Natura funcţiei pe care o îndeplinesc momentan în folosul artiştilor mă
obligă să abordez, de astă dată, o strălucitoare absenţă de la o adunare
selectă de oameni de cultură la care am fost invitat să-mi dau cu părerea despre
cartea prietenului meu Doru Kalmuski, Spre
Vest prin Nord Est.
Oricum, aveam de gînd să citesc de pe o foaie de hîrtie, deoarece n-aş fi
vrut să uit vreuna din intensele impresii pe care mi le-a cauzat lectura
opusului.
Scriitorul, aflat la, dacă nu mă-nşel, cea de-a paisprezecea apariţie
editorială, propune şi de astă dată, aşa cum ne-a obişnuit, o temă extrem de
incitantă, care vizează într-un mod cît se poate de realist devenirea României
în ultimii ani. Spun realist, pentru
că personajele, desprinse din fauna noastră politică, sunt atît de minuţios
descrise, cu desăvîrşită atenţie la
amănuntele fizice, dar mai ales la definirea modului de a gîndi, de a-şi
justifica teoriile şi faptele.
Nu este o carte uşoară, deşi se citeşte repede,
pasional. Relatarea arborescentă, cu multe intersecţii descriptive,
obligă însă la o lectură concentrată, căci autorul aşează pe fiecare ramură
narativă, ca pe nişte nestemate, amănunte deloc decorative ci, dimpotrivă, care
se dovedesc esenţiale în acţiunea sau în caracterizarea personajelor pe care le
desoperi în paginile următoare.
Guzgani rozalii, matrozi diabolici, pămpălăi politici mişună într-un
teritoriu uşor de găsit pe harta Europei, un
stat măcinat de conflicte, lăcomie şi orgolii, de ignoranţa vanitoasă şi la cheremul
marilor rechini care o manevrează cu ajutorul politicienilor, judecătorilor şi
banilor şi în care legea se aplică discreţionar. Doar faptul că nu poartă
numele cunoscuţilor eroi de primă pagină, nu face personajele imediat recognoscibile.
Identitatea lor e una comună cu a unui Iliescu, a unui Voican Voiculescu, a
unui Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac ori Dan Voiculescu.
Aş zice că autorul este un maestru al descrierii, un artist al amănuntului
care te face să simţi, aproape organic, mirosul fetid al putreziciunii morale,
miasma fetidă a trădării sau gustul amar al înfrîngerii unui popor care tinde
să se arunce prin el însuşi în haznaua istoriei.
Naraţiunea curge alert şi în forţă, aglomerată de caracterizări în
alternanţă cu întîmplări biografice din viaţa protagoniştilor. Din planuri
temporale diferite, Kalmuski, cu spiritul său liber, nervos şi critic, reface
un puzzle de întîmplări ale căror protagonişti sunt personaje care au făcut
mult „bine” ţării în anii de după 1990. Securişti, politicieni, militari,
oameni de afaceri care învîrt averi fabuloase dobîndite pe căi oculte, dar mai
ales, învîrt într-un carusel al minciunilor, perversităţilor şi înşelăciunii,
un popor întreg, care vieţuieşte într-o ţară unde „Nu realitatea se dizolvase, ci credinţa oamenilor că pot fi deasupra ei
şi, din cauza asta, orice întreprindere a lor ducea spre absurd. Absurd care nu numai că ţinea
loc de viaţă, dar îşi găsise propria raţiune...”
Între ele, beneficiază de remarcabile portrete: Generalul, meşter absolut
în manipularea opiniei publice şi profesionist al crimei, pentru care „ Dacă trebuie, vom merge în iad, dar vom
merge chiuind!”, asistat de
aghiotantul lui, Jonas, care are instinctul viril de prădător, sau Preşedintele
partidului de guvernămînt, care se
conduce după deviza „Libertatea e
ceea ce banii spun că este”, cu toţii au parte de reprezentări
şfichiuitoare care le reliefează caracterele gregare, parşive şi insolente, de
un cinism care frizează inumanul.
Naraţiunea dă deoparte vălul zdrenţuit al democraţiei de pe edificiul unei
naţiuni aflată în disoluţie, naţiune resemnată la otrava corupţiei,
incompetenţei şi a fraudei. Şi, odată cu resemnarea, condamnarea la dispariţie
urmează, ireversibil.
Drogaţi cu promisiuni mincinoase şi speranţe fără de acoperire, românii,
nişte oameni acolo şi ei, sunt doar „suflete
care nu-şi găsesc calea”, pentru că, funciarmente, ei nu pot avea decît
reacţii emoţionale în faţa agresiunilor.
Remarcabilă capacitatea de previziune a scriitorului care imaginează
situaţii ce aveau să se petrecă de-adevăratelea după ce cartea fusese dată la
tipar, aşa cum e secvenţa suspendării Preşedintelui. De aceea, sfîrşitul cărţii declanşează
frisoane, căci apocalipsa represiunii îndreptate împotriva Myronilor, locuitorii
ipotetici ai unei Roşii Montana pline de aur scoasă la mezat de către diriguitorii unui sistem criminal, pare
să fie sfîrşitul preconizat al unui protest fără şanse de izbîndă. După
masacrul insurgenţilor, în momentul inventarierii cadavrelor, atît de aidoma
tristului final al Revoluţiei Române şi al Mineriadelor, maleficul General, mai
stăpîn pe situaţie ca niciodată, îşi explică deciziile macabre: „Să se cureţe pînă nu apare presa ca data
trecută...Au murit bărbaţii, colonele. Au rămas fătălăii, rîndaşii şi
poponarii. Suplinitorii şi simulanţii se tocmesc cu tarabagii. Vor s-o ia spre
vest, dar prin nord-est. Ştii ce înseamnă asta? Revoluţia Mondială. Singura
rezolvare e nimicirea. Şi singura speranţă, credinţa în Salvatorul care s-o
aducă. Pănă atunci, să punem tunurile pe ei...O să le dau scursurilor o lecţie
pe care să n-o uite o mie de ani...”
Somnul naţiunii generează monştri. Puţin schimbat, titlul celebrului tablou
al lui Goya, putea fi motto-ul acestei cărţi-avertisment asupra dominaţiei serviciilor
secrete, a absolutismului structurilor de putere puse în slujba unui sistem abject
pentru care poporul nu înseamnă decît masă de manevră. Imaginînd „Afacerea Chardonnay”, Doru Kalmuski nu
a făcut decît să transcrie într-un registru dramatic situaţii pe care, dacă nu
le-am fi trăit, le-am fi considerat halucinante, dacă nu imposibile.
Dar, nu-i aşa?, folosim cuvîntul „incredibil” din ce în ce mai des,
obişnuiţi deja ca evenimentele din viaţa noastră de zi cu zi să depăşească
orice imaginaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu