Poate ar fi mai
bine să înghit amărăciunea ca pe o pastilă de ranitidină şi gata.
Să zîmbesc şi să mă
strecor printre zecile de spectatori care mai de care mai emoţionaţi şi să-l
felicit pe Geo, să-i duc flori Elizei şi să-i strîng mîna lui Viorel Baltag.
Să-l găsesc pe autor prin mulţime după papionul roşu şi să-i spun ceva
galant. Pe Cojan să-l laud pentru
scenografie. Doar ne cunoaştem de ani de zile.
Aşa ar fi omeneşte,
aşa ar fi normal să fac dacă aş fi om de lume.
Numai că, iaca, eu
îmi pun haina şi mă grăbesc spre ieşire. Îmi doresc o gaură neagră în loc de
uşă. O groapă în care să mă ascund. Să mă ferească de zîmbetele şi de ochii
umezi ai celor cu care am fost în sală. Şi nici ei să nu-mi vadă rictusul.
E clar că n-am
înţeles spectacolul Casa de amanet,
cea mai recentă premieră a Teatrului Municipal Bacovia. E clar că reprezentaţia
a avut succes de public, că textul a transmis un mesaj profund şi că actorii au avut o prestaţie
epocală. De-aia au şi fost chemaţi la rampă de vreo trei ori de aplauzele
entuziaste ale publicului.
Iar eu, netrebnic
cum sunt, abia m-am abţinut să nu rîd de monologul tipului care-şi aminteşte ce
minunată-i mamiţa lui, cîte sacrificii a făcut pentru el, cum l-a iertat ea
pentru boacănele din copilărie, cum l-a susţinut cînd îi era greu. Şi uite,
acu, pentru că ea e pe moarte, el are nevoie de 500 de euro ca să-i ofere
pentru cîte zile o mai avea cîte o sută de trandafiri. O sută-n cap, aşa vrea
el. Cum să facă rost de banii ăştia, decît de la o casă de amanet care să-i primească
amintirile în gaj? Aşa că, fuge din spitalul de nebuni unde era internat şi, mai
rupîndu-şi degetele, mai plîngînd, mai frămîntîndu-se amarnic, mai regretînd,
eroul nostru o cocleşte pe romantica angajată a casei de amanet să-i dea
paralele. Numai că, să vezi chestie, euroii fetei erau destinaţi, ce prozaic,
ce previzibil, chiar nunţii ei. Ce frumos, ce minunată poveste!
Băi, a naibii
treabă. Cum de nu mi-a venit ideea asta cînd eram mai tînăr, ce mai de mangoţi
făceam. Să vrăjesc o consignăreasă să-mi plătească amintirile, poezelele,
visurile, renunţînd la propria ei fericire.
Bun, lăsînd textul
de telenovelă indiană deoparte, spectacolul Casa
de amanet are excepţionalul merit că nu ţine decît 55 de minute.
Şi că, în primul
sfert de oră, Eliza este, aşa cum o ştiam, o actriţă expresivă,
cuceritoare, Are o naturaleţe gestuală,
o frazare caldă şi o profunzime a trăirilor care, fără exagerare, mă fac s-o
compar cu Merryl Streep. Ea face face
eforturi vizibile de a se transpune credibil în personajul fetei simple, dar
sensibile, la trucajul emoţional pe care-l joacă (ridicol, cabotin) partenerul de scenă. Din păcate, şi de
neînţeles la un actor cu atîţia lauri pe fruntea-i transpirată, Viorel Baltag,
ajutat şi de textul tragicomic scornit de mintea autorelui, iese mult dincolo
de limita exagerării, a credibilului. Toate nenorocirile din lume i s-au
întîmplat lui, iar personajul face mai mult ca posibilul să ne convingă că e
unul tragic, . Doar că, mai mult ca
posibilul, în teatru, înseamnă amatorism, teatraliceală, falsitate, mai
ales dacă, e vorba despre mişcările imperceptibile ale sufletului.
Cel mai ciudat mi
s-a părut finalul spectacolului, cînd ninge mişto cu polistiren pe lumină
violetă pe What a wonderful world, lumea
din sală aplaudă la disperare, iar eu îmi pun haina şi mă grăbesc spre ieşire
şi-mi doresc o gaură neagră în loc de uşă. O groapă în care să mă ascund. Să mă
ferească de ochii umezi ai celor cu care
am fost în sală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu