luni, mai 20, 2013

OBLIO DE BACĂU


Poate pentru că am văzut desenul animat OBLIO cînd încă eram copil (adolescent, hai), trăiesc şi acum cu sentimentul că sunt anomalia cu cap rotund în lumea celor cu ţeasta ţuguiată. Tot de-aia, încă mă înduioşez când aud fascinanta muzică a lui Harry Nilsson, candidă şi mângâietoare.
Geo Balint şi-a făcut curaj să pună în scenă pentru copiii şi nepoţii Bacăului această fabuloasă poveste care este de fapt o declarație despre discriminare şi egalitate de şanse. Versiunea Teatrului de Animaţie din Bacău este, fireşte, una originală, păstrând doar trama, mesajul şi personajele versiunii iniţiale, lansată în 1970.
Spectacolul care, după mine, ar fi trebuit să aibă o pondere muzicală (Ciprian Manta) mult mai mare şi mult mai antrenantă, nu este atât de captivant cât l-aş fi dorit, dac-aş mai fi prichindel. Dar, pe ţâncii din sală, decorurile  şi marionetele excepţional realizate de Edi și Liliana Lașoc, măiastra lor mânuire şi luminile impecabile i-au amuţit în fotolii, în cea mai mare parte a poveştii.
Prichi al meu (aproape patru ani) a povestit acasă despre marea pasarea albastră care a făcut un ou deosebit de imens şi din el a ieşit un puişor pe care mama lui l-a învăţat să zboare foarte frumos ca pe un avion mic.
Au fost însă, ca să fim obiectivi, şi momente în care dialogurile prea lungi (vezi secvenţa procesului), cuvintele de neînţeles pentru ploduţi de grădi, bâlbele unor protagonişti care nu prea ştiau textul, au făcut burtă în spectacol. Desigur, la prima reprezentaţie, sunt de înţeles şi ceva carenţe. Mai un hiatus în ritm, mai o amnezie de replică. Premiera e un test. Cum însă ştiu bine nivelul de orgoliu al regizorului, dar mai ales aspiraţia colectivului de artişti (Andreea Sandu, Laurențiu Budău, Marian Puiu Gheorghiu, Adina Iftime, Tiberiu Gabor Bitere, Alina Neagu, Ion Coșa și Mihaela Popa) spre perfecţiune, sunt sigur că reprezentaţiile următoare vor elimina faulturile conceptuale şi interpretative.
Oblio este un spectacol care trebuie văzut de toată copilăria oraşului pentru că are un mesaj minunat, memorabil.
E nevoie ca generaţia ce vine să înveţe că, pentru a fi cu adevărat unic, a accepta şi a fi acceptat şi a fi generos, este obligatoriu să parcurgi curajos pădurea fără rost, unde totul e un nonsens mult mai de înţeles decât făr-de-rostul unei societăţi în care individul nu are valoare dacă iese din uniformitatea gri a mulţimii.