mai de înţeles decât făr-de-rostul unei societăţi în care individul nu are valoare dacă iese din uniformitatea gri a mulţimii.          

EUROVISION 2013 - FINALA A DOUA

- Letonia: ţopăială de handicapaţi, toată lumea să ţipe, n-au decât să-şi

ia zborul.

- Nu ştiu care Valentina din San Marino cu Crisalida. Un început fâsâit, ca la San Remo sau Mamaia, tipic broscar. Voce de cap, interpretare bombastică. Tutto cambiera. Vola, Valentina Moletta.

- Farid din Azerbadjan. Dă-i cu hold me, patetic, Aurelian Andreescu al lor. Foarte frumos, dar mersi.

- Macedonia. Tipic chanson. Am mai auzit cântecul ăsta de un milion de ori. Ritm, probabil un mesaj de dragoste sfâşâietoare, le,le, le, leeeee, într-o limbă necunoscută. Thank you, good bye.

- Finlanda, Krista cu Marry me. Un pop antrenant, bun pentru filmele americane cu adolescente blonde ce visează la feţi frumoşi şi bogaţi. Dragă Krista, mulţam, dar rămâne pe altădată.

- Un doctor din Malta. Cântăreţ în timpul liber. Gianluca de 24 de ani. Piesă veselă, don doctor râde cu gura pân-la cerceii din urechi. Zdranga-zdranga la chitări reci, hai să fim veseli azi că mâine...Mda.

- Campionii bulgari Eliza şi Stoian, a doua oară la Eurovision. Voci bune, inflexiuni specifice, piesă interesantă ca orchestraţie, tobe la greu, nu-s răi de loc.

- Chiar acum, trăieşte Eithor din Islanda, cică rocker. Aoleou, e blond, cu plete. Cîntă o piesă de parc-ar fi Abba, prin 1975. Viori cu brânză, piane cu ceapă. Bagă la terţă, Eithore şi pe aisberg cu tine.

- Cosa Nostra şi triki-triki Agathon, cică să ne distreze. Alertă piesă. Un fel de trăiască berea. Zorba şi-ar da ultima suflare. Şi io, noroc că nu m-apuc de dansat.

- Israel cu domnişoara Muran, 23 de ani. Ochelari de intelectuală, inele sumedenie, voce de nas, piesă patetică, orchestraţie amplă. Sala în delir. Mulţi evrei în Suedia. Spiritul lui Vasile Veselovski al nostru şi al lor e viu. Bravo, pa.

- Armeni: Dorians, ce mai bună trupă rock de la ei. Interesanţi, cântă despre planeta singuratică. Bagă suflet, cât au şi ei acolo. Destul. Repetitiv, previzibil. Lonnely Planet, da.

- Hop şi Ungaria, cu Alex, de 28 de ani. Şlăgăroasă piesă: My darling, o fi vorba despre Harcov? Îi tot dă cu kedveşen, ce-o fi aia. De obicei, sar peste cântece de-astea, liniare. Kesenem.

- Norvegia trimite o DJ-istă sexi, donşoara Margaret. Voce de cap, prezenţă faină, îşi hrăneşte dragostea în stil nordic. Muzică de final de film. Buni nordicii.

-  Albania. Duet. Adrian şi Gledar îşi clamează identitatea. Început viguros, rockeri d-ăia răi. Voci excelente. Ritm diabolic, orchestraţie amplă, linie melodică inedită, spectacol cu artificii, solo de chitară, foc pe scenă. Bine, băieţii.

- Nudi şi Sophie din Georgia, intră în cascadă. Simple voci bune, piesă amplă.Cade la Malmo o cascadă de lumini, daţi dracu suedejii când e vorba de spectacol.

- Elveţia. Parcă-s de la Moldova, acu vreo câţiva ani. Da Casa, haioşi, optimişti, simpatici. Şi piesa şlăgăroasă. Cam de locul 25. Bine, switzerlanzilor.

- Femeia noastră: Cesar. Aproape nu-mi pot reprima sentimentul de jenă. Eunucul s-a dat în spectacol la fel de derizoriu cum ne dăm cu toată România, de doujde ani. Încât şi proasta de prezentatoare s-a găsit să facă o glumă de doi lei: în spatele vocii oricărui bărbat, stă o femeie. Europo, lumeo, scuză-ne!

Ce m-a impresionat joi

FETE CARE-MI PLAC - EUROVISION 2013

Predicţii pentru marele premiu: 

1. Aliona Moon - Moldova

2. Dina Garipova - Rusia

3 Emmelie de Forest - Danemarca

Ordine aleatorie. 

Voci excepţionale, piese cu personalitate, interpretări sensibile şi energice, orchestraţii viguroase.

Muzică, nu lălăială, chiţăială, circotecă, bătaie de joc. 

NIŞTE ŢIGANI

În prima zi de de Paşte, m-a trezit muzică de fanfară ţigănească, cu sonorităţile ei ascuţite de trompetă sărită de pe fix şi cu bubuitul unei tobe mari din piele de viţel. Şase coloraţi din satul Doaga, comuna Lipova, veniţi în Bacău cu cursa de ora opt, colindau Calea Romanului dis de dimineaţă, scoţând din nişte alămuri vechi cântece populare ritmate dar şi hituri moderne, din repetoriul Holograf, precum şi sfâşietoare melodii care se aud de regulă prin iarmaroacele de la ţară. Muzica lor e hazlie şi tonică. Ei cică se cheamă artistic Ansamblul Stejarul şi umblă cu Văleretul. De fapt, un rest de Văletet care e un obicei de Anul Nou, un fel de teatru folcloric menit să alunge duhurile rele. Ăştia nu aveau măşti, dar erau foarte simpatici. De la muzica lui Bregovici din filmele lui Kusturiţa n-am mai auzit aşa ceva.

Dac-am făcut imprudenţa să deschid poarta şi să le fac poze, s-au apropiat prietenos şi mi-au cântat. N-au cerut nimic, dar au primit cu bucurie câte un pahar de vin.

Ştiu că le-ar fi priit mai bine niscai gologani, dar, cum formaţia nu era dotată cu POS...   

UN POEM DE DOI MAI

CÂND HEM SE ÎNTOARCE ÎN MINE

Literele negre pe care le citeşti ca să-mi afli gândurile

sunt scrise cu ţesuturi cu tendoane şi muşchi

cu epididim cu sinusuri şi Meninge

criticii literari vor greşi încă o dată

dibuind sensuri la care nu m-am gândit

vor spune că Versul e incandescent că

stilul revoluţionează Arta Poemului

că scrierea mea fără punctuaţie arde

dar tu află că ţesuturile absolut  umane cu care scriu eu Nu iau foc

deşi mi-aş dori să se vadă flăcări şi artificii pocnind

în toiul poemelor mele ignifugate cu Lacrimi

pentru că nimeni nu mai stă să asculte poveşti triste de Viaţă

mici drame cu moartea câinelui drag

cu destrămarea unei iubiri Planetare

plata impozitelor sau pierderea trenului

nimeni nu mai ascultă pe nimeni pentru că Toate astea

se întâmplă oricui Oricât de bine s-ar feri să citească

Poeme scrise cu ţesuturi umane

dar trebuie să ştii totuşi că

odată cândva l-am cunoscut pe hemingway

la sloppy joe’s un Bar din america

Hemingway scriitorul acela

tocmai venea de la pescuit cu o Doradă în spate

purta o cămaşă foarte murdară şi ne-am apucat

să bem rom cubanez de contrabandă cu multă Fervoare

era bucuros să cunoască pe Cineva din balcani

şi mi-a permis să-i spun hem

voi vânaţi pe-Acolo prin românia

m-a-ntrebat Reporterul de Război hemingway

eu am plecat ruşinat privirea

nu prea Doar câţiva se adună o dată pe an şi împuşcă mistreţi Restul se sinucid

şi tu val

eu vânez doar Cuvinte hem doar simple cuvinte Le pândesc alerg după ele

şi când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi din mine

Asta e a hohotit el scrisul e un sport al naibii de Sângeros

dar vânătorii nu se sinucid niciodată

spre Deosebire de cei ce ţintuiesc cuvinte

pe hârtie cu ţesuturi umane

mi-a umplut paharul Apoi s-a lăsat înconjurat

de câteva personaje exotice şi s-au pus cu toţii pe cântat

dos passos abia de se auzea îngânând la Refren

despre componenta umană

şi despre gustul de Libertate al romului cubanez de contrabandă

când a venit timpul ca Noaptea aceea să se sfârşească

eu m-am întors în românia mea Dragă cu gândul la Revoluţie

hem a plecat în spania auzind pentru cine bat Clopotele

apoi O vreme a vânat submarine nemţeşti în caraibe

iar când s-a săturat de hăituit eternitatea şi zădărnicia

s-a sinucis

Niciodată n-am stat cu el la acelaşi etaj într-un hotel din madrid

şi nici n-am iubit amândoi aceeaşi evreică blondă Nespus de frumoasă

dar dacă aş scrie despre tristeţea vânătorului Hem

când s-a sinucis

m-ar asculta Cineva