Poate pentru că am văzut desenul animat OBLIO cînd încă eram copil
(adolescent, hai), trăiesc şi acum cu sentimentul că sunt anomalia cu cap
rotund în lumea celor cu ţeasta ţuguiată. Tot de-aia, încă mă înduioşez când
aud fascinanta muzică a lui Harry Nilsson, candidă şi mângâietoare.
Geo Balint şi-a făcut curaj să pună în scenă pentru copiii şi nepoţii
Bacăului această fabuloasă poveste care este de fapt o declarație despre discriminare
şi egalitate de şanse. Versiunea Teatrului de Animaţie din Bacău este, fireşte,
una originală, păstrând doar trama, mesajul şi personajele versiunii iniţiale, lansată în 1970.
Spectacolul care, după mine, ar fi trebuit să aibă o pondere muzicală (Ciprian
Manta) mult mai mare şi mult mai antrenantă, nu este atât de captivant cât l-aş
fi dorit, dac-aş mai fi prichindel. Dar, pe ţâncii din sală, decorurile şi marionetele excepţional realizate de Edi și Liliana Lașoc, măiastra lor mânuire
şi luminile impecabile i-au amuţit în fotolii, în cea mai mare parte a poveştii.
Prichi al meu (aproape patru ani) a povestit acasă despre marea pasarea
albastră care a făcut un ou deosebit de imens şi din el a ieşit un puişor pe
care mama lui l-a învăţat să zboare foarte frumos ca pe un avion mic.
Au fost însă, ca să fim obiectivi, şi momente în care dialogurile prea
lungi (vezi secvenţa procesului), cuvintele de neînţeles pentru ploduţi de
grădi, bâlbele unor protagonişti care nu prea ştiau textul, au făcut burtă în
spectacol. Desigur, la prima reprezentaţie, sunt de înţeles şi ceva carenţe. Mai
un hiatus în ritm, mai o amnezie de replică. Premiera e un test. Cum însă ştiu
bine nivelul de orgoliu al regizorului, dar mai ales aspiraţia colectivului de
artişti (Andreea Sandu, Laurențiu Budău, Marian Puiu Gheorghiu, Adina Iftime, Tiberiu Gabor Bitere,
Alina Neagu, Ion Coșa și Mihaela Popa) spre perfecţiune, sunt sigur că reprezentaţiile
următoare vor elimina faulturile conceptuale şi interpretative.
Oblio este un spectacol care trebuie văzut de toată copilăria oraşului
pentru că are un mesaj minunat, memorabil.
E nevoie ca generaţia ce vine să înveţe că, pentru a fi cu adevărat
unic, a accepta şi a fi acceptat şi a fi generos, este obligatoriu să parcurgi curajos
pădurea fără rost, unde totul e un
nonsens mult mai de înţeles decât făr-de-rostul
unei societăţi în care individul nu are valoare dacă iese din uniformitatea gri
a mulţimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu