SINGUR IN DOI - muzica Florin Ţuţuianu

Parlament online

O soluţie extrem de viabilă, chiar dacă pare de domeniul SF, pentru reducerea cu 80% a cheltuielilor cu parlamentul a propus Varujan Pambuccian (pe care l-am votat!).


Liderul grupului minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, Varujan Pambuccian, s-a pronunţat, vineri, pentru înfiinţarea unui Parlament "on-line", care ar permite reducerea cost

urilor funcţionării legislativului la 20 la sută.
" Putem trece la un Parlament on-line, în care oamenii stau în circumscripţii, iar metodele de comunicare sunt foarte simple: putem folosi un sistem de video-conferinţa, cu un sitem de vot integrat şi posibilitatea grupării celor care se consultă", a susţinut deputatul.

Ia gîndiţi-vă puţin: s-ar economisi banii aruncaţi pe cazare, pe întreţinerea imenselor birouri de la Parlament, pe deplasarea săptămînală a parlamentarilor în teritoriu.
În plus, aleşii vor putea fi în contact permanent cu alegătorii, cu problemele din teren.

Mi se pare o idee super, trebuie doar puţin curaj. În scurtă vreme, sunt sigur că exemplul ar fi urmat de multe alte ţări confruntate cu criza.

MELODRĂMUŢA DE LA CONSIGNAŢIE

Poate ar fi mai bine să înghit amărăciunea ca pe o pastilă de ranitidină şi gata.

Să zîmbesc şi să mă strecor printre zecile de spectatori care mai de care mai emoţionaţi şi să-l felicit pe Geo, să-i duc flori Elizei şi să-i strîng mîna lui Viorel Baltag. Să-l găsesc pe autor prin mulţime după papionul roşu şi să-i spun ceva galant.  Pe Cojan să-l laud pentru scenografie. Doar ne cunoaştem de ani de zile.

Aşa ar fi omeneşte, aşa ar fi normal să fac dacă aş fi om de lume.

Numai că, iaca, eu îmi pun haina şi mă grăbesc spre ieşire. Îmi doresc o gaură neagră în loc de uşă. O groapă în care să mă ascund. Să mă ferească de zîmbetele şi de ochii umezi ai celor cu care am fost în sală. Şi nici ei să nu-mi vadă rictusul.

E clar că n-am înţeles spectacolul Casa de amanet, cea mai recentă premieră a Teatrului Municipal Bacovia. E clar că reprezentaţia a avut succes de public, că textul a transmis un mesaj  profund şi că actorii au avut o prestaţie epocală. De-aia au şi fost chemaţi la rampă de vreo trei ori de aplauzele entuziaste ale publicului.

Iar eu, netrebnic cum sunt, abia m-am abţinut să nu rîd de monologul tipului care-şi aminteşte ce minunată-i mamiţa lui, cîte sacrificii a făcut pentru el, cum l-a iertat ea pentru boacănele din copilărie, cum l-a susţinut cînd îi era greu. Şi uite, acu, pentru că ea e pe moarte, el are nevoie de 500 de euro ca să-i ofere pentru cîte zile o mai avea cîte o sută de trandafiri. O sută-n cap, aşa vrea el. Cum să facă rost de banii ăştia, decît de la o casă de amanet care să-i primească amintirile în gaj? Aşa că, fuge din spitalul de nebuni unde era internat şi, mai rupîndu-şi degetele, mai plîngînd, mai frămîntîndu-se amarnic, mai regretînd, eroul nostru o cocleşte pe romantica angajată a casei de amanet să-i dea paralele. Numai că, să vezi chestie, euroii fetei erau destinaţi, ce prozaic, ce previzibil, chiar nunţii ei. Ce frumos, ce minunată poveste!

Băi, a naibii treabă. Cum de nu mi-a venit ideea asta cînd eram mai tînăr, ce mai de mangoţi făceam. Să vrăjesc o consignăreasă să-mi plătească amintirile, poezelele, visurile, renunţînd la propria ei fericire.

Bun, lăsînd textul de telenovelă indiană deoparte, spectacolul Casa de amanet are excepţionalul merit că nu ţine decît 55 de minute.

Şi că, în primul sfert de oră, Eliza este, aşa cum o ştiam, o actriţă expresivă, cuceritoare,  Are o naturaleţe gestuală, o frazare caldă şi o profunzime a trăirilor care, fără exagerare, mă fac s-o compar cu  Merryl Streep. Ea face face eforturi vizibile de a se transpune credibil în personajul fetei simple, dar sensibile, la trucajul emoţional pe care-l joacă (ridicol, cabotin)  partenerul de scenă. Din păcate, şi de neînţeles la un actor cu atîţia lauri pe fruntea-i transpirată, Viorel Baltag, ajutat şi de textul tragicomic scornit de mintea autorelui, iese mult dincolo de limita exagerării, a credibilului. Toate nenorocirile din lume i s-au întîmplat lui, iar personajul face mai mult ca posibilul să ne convingă că e unul tragic, . Doar că, mai mult ca posibilul, în teatru, înseamnă amatorism, teatraliceală, falsitate, mai ales dacă,  e vorba despre mişcările imperceptibile ale sufletului.

Cel mai ciudat mi s-a părut finalul spectacolului, cînd ninge mişto cu polistiren pe lumină violetă pe What a wonderful world, lumea din sală aplaudă la disperare, iar eu îmi pun haina şi mă grăbesc spre ieşire şi-mi doresc o gaură neagră în loc de uşă. O groapă în care să mă ascund. Să mă ferească  de ochii umezi ai celor cu care am fost în sală. 

SPECTACULIAN CU TAVITIAN ŞI PAMBUCCIAN

Uniunea Armenilor din Romania e reprezentată în Bacău de circa 200 de familii de armeni, dar are o activitate peste media din ţară datorită preşedintelui filialei de aici, inimosul Vali Agop.
Chiar în seara asta la Ateneu, jazzmanul Harry Tavitian şi parlamentarul Varujan Pambuccian s-au prezentat în faţa unei săli (aproape) pline cu o manifestare pe care au numit-o  “IT & JAZZ”, un interesant excurs în lumea informaticii combinat cu minunate prestaţii muzicale.
Cei mai tineri n-au de unde să ştie că, la mijlocul anilor 80, la Tehnic-Clubul Casei de cultură din Bacău, acest gen de manifestări polivalente erau ceva obişnuit.
Uşor surprinsă, dar incitată de povestea impimantelor 3D şi a succeselor româneşti în domeniul informaticii, de care presa se fereşte ca de dracu să vorbească ( că n-au ţîţe şi nici nu divorţează), asistenţa a părut încîntată de talentul şi de profesionalismul parlamentarului Pambuccian, care, simplu, concret, fără ifose de politician, are o viziune  optimistă asupra viitorului IT-ului românesc. Ne-a arătat un fluier care chiar fluiera, materializat cu o imprimantă 3D. Asta va să zică, avem o proiecţie a unui obiect în trei dimensiuni executat pe calculator, şi, cu o imprimantă 3D (în trei dimensiuni, adică), schiţa aceea devine reală, nu contează forma, dimensiunea sau materialul. Îl priveam şi retrăiam uimirea trăită prin 1987 cînd Alex Mironov povestea despre "autostrada informaţională" - internetul de azi -, despre cum o să stăm acasă făcîndu-ne jobul, sau cum nano-roboţii ne vor trata bolile, băgaţi în sîngele nostru.
Fascinant.
Interstiţiile muzicale ale marelui Tavitian celebrau aserţiunile, uşor SF pentru neofiţi, ale celuilalt armean.
Abia la final am aflat că manifestarea avea scop electoral, căci Uniunea Armenilor are nevoie de 7 000 de voturi pe 9 decembrie ca să rămînă în Parlament. Deştepţi, talenţaţi şi modeşti ca Pambuccian, dacă sunt, chiar merită.       

FETE BUNE CARE-MI PLAC

Draga de Tinuţa împlineşte azi 73 de ani. E pe lista mea de oameni care n-ar trebui să moară.
Doamnelor şi domnilor, TIIIIINA TURNEEEEEER!

FETE CARE-MI PLAC

M-am gîndit să postez, odată la un timp aleatoriu, o rubricuţă dedicată fetelor din România care merită să fie cunoscute, iubite şi răsplătite cu preţuirea noastră onestă, nu doar pentru calităţile lor fizice. Fete deştepte, cu talent în diferite domenii. Fete bune, altfel decît paţachinele care fac prima pagină de-o bună bucată de vreme prin presa noastră căcănie. Fete care ne dau speranţa că ar putea fi şi bine într-un viitor pe care-l vom aştepta pînă la finele lumii, atît de încăpăţînaţi suntem.

Azi, Delia Duca. E din Braşov, şi a câştigat de curând concursul Miss Universe România. Fătuca  cică are licenţă în informatică şi este masterată în algoritmi şi produse software. Nu ştim cine ar fi antrenat-o pentru contraspionaj. Dar, ce mi-a plăcut mai mult la ea, este că e campioană la şah.
Ca fizic, treacă-meargă. E cam căloasă şi are nasul cam mare.
Sigur nu bea şi nu fumează.
Să vedem dacă juriul de la Miss Universe ia în consideraţie inteligenţa, înainte de ce se vede.

MYRONII, STRĂMOŞII ROMÂNILOR

Natura funcţiei pe care o îndeplinesc momentan în folosul artiştilor mă obligă să abordez, de astă dată, o strălucitoare absenţă de la o adunare selectă de oameni de cultură la care am fost invitat să-mi dau cu părerea despre cartea prietenului meu Doru Kalmuski, Spre Vest prin Nord Est.

Oricum, aveam de gînd să citesc de pe o foaie de hîrtie, deoarece n-aş fi vrut să uit vreuna din intensele impresii pe care mi le-a cauzat lectura opusului.

Scriitorul, aflat la, dacă nu mă-nşel, cea de-a paisprezecea apariţie editorială, propune şi de astă dată, aşa cum ne-a obişnuit, o temă extrem de incitantă, care vizează într-un mod cît se poate de realist devenirea României în ultimii ani. Spun realist, pentru că personajele, desprinse din fauna noastră politică, sunt atît de minuţios descrise, cu  desăvîrşită atenţie la amănuntele fizice, dar mai ales la definirea modului de a gîndi, de a-şi justifica teoriile şi faptele.

Nu este o carte uşoară, deşi se citeşte repede, pasional. Relatarea arborescentă, cu multe intersecţii descriptive, obligă însă la o lectură concentrată, căci autorul aşează pe fiecare ramură narativă, ca pe nişte nestemate, amănunte deloc decorative ci, dimpotrivă, care se dovedesc esenţiale în acţiunea sau în caracterizarea personajelor pe care le desoperi în paginile următoare.

Guzgani rozalii, matrozi diabolici, pămpălăi politici mişună într-un teritoriu uşor de găsit pe harta Europei, un stat măcinat de conflicte, lăcomie şi orgolii, de ignoranţa vanitoasă şi la cheremul marilor rechini care o manevrează cu ajutorul politicienilor, judecătorilor şi banilor şi în care legea se aplică discreţionar. Doar faptul că nu poartă numele cunoscuţilor eroi de primă pagină, nu face personajele imediat recognoscibile. Identitatea lor e una comună cu a unui Iliescu, a unui Voican Voiculescu, a unui Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac ori Dan Voiculescu.

Aş zice că autorul este un maestru al descrierii, un artist al amănuntului care te face să simţi, aproape organic, mirosul fetid al putreziciunii morale, miasma fetidă a trădării sau gustul amar al înfrîngerii unui popor care tinde să se arunce prin el însuşi în haznaua istoriei.

Naraţiunea curge alert şi în forţă, aglomerată de caracterizări în alternanţă cu întîmplări biografice din viaţa protagoniştilor. Din planuri temporale diferite, Kalmuski, cu spiritul său liber, nervos şi critic, reface un puzzle de întîmplări ale căror protagonişti sunt personaje care au făcut mult „bine” ţării în anii de după 1990. Securişti, politicieni, militari, oameni de afaceri care învîrt averi fabuloase dobîndite pe căi oculte, dar mai ales, învîrt într-un carusel al minciunilor, perversităţilor şi înşelăciunii, un popor întreg, care vieţuieşte într-o ţară unde „Nu realitatea se dizolvase, ci credinţa oamenilor că pot fi deasupra ei şi, din cauza asta, orice întreprindere a lor ducea  spre absurd. Absurd care nu numai că ţinea loc de viaţă, dar îşi găsise propria raţiune...”

Între ele, beneficiază de remarcabile portrete: Generalul, meşter absolut în manipularea opiniei publice şi profesionist al crimei, pentru care „ Dacă trebuie, vom merge în iad, dar vom merge chiuind!”,  asistat de aghiotantul lui, Jonas, care are instinctul viril de prădător, sau Preşedintele partidului de guvernămînt, care se  conduce după deviza „Libertatea e ceea ce banii spun că este”, cu toţii au parte de reprezentări şfichiuitoare care le reliefează caracterele gregare, parşive şi insolente, de un cinism care frizează inumanul.       

Naraţiunea dă deoparte vălul zdrenţuit al democraţiei de pe edificiul unei naţiuni aflată în disoluţie, naţiune resemnată la otrava corupţiei, incompetenţei şi a fraudei. Şi, odată cu resemnarea, condamnarea la dispariţie urmează, ireversibil.

Drogaţi cu promisiuni mincinoase şi speranţe fără de acoperire, românii, nişte oameni acolo şi ei, sunt doar „suflete care nu-şi găsesc calea”, pentru că, funciarmente, ei nu pot avea decît reacţii emoţionale în faţa agresiunilor.  

Remarcabilă capacitatea de previziune a scriitorului care imaginează situaţii ce aveau să se petrecă de-adevăratelea după ce cartea fusese dată la tipar, aşa cum e secvenţa suspendării Preşedintelui.  De aceea, sfîrşitul cărţii declanşează frisoane, căci apocalipsa represiunii îndreptate împotriva Myronilor, locuitorii ipotetici ai unei Roşii Montana pline de aur scoasă la mezat de  către diriguitorii unui sistem criminal, pare să fie sfîrşitul preconizat al unui protest fără şanse de izbîndă. După masacrul insurgenţilor, în momentul inventarierii cadavrelor, atît de aidoma tristului final al Revoluţiei Române şi al Mineriadelor, maleficul General, mai stăpîn pe situaţie ca niciodată, îşi explică deciziile macabre: „Să se cureţe pînă nu apare presa ca data trecută...Au murit bărbaţii, colonele. Au rămas fătălăii, rîndaşii şi poponarii. Suplinitorii şi simulanţii se tocmesc cu tarabagii. Vor s-o ia spre vest, dar prin nord-est. Ştii ce înseamnă asta? Revoluţia Mondială. Singura rezolvare e nimicirea. Şi singura speranţă, credinţa în Salvatorul care s-o aducă. Pănă atunci, să punem tunurile pe ei...O să le dau scursurilor o lecţie pe care să n-o uite o mie de ani...”

Somnul naţiunii generează monştri. Puţin schimbat, titlul celebrului tablou al lui Goya, putea fi motto-ul acestei cărţi-avertisment asupra dominaţiei serviciilor secrete, a absolutismului structurilor de putere puse în slujba unui sistem abject pentru care poporul nu înseamnă decît masă de manevră. Imaginînd „Afacerea Chardonnay”, Doru Kalmuski nu a făcut decît să transcrie într-un registru dramatic situaţii pe care, dacă nu le-am fi trăit, le-am fi considerat halucinante, dacă nu imposibile.

Dar, nu-i aşa?, folosim cuvîntul „incredibil” din ce în ce mai des, obişnuiţi deja ca evenimentele din viaţa noastră de zi cu zi să depăşească orice imaginaţie.   

KAFKA LA TEATRU ÎN BACĂU

Geirun Ţino, revenit după mulţi ani pe afişele teatrului din Bacău, a avut îndrăzneala  să scrie un scenariu inspirat de romanul Procesul de Franz Kafka şi, mai mult decît atît, l-a şi urcat pe scenă. Nu-i la îndemîna oricui să accepte o provocare atît de incitantă dar, cunoscîndu-i antecedentele obsesive în privinţa teatrului absurd, nu ne-am prea mirat.

 

N-am să povestesc spectacolul, am să spun doar că e un pariu cîştigat: are tensiune dramatică, are ritm, are mister, te incită la meditaţie şi pune întrebări la care răspunsul nu e prea uşor de găsit. Afirm totuşi că directorul de scenă reuşeşte să extragă din talentul fiecăruia dintre protagonişti acele picături strălucitoare care, prin  atitudine, gest sau frazare stîrnesc interesul spectatorului, chiar dacă emoţia artistică e neglijată în bună parte a spectacolului, fiind preferată stîrnirea reflexiei raţionale. Aproape în fiecare replică se ghiceşte fermitatea regizorului mînat de intenţia  de a recreea în decorul „Procesului” similitudini cu situaţii elucubrante pe care le trăim sau la care suntem martori în fiecare zi. Asistînd la încercările zadarnice ale domnului Josef K, de a ieşi din marasmul ilogic al unui proces în care nu există nici cap de acuzare, nici judecată, nici sentinţă, nu se poate să nu-ţi vină în minte agresivitatea  mediului contemporan în care suntem asaltaţi de minciună, fraude, abuz de încredere, înşelătorie.

Procesul lui K e, de fapt procesul conşiinţei noastre funciarmente impregnată de meschinărie şi laşitate, aidoma mentalităţii grupului de personaje care-l înconjoară pe domnul K, mentalitate de minimă rezistenţă, de imunitate la prostie, de indiferenţă  la necazul celui de aproape.

Spectacolul evoluează tensionat şi iată-ne într-o lume imună la stupiditate, în care, singur, eroul principal vrea să spargă convenienţele absurdului.

Şi totuşi, te poţi opune, ca individ, sistemului? Ei bine, nu, atîta vreme cît la funcţionarea lui contribuie mulţimea care nu are frămîntări existenţiale şi e dispusă să respecte convenţiile, fie ele şi sfidînd logica, pentru a-şi pune în practică micile meschinării. Inspirat, regizorul aşează personajele în grupuri statuare compacte, sugerînd, prin plastica ipostazei şi a mişcării actorilor, pactizarea maselor cu autoritatea supremă, acceptarea sclaviei, şi solidarizarea senină cu dictatura.

Mulţimea apare ca o entitată gregară, impasibilă, imbecilă, manipulabilă, în contradicţie cu Josef K, singurul atins de otrava incertitudinii, singurul capabil de revoltă, singurul care are curajul să înfrunte sistemul:  Ce autoritate v-a trimis aici? Ce fel de lege mai e şi asta? Trăim într-un stat constituţional!

Cu o potrivită fizionomie de om care nu suportă înfrîngerea şi cu un fond psihic deasemenea adecvat, Matei Bogdan pare destinat rolului principal pe care-l face cu dăruire şi, de multe ori, competenţă. Din păcate, are însă şi momente (cum ar fi cel în care-şi afirmă standardul moral printr-o tentativă de protest sortit eşecului, sau cel al sinuciderii, unde patetismul şi exagerarea trăirii tind să ducă întreg finalul spre o dramoletă ieftină)  în care tînărul actor derapează în exagerări de interpretare care-i trimit personajul în incredibil şi care-i evidenţiază experienţa încă insuficient coaptă. Rătăcirile în actoriceală, patetismul şi o anumită afectare diminuează substanţa rolului şi duc în derizoriu eforturile, de altfel notabile, de a crea un personaj credibil care se zbate între nedreptatea de a fi acuzat fără vreo vină şi inhibarea revoltei. 

De o partitură generoasă are parte experimentatul Viorel Baltag, interpretul Inspectorului, al pictorului Titorelli şi al Preotului.  Fără excese, stăpînindu-şi atent gesturile, grimasele şi, nu în ultimul rînd, vocea, actorul creionează caractere uşor caricaturale, trecînd printr-o gamă largă de soluţii interpretative, de la  insidios la jovial, de la perfid la fals amical, cînd temperamental, cînd cu un calm care nu prevesteşte nimic bun.

Remarcabilă în sinergicul rol al doamnei Grubach, Firuţa Apetrei relevă cu aplomb şi expresivitate un personaj meschin pînă la abjecţie, ahtiat după cîştig, care, departe de a-şi pune întrebări despre etică sau morală, nu urmăreşte decît să-şi însuşească bunurile celui acuzat. La fel de sigură pe gesturi, şi de elocventă în intenţii, Florina Găzdaru construieşte fără inhibiţii un personaj – Ana -  insensibil la răsturnarea flagrantă a sistemului de valori. Fără prea multe replici, jocul ei viu este mobilat de o pantomimă uneori graţioasă, alteori senzuală şi provocatoare. Franz şi Willem - cuplul interpretat de Ştefan Ionescu şi Bogdan Buzdugan - dau culoare spectacolului, deşi, arborescenţa gesturilor şi a atitudinilor lor este, poate, prin inutilitatea lor, reprezentarea cea mai elocventă a absurdului. În fine, Valentin Branişte (Kominer) şi Dumitru Rusu (Kulich) crează un al doilea cuplu de paznici, a căror atitudine marţială, ridicolă, trimite la imaginea parodică a unor ucigaşi cu simbrie.

O scenografie frugală dar esenţială, care sugerează limita între două lumi – cea în care ne zbatem noi, plebea, şi cea în care se află cei meniţi să ne judece şi să ne pedepsească – accentuează senzaţia de anxietate pe care ţi-o impune subiectul unei piese în care realul este fracturat de absurd. Cu atît mai pregnant sentimentul de neputinţă în faţa unui sistem aberant şi nedrept cu cît, în final, poarta prin care spera să treacă domnul K spre dreptate şi raţiune, se ridică la cer.

PARIEZ CĂ N-AŢI PREA AUZIT ASTA

RÎS CU LACRIMI

Dramele lumii încep cu tristeţea clovnilor, dar nu se termină odată cu moartea lor.

Trei actriţe în travesti fac trei roluri excelente, interpretînd trei oameni, foste mici glorii ale circului, în recenta premieră de la Teatrul Bacovia, cu spectacolul Angajare de clovn de Matei Vişniec în regia lui Geo Balint. O piesă de loc uşor de abordat, cu atît mai mult cu cît, de la apariţia ei în 1991, s-a bucurat de montări memorabile cu distribuţii strălucitoare şi a fost întîmpinată de onor criticii dramatici cu aplauze şi multe premii.

Geo Balint, mereu surprinzător, se aventurează în descifrarea acestui text despre bătrîneţe, suferinţă şi speranţă, despre supravieţuirea în marasmul cotidian din ce în ce mai greu de înfruntat al epocii pe care o traversăm, şi depăşeşte cu detaşare aparenta încifrare a dialogului post-absurd, construind un spectacol realist, despre viaţă şi moarte, măsurînd atent distanţele dintre brutalitate şi tandreţe, dintre prietenie şi concurenţă, dintre laşitate şi loialitate.

El colorează cu discernămînt, fără ostentaţie, cu o melancolie tandră, un univers în aparenţă straniu, dar care, în fond, dincolo de marginea scenei, seamănă flagrant cu viaţa noastră de zi cu zi. Lupta pentru supravieţuire presupune aplicarea unor strategii în care existenţa depinde de puterea de a depăşi angoasa, dezamăgirea, invidia, frustrarea, propriul orgoliu şi, nu în ultimul rînd, capacitatea de a transpune visul în real.

Este remarcabilă tehnica subtilă prin care este ţesută relaţia dintre personaje. Altădată parteneri sub cupola circului, stîrnind hohote de rîs cu tumbe şi farse idioate, iată-i acum aşteptînd cu febrilitate în anticamera vieţii un nou contract care să-i readucă în arenă.

Geo Balint ştie să-şi aleagă instrumentele actoriceşti, le machiază, le îmbracă bărbăteşte şi are curajul să mizeze pe talentul şi inspiraţia lor de a clădi roluri de compoziţie, lăsînd interpretelor libertatea de a exprima conotaţiile subtile ale textului, de a descifra sensuri, de a da viaţă credibilă personajelor. Ghiceşti, printre gesturile conduse de ideea regizorală,  intervenţiile personale ale celor trei feminine, izvorîte din inteligenţa, pasiunea şi experienţa lor scenică şi din plăcerea de a face giumbuşlucuri, de a intra în costumul de bufon, de a spune minciuna frustă şi adevărul nemilos trecînd cu uşurinţă de la perfidie la sinceritate, de la ironie la deznădejde şi de la sarcasm la suferinţă.

Evoluţia scenică e dozată cu bun simţ şi respect pentru actul artistic. Reuşita constă în agregarea diverselor mijloace de expresie actoricească cu decorul minimalist şi cu discretul backround sonor. Spectatorului i se oferă cu generozitate totul, ca în viaţă, şi el acceptă în mod firesc intrarea în joc. Se simte asta în atmosfera din sală, tăcută, meditativă, compătimitoare sau amuzată, gata să izbucnească în hohote de rîs sau în lacrimi. Dar nu se aud aplauze la scenă deschisă, căci schimbarea rapidă a registrelor de la comic la grav şi retur estompează reacţia emoţională a publicului pînă la final, cînd, după un semnificativ pasaj muzical, emoţia atinge apogeul şi în sală erup aplauzele şi ovaţiile.

Dacă la început avem parte de un redutabil recital de pantomimă, în care descifrăm o gamă impresionantă de sentimente cărora Nina Ionescu (Nicolo) le dă sens cu  mobilitate de clovn autentic, trama scenică valorizează pe parcurs expresivitatea actriţei de a lucra cu obiectele, de a relaţiona cu partenerii de scenă, de a-şi exhiba trăirile, de la sensibil la insidios, de la slăbiciune la puterea de a lua decizii vitale. 

La rîndul său, Adelaida Perjoiu - debutantă pe scena băcăuană după ce a făcut roluri remarcabile în filme (între care şi unul principal în Ceva bun de la viaţă  în regia lui Dan Piţa) - întreţine cu inteligenţă tensiunea dramatică a spectacolului, pendulînd remarcabil între forţă şi fragilitate şi relevînd personajului înduioşătoare trăsături de caracter, hipertrofiate de nostalgia după vremurile de altădată.

Excelent mobilat pe dinăuntru cu amintiri ale succeselor dintr-o îndepărtată tinereţe şi cu iluzia că încă mai are o şansă, este clovnul Peppino interpretat de Eliza Judeu care

îşi joacă atitudinea cu o tensiune bine stăpînită, definind cu expresivitate un erou complex. Cabotin, sarcastic, bonom, glumeţ, cinic, maliţios, superior celorlalţi pentru că s-a găsit cîndva pe un plan profesional mai sus decît ceilalţi doi, Peppino devine, în convenţia pe care o propune Eliza, un erou des întîlnit în viaţa reală: impostorul.

Volutele ei caricaturale, atitudinea gestuală, mimica şi reacţia la jocul celorlalte personaje par secvenţe din filmele lui Buster Keaton. Dicţia nazalizată, frazarea bombastistică, sacadată, creionează un personaj jalnic, cel al unui ratat, vrednic în egală măsură de compasiunea şi de rîsul lumii. Farsa morţii, singura pe care o mai poate duce la bun sfîrşit, readuce spectacolul în teritoriul dramatic al realului în care rezistă cine poate, unde, nu-i aşa, the show must go on.  

Spectacolul  place pentru că este bine legat, viu, dinamic, deştept, sincer, fără şmecherii teatraliceşti. Cu siguranţă, pe parcursul existenţei lui, va căpăta un plus de profunzime şi culoare. Creatorii lui vor găsi, cu fiecare reprezenţaţie în plus, noi şi neaşteptate resurse conotative care vor întregi recitalul de semnificaţii din acest memorabil spectacol din care îmi stăruie o replică: Intelectualii nu rîd ca proştii. Oricum s-ar rosti, serios sau ironic, butada ar trebui însuşită şi de alţi autori de spectacole.   

 

EXTAZUL POATE CAUZA MOARTEA

Într-o ordine aleatorie, Mircea Bujor este pictor, poet, doctor şi bonom.

După exerciţiile de echilibru şi expresivitate între spaţiul vizual şi spaţiul poetic pe care ni le-a oferit în ultimii ani, care i-au dovedit indiscutabil capacitatea de reflectare a trăirilor, fiind, totodată, veritabile demonstraţii de virtuozitate imaginativă, surprinzînd secvenţial, cu delicate imagini florale, peisaje fruste, portrete din linii ferme, sau cu versuri sensibile de dragoste, Mircea Bujor scoate la iveală o nouă serie de producţii vizuale.

Aparent lipsit de angoase existenţiale, pictorul, de profesie anestezist, îşi provoacă publicul, excitîndu-i sensibilitatea cu o injecţie de experimente îndrăzneţe într-un teritoriu mult străbătut de mari artişti şi bine populat de capodopere intrate în istoria artelor, cel al colajului.

Chioşcul de ziare  reprezintă redescoperirea pasiunii jucăuşe a îmbinării formelor bidimensionale, a combinaţiilor insolite între substanţa mesajului textualist şi tuşa pensulată energic.

Ultima propunere vizuală a artistului materializează idea că lumea în care trăim a devenit un magazin în care totul e de vînzare, mai ales iluziile, visele, speranţele.

Tablourile dau expresie simbolurilor goliciunii spirituale, nimicului invaziv, dezbaterilor fără substanţă conflictelor fără cauză. În epoca Epoca Plasticului, a sexului, a shopping-ului ca formă de relaxare spirituală, a înregimentarii în canoanele globalismului, imaginile par a fi semne de avertizare că nebunia acestui început de mileniu, cu războaiele lui adevărate, dar mai ales cu cele interioare, cu revoluţiile lui suspendate în balcoane, cu inflaţia consumismului, trebuie să înceteze.

Într-o expoziţie de pictură-colaj, privitorul ar trebui să-şi dirijeze concentrarea asupra compoziţiei lucrărilor, a modului de aranjare a elementelor plastice în layout, a armoniei culorilor, a tăieturii de aur. Numai că, iniţiat sau novice, privitorul lucrărilor lui Mircea Bujor nu poate trece cu vederea substanţa textualistă a imaginii, reprezentată prin tăieturi din ziare şi reviste, pozate cu intuiţie şi savantă îndemînare în alăturări expresive, pe care artistul le subliniază cu tuşe curajoase şi fundaluri provocatoare.  

Fiecare tablou este o sumă de informaţii minimaliste din cotidianul derizoriu al titlurilor agresive, bombastice, al reclamelor, al ecranelor pe care se derulează scrolluri obositoare,  suprapuse peste dezbateri sferodocte despre scandaluri, violuri, crime, crize imaginare. Totul pare făcut la un ordin: alienarea.  

Nu e deloc strict ornamentală şi factice această expoziţie a lui Mircea Bujor. Ea are un mesaj subtil care condamnă universul straniu în care trăim, populat de sloganuri, de mesaje senzuale şi perverse care ne îndeamnă să cumpărăm orice, trade off, să mîncăm orice, să mergem oriunde, să vedem orice, să ne dăm viaţa pentru orice.

Scripturile par aleatorii, dar eterogenitatea lor se află într-un înţelept echilibru şi constituie avertismente. Extazul poate cauza moartea, ţipă un text dintr-un tablou. După doi paşi, o pînză clamează Cine citeşte astăzi, cu semnul întrebării, şi, pe verticală, you save money. Atîrnată de un stîlp al galeriei, o lucrare fără titlu, ca toate celelalte, semnalează trunchiat, pe verde,  cît costă să te tratezi în străinătate şi, desigur, neîntîmplător, în acelaşi cadru, citim Vînătorii de bătrîni singuri. În fine, Traviata, Roma şi La Sera, o atmosferă cvasi-peninsulară, dominată de obsedantul Trade off. Pe fond negru, elegant.

Cum spuneam, la un colaj, nu textul tipărit contează. Dar cum viaţa e un neîncetat  colaj între imagine, cuvînt şi simţire...

BABEL - o editură cu viziune şi curaj

 

Editura BABEL  şi-a propus încă de la începutul înfiinţării să urmeze o politică editorială la cele mai înalte standarde intelectuale şi în cele mai exigente condiţii grafice.

Portofoliul editurii BABEL cuprinde un număr important de cărţi  de referinţă, cu o tematică axată cu preponderenţă pe beletristică, memorii, cercetare istorică şi literară, sau volume de înaltă anvergură spirituală.  Avînd convingerea că editarea de carte este prima condiţie a îmbogăţirii patrimoniului cultural şi spiritual al României, consiliul editorial este decis să continue politica de promovare a autorilor autohtoni de valoare, neezitînd să scoată de sub tipar cărţi cu caracter de noutate absolută sau experimente de tehnici literare inedite.

Despre Boala şi moartea lui Eminescu de Nicolae Georgescu, una dintre ultimele apariţii ale editurii BABEL, reputatul critic Alex Ştefănescu spunea:  

Cum a murit Eminescu? Este adevărut că, internat în ospiciul doctorului Şuţu, şi-a pierdut viaţa lovit cu o cărămidă în cap de un nebun, Petrache Poenaru? A suferit poetul de sifilis? Se poate dovedi că a fost tratat în mod greşit cu mercur şi pucioasă? În ce a constat scandalul politic provocat de Eminescu cu puţină vreme înainte de a muri? Care este adevărul în legătură cu pistolul poetului, menţionat în relatarea unui fost redactor la "Timpul"? (Acesta îi povesteşte lui D. Teleor "cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie"!) De ce a închiriat Eminescu o casă la Mânăstirea Văratec? Ce întâlnire a avut loc între Titu Maiorescu şi tatăl poetului?  Acestor întrebări şi multor altora le răspunde Nicolae Georgescu. El procedează adeseori ca un detectiv, ajungând la adevăruri la care n-a mai ajuns nimeni înaintea lui…

Din acest uriaş efort de investigaţie a rezultat, printre altele, o carte senzaţională.

Cu prezenţele remarcabile la tîrgurile de carte, cu  zecile de titluri apărute în ultimii ani, multe dintre ele epuizate, cu lansările de carte ocazionate de evenimente literare de răsunet la care se adaugă o strategie comercială cu preţuri decente, editura BABEL şi-a cîştigat un prestigiu incontestabil pe piaţa cărţii româneşti.

 

CARAGIALE A EMIGRAT DEFINITIV LA BERLIN

Pe un scenariu bazat pe capodopera Două loturi de I.L.Caragiale, pe care, la început, sunt colate replici din alte Momente şi schiţe, menite, chipurile, să întregească atmosfera începutului de secol douăzeci şi să înţeleagă prostimea că nimic nu s-a schimbat de atunci în patria noastră,  regizorul Dumitru Lazăr Fulga reuşeşte să creeze  poate cel mai performant spectacol de comedie pus în scenă vreodată în toată existenţa Teatrului băcăuan.

Performanţa constă în excepţionalul record ca, în cele aproape 90 de minute cît a durat reprezentaţia  comediei în sala plină să nu se audă nici un hohot de rîs.

Singurul moment care a creat bună dispoziţie a fost cel în care, cînd în difuzoare s-a auzit, la un nivel care-ţi spărgea timpanele, vocea bolborosită a unui personaj. Atunci a izbucnit în hohote de plîns un sugar pe care părinţii, de acelaşi nivel intelectual cu plodul, îl aduseseră la teatru ca să se înveţe de mic cu catastrofele.

Mă întristează să descriu amărăciunea care m-a dominat urmărind eforturile actorilor de a urma indicaţiile elucrubante ale directorului de scenă, de a încerca să suplinească lipsa de idei, incoerenţa textului, suprapunerea dialogurilor, ei înşişi, bieţii actori, neînţelegînd nimic din ceea ce se petrece pe scenă.

Mă gîndeam la Caragiu, la Beligan, la Coca Andronescu. Cum ar fi jucat ei sub indicaţiile regizorului angajat al teatrului PE CARE-L FINANŢĂM?

Premiera „Aurorei române” e o mare varză dihotomică, mobilată incredibil de gregar cu ţipete, urlete, trompete şi fum, cu scălîmbăieli groteşti, caricaturizări de bîlci, fără stil, fără sens, fără nuanţe. Mi s-a părut că nişte oameni bine „magnetizaţi” fac în public ceea ce le-a impus un şef a cărui minte a luat-o razna. (Carmen Mihalache, absolventă de teatralogie, prietenă de ani de zile cu regizorul, mi-a explicat că „Mituş face spectacole pentru copii de clasa a cincea”. Păi io cred că face spectacole pentru dobitoci. Sau pentru îndobitocire.)

Pardon. Scuzaţi. Părerea mea.   

Sunt prea supărat ca să intru într-o analiză în care să explic – aşa, din cultura mea generală, ce şi cum, cine a fost tătucul Stanislavski, să exemplific cu ce le cerea Hamlet actorilor acum patru sute de ani, sau ce înseamnă claritatea dicţiei, expresivitatea mişcării, ori comunicarea între actori.  

Totuşi, recunosc, finalul a fost demenţial. Trompeta agasantă a lui Ionel semnala publicului imbecil, care nu se prinsese, fi-r-ar a naibii, de nici o poantă regizorală, cînd trebuie să aplaude.  Aşa ne trebuie dacă suntem proşti. Şi fără noroc. 

La ieşire, o actriţă pensionară m-a privit întrebător. N-avea curaj să-mi spună cum a fost spectacolul. O petardă gongorică fîsîită, am zis. A ridicat din sprîncene: Deci nu sunt singura, n-am înnebunit. Aşa ceva... Domnule, în seara asta, spiritul lui Caragiale a mai emigrat odată la Berlin

OBIECTIVITATEA DIARISTULUI DE CURSĂ LUNGĂ

N-am mai lăsat-o din mînă. Mi-au trebuit fix zece ceasuri să parcurg pe nerăsuflate cele 475 de pagini ale proaspătului volum apărut la Editura Babel din Bacău, „Provinciale”, scrise de-a lungul a cincisprezece ani de eruditul om de litere Constantin Călin.

Publicarea consemnărilor care cuprind meditaţii intime şi analize personale ale faptelor, frămîntărilor, atitudinilor celor care-ţi populează, la un moment dat, existenţa, este, fără doar şi poate, un act de curaj. La jurnalul lui Constantin Călin, îndeobşte cunoscut drept redutabil critic şi istoric literar şi teatral, ale cărui consideraţii valorice au greutate specifică de  sentinţă irevocabilă, curajul este dublat şi de onestitatea relatărilor şi de acea rară calitate  de a privi lucrurile şi oamenii sine ira et studio, chiar dacă asta incomodează pe cineva.

Apărîndu-şi motivaţional-obsesiv intenţia de a lăsa posterităţii mărturii despre cea mai neagră epocă prin care a trecut cultura română, Constantin Călin are capacitatea de a surprinde gestul esenţial şi zicerile memorabile, şi, prin construcţia impecabilă a frazei, prin argumentaţia solidă, prin stilul vioi, să confere credibilitate relatării.

Autorul tentează o frescă aproape completă a universului unui „cărturar care poartă în sine vechea aspiraţie a oamenilor de litere de a trăi exclusiv pentru vocaţia lor, cruţaţi de griji materiale”, silit însă să-şi împartă existenţa cu o complexă galerie de personaje în care se amestecă figuri de oameni de bine – reprezentaţi mai ales de membrii familiei sale -, dar şi de conformişti, sfertodocşi, idolatri, bonviveuri, laşi, mistificatori, trădători, oportunişti – personaje cu care destinul îl obligă să intre în contact. Oameni de cultură, activişti, scriitori, pictori, securişti, profesori, doctori, politicieni, băcăuani de rînd, au în jurnal locul (subiectiv, desigur, căci cum altfel poate fi un jurnal?) pe care-l merită după sufletul, mintea şi caracterul fiecăruia. Asumîndu-şi riscul declarat în prefaţa inspirat intitulată „Baricade”, de a fi contestat, insultat sau ameninţat, Constantin Călin are temeritatea să dea numele adevărat al protagoniştilor care-l însoţesc în cei trei luştri ai cronicii. Îi reîntîlnim astfel, zugrăviţi în culorile personale ale celui care toată viaţa a vorbit „mai bine de patru decenii despre alţii”, pe colegii de redacţie ai autorului de la revista Ateneu: Radu Cârneci, George Bălăiţă, George Genoiu, Sergiu Adam, Calistrat Costin, Stelian Nanianu, Carmen Mihalache, Victor Mitocaru, Vasile Sporici, Octavian Voicu, Măndica Mardare, De portretizări expresive au parte activiştii Aurel Ilie Calimandric, Constantin Toma, Natalia Jipa, Ioan Bogdan  Băluţă, Toma Jămneală, precum şi mulţi scriitori prezenţi în Bacău cu ocazia diferitelor manifestări literare ale epocii. Sunt date în vileag intrigi subtile, comploturi perverse, cabale din spaţiul cultural şi politic al Bacăului, necunoscute pînă acum.  

Relatările, rar marcate cu dată, dar a căror plasare în timp este uşor de identificat din context, sunt pigmentate cu citate din autori celebri sau cu referiri la actualitatea epocii.

Faptele sunt expuse cronologic, dar înşiruirea lor este fragmentată, cînd şi cînd, de un plan temporal secund ce dezvăluie întîmplări dinaintea anului 1975, din Bucovina natală, din armată sau din facultate.

    

Cînd cu amărăciunea deziluziei, cînd cu şfichiul sarcastic al ironiei, dar mereu cu un cinism controlat, autorul se plasează faţă de evenimentele contemporane, devenite acum istorie, într-un raport care, oricît l-ar dori neutru, îl contrariază, îl fascinează, îl indignează, fiecare „după grade şi comportament”. O face cu aparentă detaşare, firească la un fin şi tăcut observator al relaţiilor interumane, atent la „depistarea ameninţărilor, insinuărilor răuvoitoare, criticilor nedrepte, precum şi a limbajului dublu, greşelilor de limbă, alunecărilor în grotesc”.

Rememorăm astfel, în viziunea omului îmbibat de lecturi, dar victimizat de nevoi imediate, de remuşcări şi de nedreptăţi cotidiene, cutremurul din `77, moartea lui Nichita Stănescu, dispariţia lui Brejnev, accidentul de la Cernobîl, perestroika, evenimentele din Braşov 1987, ultimul congres al PCR, atmosfera din preajma căderii lui Ceauşescu, toate acestea în paralel cu situaţiile conflictuale de care are parte autorul, în cerbicia sa pricipială. Aflat mereu într-o confruntare făţişă cu exponenţii politici ai vremii, dezavuînd sarcastic obtuzitatea, impostura şi oportunismul şefilor ierarhici, constatînd zi de zi deteriorarea sistemului de valori, Constantin Călin nu poate decît să-şi noteze, - în comentarii uneori pline de învăţăminte şi observaţii pertinente, alteori seci, sentenţioase, didactice - condiţia existenţială precară, fără mari speranţe în vreo schimbare.

Dorindu-şi să aibă „suflet liniştit”, autorul explică în epilog, a cîta oară?, motivele care l-au făcut să-şi publice însemnările, considerînd că transcrierea lor „e ca o trecere prin purgatoriu , te curăţă de patimile pe care, fatalmente, textele le-au păstrat, încît ajungi să priveşti cu o melancolie senină, zîmbitoare, chiar şi paginile compuse odinioară cu nervii încordaţi, şi maximă gravitate.”

Departe de a fi un manual de viaţă, „Provincialele” lui Constantin Călin sunt, mai degrabă, un îndreptar al unui mod de reacţie al intelectualului lipsit de soluţii în faţa frămîntărilor rezultate din conflictul dintre principiile sale umaniste şi realitatea opresivă a sistemului care-i afectează demnitatea, care-i înfrînează aspiraţiile şi-l condamnă la sărăcie şi singurătate. Salvarea, crede domnia sa, este refugiul în litera scrisă, în cuvinte, dar, după cum mărturiseşte, „unele m-au consolat şi fortificat, altele m-au ulcerat, m-au deprimat, m-au agitat”.

Ulcerele, depresiile, revoltele de atunci nu au fost, în perspectiva timpului, mortale. Tortura interioară însă, a lăsat urme şi a produs acum, după mai bine de douăzeci de ani, aceste dulci răzbunări, cu modestie nedisimulată zise „provinciale”, cuprinse într-o carte care, dincolo de calitatea ireproşabilă a scriiturii, are meritul de a face lumină în nedumeririle contemporanilor de azi, privind cabala culturală a epocii socialiste.   

GĂLEATA S-A FURAT, HOŢUL A FOST BLESTEMAT

 

Petru Frăsilă: TRATAT DE ŞAH CU DESTINUL

Intr-o zi de 13, Vinerea Mare a anului 2012, neobositul meu prieten n-a mai răspuns la telefon. Nici a doua zi, nici a treia. Tot formam numărul lui, dar nu auzeam decît vocea unui robot, explicîndu-mi metalic că numărul lui Petru Frăsilă nu este disponibil.

Abia după mai bine de zece zile m-a sunat. S-a scuzat, fusese ocupat un pic.  Jucase o partidă de şah cu moartea pe o miză uriaşă: propria-i viaţă. Destinul îl obligase să-şi pună în joc existenţa într-un mod dramatic şi imperativ, impunîndu-i să-şi întrerupă alergarea nebunească şi perpetuă de zi cu zi, dictîndu-i un time-out nedorit în lupta timpul.

Imobilizat într-o rezervă de spital, cu perfuzii şi fire legate de aparate care-i măsoară parametrii vitali, aflat într-o cumpănă instabilă, la un capăt cu viaţa, la celălalt cu nefiinţa, Petru Frăsilă decide să facă o nouă încercare de a-şi depăşi limitele: să-şi pună în faţa lumii amintirile, trăirile, înţelesurile, întrebările şi neliniştile pe care le are un om căruia i se arată pe neaşteptate clipa care-i poate fi fatală.

Spitalul devine locul întîlnirii cu el însuşi, locul meditaţiei profunde pentru care – prea ocupat cu problemele celorlalţi - n-a găsit niciodată timp, unde se poate privi în linişte, analizîndu-şi trecutele şi viitoarele mişcări pe cîmpul de bătălie al vieţii, reconfigurîndu-şi în alb sau negru scara valorilor şi a urgenţelor.

Cu generoziatea lui proverbială, mereu dispus să se dăruiască semenilor, şi cu bunul simţ al moldoveanului care a cunoscut şi mirosul glodului, dar şi palpitul stelei care-ncet se suie pe cerul de de-asupra, vremelnicul nostru suferind se simte dator să ofere semenilor modelul său de viaţă, eliberîndu-se astfel de frica de moarte şi de înjositorul sentiment de ură care-i întunecă memoria clipei.

Din orizontul îngust al patului de fier, meditează asupra propriului destin pe care nu pregetă să-l compare cu cele ale lui Jean Valjean sau Gavroche -personaje ce i-au marcat adolescenţa- şi evaluează gîndurile şi mişcările care i-au determinat devenirea ca om.

Îi trec prin memorie copilăria, anii de liceu, tentativa nereuşită de a deveni actor, stagiul de militar cu legendele lui, viaţa de şantierist, studenţia, şi, cu nedisimulată mîndrie, poziţia de activist UTC şi de mentor de cenaclu, implicarea sa în viaţa comunităţii. Devenirea sa în profesiunea de ziarist, în care a  deprins din mers regulile jocului, prilejuieşte autorului un sincer mea culpa pentru momentele de slăbiciune, de compromis, de nesiguranţă, de insuficientă informaţie (vezi relatarea de la interviul acordat de Regele Mihai), dar şi rememorarea unor clipe de satisfacţie, în care jurnalistul Petru Frăsilă a simţit cît de puternic poate fi un om care luptă pentru adevărul şi dreptatea semenilor săi.

Dacă l-ai văzut pe ecran sau ai avut norocul să-l cunoşti, observi printre rînduri lumina ochilor lui mereu curioşi să afle ceva şi surîsul misterios care ascunde un gînd înţelept şi o rezolvare deja ştiută a oricărei probleme care s-a putea ivi.

Tonul alert, colocvial, fără farafastîcuri stilistice, uneori autopersiflant, capătă blînde accente critice în pasajele care ilustrează petrecerile nesfîrşite în care s-au transformat sărbătorile tradiţionale, neostoita poftă de bani a artiştilor, supremaţia ratingului şi a profitului asupra calităţii artistice, victoria entertaimentului facil asupra devenirii profunde a spiritului românesc, sau rapacitatea clasei politice.

Autorul include cu parcimonie în text dialogul care are menirea subtilă de a ne readuce în realitatea frustă  a condiţiei de pacient într-un salon aseptic, prin  termopanele căruia răzbate surd tumultul citadin cu avalanşa lui de energii sufocante, de provocări, de probleme presante care nu suferă amînare. Dar tot acest exterior viu se află în afara omului suferind, departe de clocotul vulcanului de gînduri, de războiul său interior pe care-l acoperă cu cerşaful liniştii de circumstanţă. 

Devine autocritic cînd îşi aminteşte momentele în care a confundat cele două planuri între care a oscilat în ultimii douăzeci de ani: „Ziaristul vrea subiecte fierbinţi, pe placul telespectatorului. Patronul visează la contracte de publicitate, să plătească facturile, salariile, să facă un ce profit...” În vîltoarea partidei, pendulînd între cele două responsabilităţi, omul Petru Frăsilă îşi trăieşte destinul la limita dintre agonie şi extaz, măcinîndu-şi sănătatea şi periclitîndu-şi existenţa, în apărarea unei libertăţi deseori iluzorii.

Textul emană ici-colo savante şi echilibrate irizări poetice, căci poezia tinereţii a sălăşluit întreagă şi vie tot timpul în sinele său profund, doar pusă în surdină de zgomotul prea-agitatei sale vieţi. Bonom, sfătos şi romantic, eroul-autor se simte în afara timpului, atîrnat de o rază de soare, într-un spaţiu aflat între viaţă şi moarte, unde înspăimîntătoarea perfuzie îi picură hrană direct în sînge, iar suferinţa e o cădere în abis.

Mult Dumnezeu în cele 170 de pagini ale vieţii pe tabla de şah a lui Petru Frăsilă.

Cartea lui este alcătuită din profunde meditaţii, din mărturisiri şi întîmplări poate nu atît de pline de neprevăzut cum s-ar aştepta un cititor de literatură. Dar, poate tocmai normalitatea, firescul comunicării, expresia simplă, lipsită de exacerbări emoţionale, conferă volumului statutul aparte de poveste reală, autenticitate şi credibilitate absolută.

Finalul reproduce documentul oficial al Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care Petru Frăsilă obţine victoria de necontestat într-un proces cu statul român care a durat aproape zece ani. Sentinţa vine să întoarcă lucrurile pe făgaşul lor, întocmai ca într-un basm: binele învinge răul. Pion şi rege în acelaşi timp, Petru Frăsilă cîştigă partida, întîmplător sau poate nu, chiar în ziua externării sale din spital: instanţa europeană i-a redat Dreptul de a sta cu fruntea sus, de a demonstra că adevărul e de partea mea, de a crede în principii, în valori, în mai binele comunităţii.

E un om liber, îi place să afirme asta, trăieşte, scrie şi iubeşte cu voluptate, un om liber să-şi ia viaţa în serios, gîndindu-şi profund mişcările, analizînd minuţios variantele, acţionînd decis, cu zîmbetul mijind pe sub mustaţa-i legendară de răzeş.   

A ieşit din spital, e viu, pe picioarele lui, cu mintea mai întreagă decît în Vinerea Mare a iadului prin care i-a fost dat să treacă. Dar vindecarea definitivă a inepuizabilului Petru Frăsilă va veni doar atunci cînd toate partidele de şah la care-l provoacă destinul, vor fi fost jucate pînă la capăt.

Viaţa pe tabla de şah (Jurnalul unei săptămîni de foc) de Petru Frăsilă

Editura TIMPUL Iaşi, 2012

Prefaţă: Adi Cristi

Postfaţă: Ioan Holban

Redactori de carte: Dan Iacob şi Mihai Balint

Coperta şi grafica: Dan Cumpătă

Bollywood în Switzerland

Dac-am mai văzut şi asta, nu mai e nimic de făcut.
Pe TV 5 Monde, se dă un film indian filmat în Elveţia. Ţara despre care am crezut că este standardul civilizaţiei, al culturii şi al bunului simţ, difuzează un kitch ordinar în care un Raj Kapoor 2012 cîntă şi dansează, aidoma lui Raj la care se-ngrămădeau minerii din Comăneşti la Clubul 1 Mai prin 1964.
Manele, cocălari, piţipoance, ţigani, prigoană şi zăvoranca, mazăre cu pizdele la vot, cei trei preşedinţi ai noştri - un suspendat, un provizoriu şi-un viitor- , gălceva constituţională şi tot ce mai bîntuie existenţa românilor, nu-s decît artificii.
Dar pe TV 5 Monde, în loc de Bernard Pivot, văd un bordel indian.
Semn că e momentul să ne luăm rămas bun.  

UN POEM DINTR-O JOI

POEZIE DIN CULPĂ

ani şi iar ani îngropaţi festiv în aplauze
cu salve de tun cu urale şi sufocante negaţii
nu vreau nu pot n-am înţeles
laşitatea lui aşteaptă mai ai răbdare
mai stai
va fi mai bine mîine
dar mîinele mereu e poimîine şi poimîinele
răspoimîinele dar hai să dormim liniştiţi
vine ea fericirea cînd nu te aştepţi
în toiul nopţii cînd luna pe cer e senină şi clară
atunci va răsări soarele parcă văd
cum vei arunca plapuma pe podea
orbit de lumina incandescentă a soarelui
în miezul de noapte trezit brusc
din visul erotic
în care tocmai urma să îmbrăţişezi în secret
glezna iubitei parcă te văd
cum o să bîjbîi înfrigurat după ciorapi şi ochelari
parcă te văd căutîndu-ţi bricheta şi basca de revoluţionar
sculaţi voi oropsiţi ai vieţii a venit fericirea
apoi vor fi semeseurile pe care le vei trimite
celor 367 de nume din agenda nokiei tale
ai să te precipiţi în debara să cauţi şampania
păstrată pentru clipa aceea astrală
şi-ai s-o împarţi în pahare de plastic alb
cetăţenilor ce aleargă pe calea romanului
spre prefectură spre simbolul victoriei
chiuind ca la nuntă vor alearga şi vor arunca petarde
şi vor flutura tricoloruri
nici n-o să-ţi pese de cratiţele ciobite
de borcanele sparte de sifoanele goale din debara
de vraiştea provocată de tumultul lor patriotic
căci mai presus de toate stă dragostea ta
pentru ţară pentru binele ei oricît de departe
ar fi viitorul de aur vor fi artificii şi măreţe fanfare
vor fi poduri de flori şi salve de tun
televiziunile lumii vor transmite-n direct
pe no comment noua măreaţa desvirginare a României
vor fi eroi cu patalama şi pensii pe viaţă
cei ce vor pune mîna pe microfon şi vor striga primii
ne-am trezit oameni buni ne-am deşteptat
iubită naţiune imnul acesta e obsolet
să-l schimbăm ura ura ura
se rostogoleşte şoapta adio rotundă ca un final mut
şi se face bulgăre mare
e momentul să lăsaţi aleşii să lucreze în linişte

CUM SE FACE DULCEAŢA DE NUCI

Se culeg nucile pe la începutul lui iulie, cînd coaja lemnoasă nu-i încă formată. Se curăţă de tot ce-i verde pe ele, fără să ţii cont c-ai să ai deştele negre. Da se duce cu zeamă de lămîie, cu care trece şi greaţa. Apoi, le speli de mai multe ori, le strecori, le fierbi, le strecori iar, pui zahăr, pui lămîie, iar le fierbi, şi, pîn-la urmă iese. Cea mai delicioasă dulceaţă e cea  de nuci. Da şi greu de făcut. Atît de greu, că,  după ce-o pui în borcan, nu dai nimănui lingura ca s-o-mpartă. Decît dacă eşti bleg.
Deştepţii de Ponta şi Antonescu s-au apucat să facă dulceaţă de nuci. S-au murdărit de ştouri, plagiate, ameninţări, contestaţii şi acuzaţii de fraudă. S-au frecat cu lămîie degeaba, tot au mîinile murdare. Dar, pîn-la urmă, uite-i cu borcanul plin cu dulceaţă în mînă.
Iar lingura e la Băsescu.