DEZBATEREA PREZIDENŢIABILILOR

Ponta: locvace, argumentat, rezervat, adecvat, logic, prompt. Nu sunt convins că nu ştia întrebările.
Iohannis: Speriat, indecis, redundant, nervos, dogmatic, lipsit de orice idee, vai de capul lui.
Klaus a renunţat la cele câteva minute bune în  care avea şansa să-l spargă pe Ponta. Perdant ca şi mine: demn. Calicu-i gingaş.
Ponta a primit bonus încă o emisiune, imediat, dar a fost neaşteptat de elegant şi a refuzat cadoul.
Rareş Bogdan, dincolo de simpatiile pe care i le bănuim, a făcut-o pe moderatorul neutru. Dar, s-a văzut încă o dată că şi el cântă ce vrea patronul. Iohannis a vorbit cam de trei ori mai puţin decât Ponta. Dar a lăsat impresia că nici n-ar avea ce spune.
Vai de Românica noastră.

DUŞMANUL DE MOARTE

Un barbat de 60 de ani a urmarit un mai vechi dusman, acum in varsta de 69 de ani, si l-a imobilizat pe un teren viran, unde l-a tinut mai bine de o ora, dupa care i-a furat haina. (Ştire din ziarul Deşteptarea)
În loc să-l cotonogească sau, mai rău, să-l omoare, omul a a făcut ce ştia el mai bine, din moşi strămoşi. I-a şterpelit haina, duşmanului său de moarte. A fost omenos.  

A DOUA ZI DE DANS CONTEMPORAN ÎN BACĂU

Tema, ideea, mesajul, comandamentele imperative clasice ale spectacolului au lipsit în cea de-a doua zi a Festivalului, aşa cum, deliberat, şi-au şi propus performerii care au evoluat. Ei nu au decât o deviză pe care o onorează cu prisosinţă: originalitatea. Şi chiar aşa a fost să fie în cele trei spectacole prezentate pe 24 octombrie, în Bacău.

Portugheza Anna Trincão, masterată în arte la Universitatea din Berlin şi, totodată,   cercetător, artist vizual şi interpret, după ce a fost prezentă cu spectacolele sale în Spania, Portugalia, India, Germania, Brazilia şi Mexic, s-a expus într-un performance conceput chiar de ea în Bacău, unde a beneficiat de un program de pregătire de trei săptămâni la Centrul Apostu.

Impresionată de imaginea urbei noastre, dar şi de albumul Sabin Bălaşa pe care sunt mândru că i l-am indicat la Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi, artista şi-a creat un spectacol dinamic, construind o naraţiune bazată pe dialogul dintre fiinţa

umană şi peisajul citadin. O imagine mereu tremurată a centrului oraşului, dublată de sunetul unor valuri care vin şi pleacă, peste care se suprapune obsedant silueta mereu unduitoare a unei femei fluturându-şi pletele.  Poate  decriptarea pe care o fac show-ului  nu e cea pe care a gândit-o  Ana, dar asta-i treaba spectatorului: să încerce să priceapă. Eu simt cum vine betonul clădirilor în flux şi reflux peste silueta ei neagră, cum încearcă s-o domine, s-o anuleze. Aud cum forfoteşte mulţimea pe stradă, aud mieunat de pisici, demaraj de maşini, nechezat de cai, lumea vorbind. E viaţa oraşului meu aşa cum o simte o străină, o portugheză din Berlin. Cum nu pot urmări un spectacol fără să-i pot defini mesajul, îndrăznesc să spun că zbaterea sincopată a Anei e de fapt pătrunderea ei ritmică în ambianţa Bacăului. Mă prezint, sunt Ana din Lisabona, locuiesc în Europa.  Bucuros de cunoştinţă, sunt eu, un om de pe malul lacului Bistriţa.

E un spectacol care a început fără să se sfârşească, dar, paradoxal, a avut un sfârşit fără de început, sub semnul conexiunii între absurdul în care vieţuiesc de-a valma români, portughezi, nemţi, patagonezi, unguri, indieni, şi toţi care-or mai fi fiinţând în satul planetar.

Poate de aceea s-a şi numit EVENT, adică, eveniment.

A urmat, tot la Centrul de cultură George Apostu, performance-ul coregrafic „Drift”, conceptut şi interpretat de absolventa UNATC Bucureşti Tímea şi de Alexandra Gîrbea din Bucureşti, cu masterat în Artele Spectacolului obţinut la Universite Libre de Bruxelles.

Reprezentaţia a început cu un presant sunet electronic, un obsedant semnal de deşteptare, dublat de voci umane care dau chemări nedesluşite. Sub reflector, fiinţa umană se zbate într-o pantomimă care aminteşte de gesturile iniţiatice ale străvechilor magicieni, într-un ritual de de invocaţie. Fibra ei musculară se contractă, trupul se contorsionează, fiecare celulă vibrează aritmic, urmând sunetele cosmice ale muzicii concrete de pe coloana sonoră.  O a doua dansatoare cucereşte spaţiul scenic cu mişcări  dinamice, inspirate parcă din artele marţiale asiatice, derapând apoi într-un dans cu unduiri orientale de Dalilă biblică. Se aude toaca din ce în ce mai pregnant, creşte tensiunea, şi încet, se face întuneric, pînă când în efluvii sonore din altă lume, cele două dansatoare se confruntă. Zvârcolirile orgasmice, lupta lor calină, ascund frustrări nemărturisite şi au o semiotică gestuală indescifrabilă dar bulversantă.

În programul de sală, am găsit, din fericire, o explicaţie care conţine sensul întregului show: „ ...explorăm ideea de maturitate, fraternitate şi joacă – un instrument pentru eliberarea corpului, dorinţelor, emoţiilor.”

În aceeaşi seară, la sala Studio a Teatrului Bacovia, am fost invitaţi la un performance susţinut de Alysha Firbank, absolventă a Universităţii din Melbourne. Spectacolul ei, Walk in Beauty, este un omagiu adus feminităţii şi, în acelaşi timp,  o splendidă pledoarie pentru libertatea de creaţie. Nu în fiecare zi poţi vedea teatru şi dans în regia experimentatului Geoffrey Sykes, profesor de media şi de ştiinţele comunicării la Universitatea din Sydney şi pe inspirata muzică  a japonezului Tomomi Takahashi. Dar nu numai atât, căci Alysha are calităţile unui actor total, nu doar ale unei simple dansatoare. Ea recită, desenează, emană prospeţime şi expresivitate, are talentul de a reflecta cât se poate de convingător stări de spirit şi sentimente. În plus, fizicul ei mai curând atletic îi permite mişcări şi contorsiuni pe care doar o acrobată cu experienţă şi le-ar putea permite. Pe parcursul celor apoape şaizeci de minute, spectacolul australienilor  se constituie într-un colaj interesant, un ansamblu complex de mijloace artistice în care muzica, dansul, poezia şi imaginile video sunt bine dozate şi provoacă  interes şi emoţie. 

Dansul contemporan - teatru de concepţie - teatru total

Din punct de vedere al manierei de creaţie, dansul contemporan aşa cum se prezintă el în zilele noastre, de la Pina Bausch încoace, în formele cele mai neaşteptate, mai insolite şi mai bulversante, ar trebui să se cheme teatru de concepţie, pentru că are toate caracteristicile noului curent  artistic foarte la modă în America, denumit acolo devised theatre. Noţiunea s-a născut din experienţa unor trupe mici de interpreţi care experimentează reprezentaţii artistice fără a avea ca suport un scenariu, nevoiţi, prin urmare să creeze ei înşişi, uneori în colaborare cu un regizor, un joc de la zero, care are o temă, dar nu şi un subiect, şi care nu respectă niciuna din regulile performingului clasic, nu are bine definite nici expoziţiunea, nici intriga, nici conflictul.

Pentru aceşti artişti, mulţi dintre ei amatori,  recomandarea lui T.S. Eliot cum că Nu este înţelept să încalci regulile până când nu ştii cum să le aplici", nu are nicio valoare. Dimpotrivă. Este, asemenea tuturor revoltelor  din istoria artei, de la impresionişti, dadaişti, suprarealişti , un nou mod de a protesta împotriva unor canoane stabilite de înaintaşi.

Dacă am lua în seamă însă modalitatea de reprezentare scenică, atunci, aşa-numitul dans contemporan ar trebui să fie marcat cu titlul de teatru total, şi veţi vedea mai departe de ce. Dincolo de actul său de botez, ca în orice demers artistic, şi dansul contemporan, aidoma a ceea ce se întâmplă în devised theatre  sau în teatrul total, comportă riscuri pe măsura provocărilor pe care performerii le aruncă publicului. Un public educat în spiritul dialecticii efect-cauză, (ca să nu mai vorbim de cel obişnuit să caute logica, fondul cugetării şi ideile înseşi),  va fi mai refractar decât unul care este adeptul formulei biblice crede şi nu cerceta.

Cum actanţii care evoluează în spectacolele pe care le-am văzut la Festivalul de dans contemporan din Bacău, s-au exonerat deliberat de obligaţia de a crea un echilibru convingător între elementele spectacolului clasic, am avut parte de prestaţii surprinzătoare . La fel de surprinzătoare a fost şi reacţia spectatorilor, prezenţi, la fiecare reprezentaţie, într-un număr suficient de mare încât să se poată spune că, şi la acest gen artistic, mai nou în România, băcăuanii aderă la circuitul modernl al valorilor artistice, consacrate şi foarte bine cotate în Europa.  Din acest punct de vedere, manifestarea, organizată de Centrul de cultură George Apostu, vine firesc într-un pandant cu Zilele muzicii contemporane, organizate anual de  Liviu Dănceanu în Bacău, de douăzecişiopt (!!!) de ediţii.  Am asistat, cu precauţie şi răbdare, dar şi interesat, ca de orice îmi poate oferi o experienţă inedită, la toate spectacolele de până acum.

 În prima zi, 23 octombrie,  pe scena Teatrului Bacovia, am văzut „Signals of the Real”, şi chiar au fost semne ale realului în acest spectacol care s-a apropiat ca expresie de ceea ce exponenţii Bauhausului numeau teatru total,  care trebuie să fie o creaţie artistică, un ansamblu organic de fascicule de relaţii între lumină, spaţiu, suprafaţă, mişcare, gând şi fiinţă umană cu toate posibilităţile de variaţie şi combinare a acestor elemente atât de diverse" (Oskar Schlemmer, 1925).

Regizorul australian Geoffrey Sykes a propus evoluţia dansatorilor Alysha Firbank , Australia, - care semnează şi coregrafia - Galina Bobeicu şi Osolos Cristian Daniel, absolvenţi ai  UNATC Bucureşti. Aceştia, susţinuţi de instrumentiştii băcăuani Liviu Mera- violoncel, Erhan Cornelia – pian şi de soprana Brânduşa Moţoc, au ilustrat dinamic, într-un sofisticat melanj de dans, teatru, muzică şi imagini,  povestea, desigur suprarealistă, a trei intelectuali eşuaţi pe o plajă unde încearcă să recreeze un mediu propice creaţiei, într-un moment în care civilizaţia pare pierdută.  La cafeneaua  simbol al libertăţii de gândire pe care o înfiinţează, ei îi învită pe toţi cei rătăciţi să descopere iubirea şi poezia,  departe de oraşul care acum e o gravă eroare. Să vadă şi să simtă inconştienţa mării, să se purifice de lumea exterioară dominată de războaie şi criză, dar şi de lumea interioară dominată de coşmaruri, nu de vise. Descifrăm aceste mesaje într-o coregrafie servită de elemente de balet clasic, în jeteuri, piruete, arabescuri, etc. Devizele  imperative ale stabilimentului sunt : Deflaţie, nu criză! Imaginaţia conduce! Exaltare visată! Dar cafeneaua Mohenyo – Daro este închisă brusc de vocea înspăimântătorului inspector, exponent  al sistemului dictatorial, care anunţă stentorial că revoluţia minţii a fost anulată.  Cei trei eroi, Dansatoarea, Filosoful-poet  şi Pictoriţa, îşi pierd speranţa, visează că nu mai visează. Scena e acum stăpânită de întuneric şi de sunete care macină nervii, ca într-un coşmar funambulesc. Umbre de trupuri se contorsionează, se zbat, se izbesc de scândura scenei , într-o revoltă împotriva interogatoriilor şi a societăţii care, fără spiritul creator al artei îşi anulează umanitatea. E o imagine-metaforă atât de puternică, sugestivă şi persuasivă, încât inspectorul anchetator este obligat să abandoneze teroarea şi să permită redeschiderea cafenelei. Este triumful creaţiei, vizualizat  printr-un dans de final pe care cei trei performeri  îl execută împreună, fiecare cu propriile mişcări expresive, semnificând puterea conceptului unic  al creaţiei umane.    

KLAUS ÎN ORAŞUL ŞMEKERILOR

Scârbit până la vomă de circăraia pe care o face aşa-zisa clasă politică de vreo 25 de ani, n-am mai onorat invitaţii la conferinţe de presă susţinute de actanţi politici de nu mai ţin minte când. Azi însă, mi-am călcat pe supărare şi m-am dus la întâlnirea cu Iohannis, pentru simplul motiv că discursul lui din această campanie electorală, pică cel mai bine pe condiţiile pe care le-am adoptat (http://varanus-varanus.blogspot.ro/2014/09/domnilor-candidati.html) ca să pun ştempelul pe numele vreunui candidat care să mă reprezinte ca preşedinte.
Cu o întârziere fix de cinci minute, (deşi coborâse din maşină în faţa sediului de campanie exact la ora 12.00), neamţul a intrat în clădirea pedeleului, flancat de doi haidamaci de doi metri şi înconjurat de oarece mulţime. Vreo zece camere de luat vederi şi destul de puţini ziarişti au fost martorii unui discurs marca Johannis. Calm, sobru, lucid, fără derapaje, civilizat şi corect politic, omul a spus ce-am mai auzit, dar a punctat şi câteva probleme referitoare la corupţia din Bacău şi la starea economică precară. A criticat cu blândeţe şi oarecum trist măgăria pesedeului de a le distribui amărâţilor de pensionari flayere cu mesajul că johannis le va tăia pensiile. Mi-a venit să-i dau ideea să contraatace cu mesajul: Iohannis NU POATE să taie pensiile. Ponta POATE!  Dar, ştiind că preferă să nu răspundă atacurilor sub centură, m-am abţinut.
I-am pus totuşi o întrebare legată de o temă pe care n-am văzut-o abordată nicăieri şi la care echipa lui de strategi se pare că nu s-a gândit. Dacă suntem realişti, trebuie să recunoaştem existenţa activă la vot a unei vaste categorii formată din analfabeţi, asistaţi social şi oameni de-ai baronilor locali care nu-l vor vota. Sunt mulţi, foarte mulţi. Cum i-ar putea convinge să treacă de partea lui, în condiţiile în care guvernoii nu mai prididesc cu pomenile pe care tot noi o să le plătim peste două - trei luni?      
Răspunsul catindatului a fost plin de abur, că va face să crească economia, că va înlesni instalarea investitorilor, blablauri, nimic care să-mi dea impresia că l-ar preocupa chestiunea. Deşi, ăştia despre care vorbesc, chiar ar trebui luaţi în seamă, deoarece constituie o masă de manevră cumpărată şi docilă, la dispoziţia populiştilor adversari politici. N-am insistat, dar sper ca băieţii din staff să fi notat subiectul şi să-i ofere prezidenţiabilului soluţii, cât mai e timp.
La celelalte puţine întrebări, dom profesor a răspuns foarte atent în exprimare, cu formulări pe care le ştiam din programul său politic. Poate că prudenţa i-o fi izvorât din faptul că se afla în Bacău, oraşul şmecherilor post-decembrişti. În jumătatea de oră cât a ţinut întâlnirea, primarul Sibiului, nu a zâmbit decât de trei ori.
Alături de el, fără să strălucească în vreun fel, au stat Mihai Răzvan Ungureanu, Vasile Blaga, Tudoriţa Lungu şi Dragoş Luchian.  
La plecare, pe hol, o ziaristă maliţioasă m-a întrebat de ce nu mai simpatizez cu pesedeul. M-am mirat, că nu-mi amintesc să fi fost vreodată simpatizant PSD, sau al altui partid. Nu-s decât un biet cetăţean care tare-ar vrea să-i fie mai bine. Şi, dacă nu lui, măcar celor care vin după el.
Chiar dacă părea obosit (cine n-ar fi?), Klaus Iohannis mi s-a părut mai viu şi, parcă, şi ceva mai combativ şi mai degajat decât în apariţiile televizate.
Şi, în orice caz, are fasonul, discursul şi prestanţa unui altfel de politician decât hahalerele cu care ne-am pricopsit până acum.

 

Logică de Prichi

Prichi este un băieţel de cinci ani.
Prichi: Tata, când apare jocul ăsta GTA5 ca să-l luăm şi noi?
Tata: Cam peste patru luni. Tre să ai răbdare.
Prichi: Bine, tata.
După două săptămâni, în bucătărie.
Prichi: Mama, azi este miercuri?
Mama: Da, pui.
Prichi: Deci a fost luni?
Mama: Da, a fost.
Prichi: Dar a fost luni şi înainte de vineri care a trecut?
Mama: Da, sigur.
Prichi: Înseamnă că trebuie să mai am răbdare doar două luni până apare jocul...

OBSERVAŢIE PENTRU GRUPAREA BUNILOR ROMÂNI

În timp ce Klaus Iohannis se laudă că familia lui s-a stabilit în actualul teritoriu al României acum 800 de ani, Victor Ponta afirmă (Adevărul din 24 Iulie, 2014) că strămoşii lui, familia Ponte, au venit în România din Trieste (Italia), care, la vremea aceea aparţinea de Austro-Ungaria. 
Despre Elena Udrea ştim că e din Pleşcoi - Buzău ( Elena Udrea este co-etnică de-a mea. Nu vreau să spun mai multe, dar ştiu ce vorbesc, pentru că le cunosc "pedigree-ul" tuturor. Sunt sigur de ce spun", a declarat Mădălin Voicu, în Cotidianul, la 17 iunie 2011).

Comentarii, ceva?

DEMOCRAŢIA DE IMPORT

ce mândreţe de Soldat am fost

ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza

pâinii negre şi a Marmeladei

pentru

salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz

m-aş fi aruncat în genune

în Europa

prăpastia aia colcăind  de drogaţi curve şi homosexuali

stau cu capul plecat la magazin Să plătesc

cu cardul de Credit molecula de zahăr şi cele două pachete

de hârtie igienică

mă ascund sub glugă să nu atrag atenţia

să nu mi se vadă privirea speriată

de şobolan încolţit  Bancherul

aşteaptă dobânda cu un contract nou-nouţ pe birou

e momentul acela de generic în care vezi

cât Valorezi e Momentul Adevărului

când toreadorul urmează să fie sfâşiat de coarnele taurului

când închizi ochii respiri adânc

şi apeşi tasta verde după ce-ai format pinul

blocat în trista ruină a epocii

iar El

undeva la etajul o sută al Europei

fumează trabuc

zâmbeşte

calculează câtă Ceapă

o să pună pe masa familiei sale

din banii pe care-i datorez lui după moarte

ca să plătesc lumina gazul poezia şi Aerul

ca să supravieţuiesc nopţii care urmează

conştiincios după altă noapte

în rahatul Putred al exilului de mine

umbra se plăteşte cu aripi de înger

şi fiecare respiraţie costă cât o renaştere

doar tigrii nu dorm niciodată

Din volumul EFECTUL PLACEBO care încă mai poate fi găsit în librării sau pe net

Istoria se repetă

Aflu că la Centrul de Afaceri şi Expoziţii Bacău se organizează SALONUL NAȚIONAL AL CERCETĂRII ȘI INOVĂRII BACĂU, între 25 – 27 SEPTEMBRIE 2014. Bravo, să vedem.
În 1984, acum 30 de ani, invitam la Casa  de cultură deştepţii oraşului, că erau mulţi,  (ingineri, profesori, inovatori, inventatori) să constituim TEHNIC CLUB BACĂU.
Preşedinte era universitarul Valentin Catană. De la el am învăţat verbul "a purja". Adică să-ţi scoţi ideea din cap. Zicea că o idee care zace-n creierul tău nu face două parale dacă nu-i purjată. Şi asta se întâmpla la Tehnic Club, se purjau idei: cum să fie mai bine.
Ei, şi?

DOMNILOR CANDIDAŢI!

Un pachet de condiţii ca să mai aleg în viaţa mea pe cineva care să decidă pentru mine:

1. Respectarea rezultatului referendumului din 2009 pentru reducerea numarului de parlamentari la cel mult 300.
2. Imprescriptibilitatea infractiunilor de furt din bani publici, comise de demnitari.
3. Demnitarii si familiile lor (copii, parinti), sa isi asume obligatia de a folosi doar sistemul public de sanatate. In caz contrar isi pierd calitatea de demnitar. Doar asa s-ar putea schimba ceva in sistemul public de sanatate.
4. Copiii/nepotii demnitarilor vor invata doar in sistemul public de invatamant de stat. In caz contrar isi pierd calitatea de demnitar. Poate asa se va schimba ceva in invatamant.
5. Orice pedeapsa primeste un demnitar pentru infractiuni comise in timpul mandatului, sa fie dublata.
6. Averea demnitarilor care nu poate fi justificată sa fie confiscata, la fel si a rudelor care nu o pot justifica.
7. Parlamentarii care nu au initiat nicio lege pe toata perioada mandatului, sa restituie 50% din sumele primite ca îndemnizatie. Nu sunt acolo doar pentru a incasa un salariu pe care multi dintre noi, nu il au.
8. Interzicerea totala a traseismului politic. Pleci din partid, renunti si la functia obtinuta .
9. Parlamentarii care prin vot s-au opus solicitarii Parchetului pentru cercetarea altor demnitari, sa nu mai aibă dreptul de a candida pentru functii publice timp de 10 ani.
10. Interzicerea prin lege a dreptului parlamentarilor de a se pronunta in privinta cercetarii unui demnitar.

11. Redeschiderea tuturor dosarelor care s-au inchis prin prescriere, ale fostilor si actualilor demnitari.
12. Cheltuielile parlamentului sa fie reduse cu 50% fata de nivelul actual. Un stat sarac nu poate suporta costurile unui parlament bogat.
13. Produsele/serviciile din institutiile de stat sa fie in proportie de 70% produse in Romania.
14. Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru infractiuni deosebit de grave.
15. Inasprirea pedepselor din codul rutier. Despre cat de aspre sa fie, sa-i intrebam pe cei care si-au pierdut copiii sau parintii in accidente rutiere.
16. Puscariasii sa munceasca pt. cazare, mancare, ingrijire medicala. Ei ne fura, ne talharesc, ne violeaza copiii sau parintii si noi ii tinem pe banii nostri! In puscarie, munca sa fie obligatorie, mai putin cauzele medicale certe.
17. Castrarea pedofililor si a violatorilor.
18. Pentru traficantii de droguri, inchisoare pe viata.
19. Marirea alocatiei pentru copii la cel putin 150 lei.
20. Parintii care nu-si trimit copiii la scoala, sa fie decazuti din drepturi.

21. Interzicerea exploatarii zacamintelor de orice fel, prin metode care duc la distrugerea pe termen lung a mediului inconjurator.
22. Reimpadurirea terenurilor defrisate, costurile urmand sa fie suportate sau imputate tuturor celor care le-au defrisat sau trebuiau sa apere padurile, nu sa le distruga!
23. Interzicerea vanzarii pamantului agricol romanesc catre straini. Copiii si nepotii nostri, vor trebui sa-si creasca copiii. Noi daca avem astazi pamant romanesc, avem datorita strabunilor nostri care nu l-au vandut, ci s-au jertfit sa-l pastreze.
24. In procesele castigate la CEDO , daunele sa fie platite de catre judecatorii care au dat sentintele. Nu trebuie sa platim noi pentru ca si-au bagat ei bani in buzunare.
25. Executarea silita a datornicilor Bancorex, pentru recuperarea sumelor nerestituite.
26. Tranzactiile in cash intre persoane fizice, sa nu fie limitate de suma. In actul de vanzare-cumparare sunt parti: notarul, vanzatorul, cumparatorul. De ce trebuie sa primeasca banca un comision?
27. Inlocuirea prin lege a denumirii de rrom, cu denumirea de tigan.
28. Deschiderea unui proces impotriva tuturor guvernantilor, a celor care se fac vinovati de distrugerea industriei.
29. Depolitizarea autoritatilor de reglementare si control (fisc, media, protectia consumatorului, etc).
30. Desecretizarea tuturor contractelor civile facute cu statul roman. Contractele de achizitie din bani publici sa fie transparente si sa nu fie acceptata nicio forma de secretizare

31. "Catedrala Neamului" sa devina in totalitate scoala pentru copiii defavorizati, camin pt. batranii fara ajutor si spital social - administrarea si costurile sa fie in sarcina Bisericii Romane(B.O.R).
32. Anularea subventiilor de la buget catre cultele religioase.

Voi vota cu cel care stie sa raspunda asteptarilor mele. Daca cineva considera ca ceea ce am scris mai sus, contravine Constitutiei, legislatiei (multe legi fiind facute special pentru a servi intereselor clientelei politice), normelor europene, precizez ca asta va trebui sa faca cel care imi cere votul si care astfel se obliga: sa initieze legi, sa le corecteze pe cele gresite, sa gaseasca solutii, asa incat lucrurile sa functioneze in favoarea cetateanului.
(Preluat de pe internet, autor neprecizat)

Fete care-mi plac miercurea: Emeli Sandé - My Kind Of Love (RedOne and Alex P Remix)

Priveghi anunţat

De vineri aştept să mor şi nu se întîmplă

nimic. Mă rog să se scufunde  planeta de papagal,

talazuri să-mi inunde traheea, să-mi  spele

 alveolele pulmonare de aerul tău, 

dar planeta continuă să  mă ţină pe val, nu departe de dană.

Ca pe  un măceş sălbatic m-ai scos din tine

 şi m-ai azvîrlit  în larg. Ronţăi

cîte un fruct acru ca să-mi treci, să nu mă mai cred

arcuşul care te face să cînţi.

Încă mai  văd la distanţă cum  răsar

stele fără nume în univers cînd îţi ating gleznele.

Pe mine nu mă mai văd.

Strîng din pleoape, mă apăr de dogoarea sînilor tăi

şi de zîmbetul ca un tăiş de spadă

şi de saliva de zînă care vindecă

 orice boală, cu excepţia

plămînului  meu care geme uşor

 ca un cîine în lanţ. 

  Iţi aud cîntecul de departe, dintre nisipuri

 în timp ce, bîntuit de talazuri,

 îmi asum  o nouă călătorie.

FETE CARE-MI PLAC ŞI MIERCUREA

http://youtu.be/sCR79v9je5g?list=PLBC27387C21CBCD46

POEMUL DE SÂMBÂTA ASTA

Meşter de perspective

Fiecare zi e ziua dinaintea sfîrşitului.

Dacă eu dispar, nici tu n-ai înţeles nimic din salivele noastre amestecate, din ultima noapte.

 Extrag acum rădăcina pătrată din  arborele de patimă, vecin  unei plante ciudate

cu frunza triunghiulară, ameţitor de  dulce: uitarea.

Îmi dă tot zero din zero.  

Sisif.

Jumătate soldat în armata de fugari în propria ţară,

 Noesia,

 jumătate torţă aprinsă de snagă,de disperarea  care transformă materia,

mă atîrn  de catarg cu odgoane de feromoni  ca să-mi plătesc echilibrul,

îmi crestez vena şi nu curge decît numele tău, un gheizer

de consoane şi vocale alternative  ca  traversele

de  care îmi leg visul

în aşteptarea trenului.

Numai eu  ştiu care-i ziua dinaintea sfîrşitului lumii.

Atunci ai să-ţi tai pletele prea lungi pentru  cei treizeci de ani,

mestecînd guma nepăsătoare.

În aceeaşi zi, un copil ca tine,

pierdut între generaţiile cu ochi albaştri, va rosti

c’est bon,c’est la vie,

şi va înghiţi pe nemestecate

                                                                                                  altă  revoluţie inexplicabilă.

PREŢUIRE PENTRU SENIORII NOŞTRI

Guvernul Elveţiei a iniţiat un program de cooperare finanţat cu peste 320 000 Frs, de care beneficiază, în parteneriat, Fundaţia de Sprijin Comunitar – preşedinte Gabriela Achihăi, Centrul Daniel – preşedinte Mariana Popa  şi Asociaţia EspoirRoumanie – preşedinte Argelia Ledermann, organizaţii neguvernamentale destinate ajutorării diferitelor categorii sociale aflate în dificultate.

Sub semnul solidarităţii şi al bucuriei de a fi de folos, EspoirRoumanie  a făcut posibilă de curând vizita în Bacău a doamnei Danièle Bonhomme, directoarea  a trei cunoscute aşezăminte medico-sociale din cantonul Vaud, destinate îngrijirii persoanelor în vîrstă.   În cele câteva zile ale vizitei care s-a înscris în proiectul „Modele de parteneriat pentru comunităţile rurale sărace”, doamna Bonhomme a avut prilejul să cunoască activitatea unor instituţii similare din Bacău şi Târgu-Ocna. Ea a avut întâlniri  cu  responsabilii unor direcţii sociale din primăriile principalelor oraşe din judeţ şi a luat contact cu problemele şi preocupările Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău, într-o întrevedere cu directorul general Sorin Braşoveanu. Discuţiile s-au purtat în jurul ideii de ameliorare a condiţiilor de viaţă ale celor asistaţi social, analizîndu-se posibilităţile unei mai eficiente organizări a activităţii interne, dar şi a îmbunătăţirii comportamentului personalului angajat şi a imaginii acestuia în rândurile pacienţilor şi al partenerilor.

Principala activitate s-a desfăşurat sub semnul devizei „Respect pentru semenii noştri”, la Centrul de zi pentru persoane vârstnice „Dr. Ştefan Ciobanu” al Fundaţiei de Sprijin Comunitar din Bacău, şi a avut ca obiectiv mărirea gradului de responsabilizare a personalului de îngrijire din stabilimentele sociale din zona noastră.

Argelia Ledermann şi invitata sa, Danièle  Bonhomme, au declaşat un interesant  dialog profesional privitor la sistemele de administrare eficientă a instituţiilor de profil, la care au participat responsabili din aşezămintele de profil din judeţul Bacău.  Dialogul a evidenţiat diferenţele conceptuale ale sistemelor de prestări de servicii sociale din cele două ţări. Vorbitorii au subliniat că un management eficient este profund afectat de lipsa de personal calificat şi de precaritatea mijloacelor materiale, de maniera de lucru, uneori neatentă,  neadaptată şi nepersonalizată. Logică şi coerentă, susţinută de o sugestivă  proiecţie video,  expunerea doamnei Danièle  Bonhomme a fost un prilej pentru participanţi să mediteze la întrebarea „Sunt eu un bun practician?”, completând un chestionar care le solicita să răspundă câtorva situaţii atitudinale frecvent întâlnite în relaţia pensionar asistat – asistent social.

Salutând utilitatea acestui schimb de experienţă, coordonatoarea activităţilor de la Centrul Daniel, psihopedagogul Lavinia Porubiu, a remarcat că, deşi scopurile sunt comune, din cauza lipsurilor materiale şi de personal, există deosebiri între modalităţile de acţiune:  „În aşezămintele de profil din Elveţia, importantă este componenta psihică, a stării sufleteşti a persoanei asistate. Acolo se pune accent pe activităţi de socializare, cum sunt excursiile, vizite la muzee, concursuri recreative de grup. Pentru că noi nu avem suficiente resurse, ne străduim mai ales ca procesul de îngrijire sanitară şi medicală să fie corespunzător”.

Accentul minor care se pune pe pregătirea şi educaţia permananentă a personalului în spiritul unei atitudini pozitive şi al respectului pentru persoanele aflate în îngrijire, este, deasemenea, un motiv pentru care, în România, aşezămintele sociale sunt privite mai degrabă ca ultime refugii pentru vîrstnici, şi nu ca o nouă şansă la un trai mai bun, animat de căldură sufletească, lipsit de grija zile de mâine, în demnitate umană şi afecţiune.

varanus: Text cu bulină roşie

varanus: Text cu bulină roşie: Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva,pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui. ...

Text cu bulină roşie

Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva,pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui.

Dacă alcoolul din mine m-ar lăsa,

aş putea urî lumea, aş simţi că vine  ploaia şi aş vedea furnica asta mică  amuşinîndu-mi lacrimile de sub cap.

Mă aflu aşadar căzut pe trotuarul din faţa poştei centrale. Trece lume, trec maşini, trece viaţa. Mi-e cald şi mi-e frig. Sîngele meu a luat-o razna pe asfalt, se întinde spre primărie. E ca o dîră de benzină gata să  ia foc.

Iar apare  furnica, miroase cu două antene ceea ce iese din mine :

Sînge dulce de amant părăsit şi un curcubeu cît aura ta de zeitate nepămînteană   -  un amestec exploziv pe care n-ai voie să-l atingi. Nimic nu-i place furnicii din produsele fabricii de dureri.

Chiar aici în gross plan e  unghia spartă de la degetul meu arătător, dar nu

zăresc tastatura la care scriu sunetele astea, semnele astea de existenţă din ce în ce mai obeză, mîinele pe care nu-l mai vreau, casa contaminată cu virusul tău  de scoică lunară. Shit. Trece lumea, se zgîieşte la mine căzut pe asfalt şi întoarce capul spre vitrinele strălucitoare. Nimeni nu cheamă salvarea.

Nici nu mi-ar folosi la ceva. Glonţul otrăvitor circulă de la creier la inimă cu viteza numelui tău,

lăsîndu-mă doar pe dinafară întreg,

condamnat pe cincizeci de ani la puşcărie grea, într-o tulpină unde  nu mai încap de frumuseţea ta nemiloasă, cum stăteai pe vîrfuri în faţa aragazului în aşteptarea clocotului  meu şi al cafelei.

Pînă la urmă secunda aceea s-a terminat şi uite-mă privind în ochi furnica, o furnică neconcludentă care poartă în antene ţăcănitul scurt al yalei în urma mea, uite-mă cum şterg din agendă  ziua de 18  în care brusc ai crescut şi ţi-a rămas mică dragostea mea.

Uite-mă cum stau ca un nod pe asfalt, în faţa acestei furnici  care-mi miroase sufletul defect, observă-mi zvîrcolirea artistică din acest spectacol care, orice ar fi, trebuie să continue, uite-mă prăbuşit pe asfalt, ochi în ochi cu insecta neagră care îmi admiră cu ironie singurătatea.

Nu mi-am vopsit pupila cu verde şi nici nu plîng. Ce se vede e  iarba prinţesei care-mi creşte de-o vreme în locul sinapselor.    

Ortodoxia roşie

 André Muit:
,,Este zi de doliu naţional în Olanda pentru cele 173 de victime ale tragediei aviatice din estul Ucrainei. Premierul Mark Rutte a cerut tuturor instituțiilor ţării să arboreze drapelul în bernă.

Toate instituțiile au răspuns solicitării in afara de..... Ambasada Rusiei.

La bordul avionul malaezian care s-a prăbuşit în Ucraina se aflau 173 de pasageri olandezi, 27 de pasageri australieni, 43 de malaezieni, 12 indonezieni, nouă britanici, patru germani, patru belgieni, trei filipinezi, un canadian și un neozeelandez. 21 dintre cele 298 de persoane aflate la bord încă nu au fost identificate. "

Rusia este o ţară eminamente ortodoxă. Ortodoxia înseamnă Credinţa cea dreaptă.

ALTAR - Rapsodia Romaneasca - 2013 (cu versuri)

EFECTUL DADA ASUPRA ORAŞELOR MICI

inima mea decentă pe case modeste mai modeste mai impunatoare mai modeste pe care aş galopa şi freca mâinile pe tabla dură cu fărâmituri de pâine a dormi oh da de numai ar putea cineva să facă numai asta

trenul punctual leguma spectacolul turnului frumosului eu stau în banca mea

ce contează leguma frumosul ziarul ce vine după care este rece aştept vorbeşte mai tare

inimi şi ochi se învârt în gura mea

î n a i n t e m a r ş

si copii mici în sânge

[e îngerul? eu vorbesc de el care se aproprie]

hai să fugim şi mai repede

mereu oriunde noi vom ramâne

printre ferestre întunecate

(Tristan Tzara – Mic oraş din Siberia)

Pe strada principală a Moineştiului, cu aceleaşi clădiri de la la începutul secolului Tzara, am defilat de câteva ori, cu ocazia lui 1 Mai, Ziua internaţională a celor ce muncesc. Am fost mai întâi, în 1962, într-o dimineaţă scăldată în lumină roşiatică, toboşar în detaşamentul 4 de pionieri al Şcolii 1 din Comăneşti, oraşul vecin. Apoi, în anii următori, am fost avansat trompetist. Un tren ca o caricatură, două vagoane cu bănci de lemn trase de o locomotivă neagră care umplea văile cu nori de fum alb şi gros, reuşea să parcurgă cei câţiva kilometri în aproape o oră. Se spunea că babele, dacă se grăbeau să ajungă de la Comăneşti la Moineşti, nu urcau niciodată în trenul acela. 

Strada principală pe care copilărise şi Samuel Rosenstock pe la începutul secolului trecut, şerpuia printre magherniţe jidoveşti, lipite una de alta, mai toate cu firme de tablă albastră sau roşie pe care, cu vopsele scorojite şi fără de culoare, scria denumirea negoţului care se înfăptuia în prăvăliile lungi, înalte şi întunecoase. Croitorie. Fierăria Oţelul. Frizerie. Măcelărie. Cizmărie. Colţul Eftin Iancu Rosemberg, Metalo-Chimice. Pâine. Drogherie. Pe stâlpi fluturau steagurile Republicii Populare Române, dublate de cele ale Partidului Muncitoresc Român, iar în aer plutea un miros ciudat, amestec de usturoi, motorină şi carne friptă. Noi, pionierii, deschideam parada. În frunte mergea ţanţoş comandantul, cel mai fruntaş dintre toţi la învăţătură, purtare, activităţi sportive şi culturale, geniul generaţiei, cu drapelul unităţii fâlfâind. Toboşarii dărăbăneau ritmul marşului, iar trompeţii îşi ţuguiau buzele umflate pe muştiucurile de alamă, scoţând sunete ascuţite care-ţi înţepau timpanele. După noi, urmau vajnicii utemişti, urlând din rărunchi fericirea de a fi prieteni cu marele popor de la Răsărit. Prin faţa tovarăşilor de la partid aliniaţi şi frumos pomădaţi pe tribuna din lemn şi pânză roşie, treceau apoi fanfare şi tarafuri, sute de mineri, forestieri, petrolişti şi ţărani de pe Valea Trotuşului şi a Tazlăului, cu pancarte mobilizatoare şi mii de steguleţe, îşi axprimau voios entuziasmul de a construi fără răgaz democraţia populară în scumpa noastră patrie, cu gândul la micii sfârâitori de pe grătare şi la berea care avea să curgă la liber în parc, după defilare. De 1 Mai, uitau cât de aproape de Siberia se mutase ţara. Într-o vreme când pâinea şi marmelada se dădeau pe cartelă, iar cine purta pălărie era ori activist de partid, ori duşman al poporului, veselia forţată a proletarilor, abundenţa de steaguri şi lozinci, strigătele sacadate ale demonstranţilor păreau un spectacol grotesc, care friza absurdul.  Acelaşi absurd care-l îndemnase, poate, pe tânărul Samuel să-şi spună Tristan.

În anii aceia, Moineştiul era cunoscut prin exploatările de petrol şi prin existenţa unui aşa-zis muzeu memorial, de fapt o bojdeucă din chirpici la poalele unui deal, în care, chipurile ar fi locuit  tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe când era ucenic la căile ferate şi nici prin cap nu-i trecea c-o s-ajungă iubitul fiu al poporului. După defilare, eram duşi în formaţie la locul cu pricina, depuneam flori pe pragul casei văruită frumos cu alb, beam apă de la fântâna de la poartă şi ne zbenguiam prin grădiniţa plină cu meri înfloriţi. Cred că eram prin clasa a patra când, cu ocazia unui asemenea eveniment, am sărutat prima dată o fată, pe Alexandra, şi m-a pălmuit profesorul de rusă Rusu, căci nu se cădea. Tot atunci mi-am pierdut cravata de pionier.

şi urmăreşte micii oameni în vocala lor

retează-i cu trenul clopotul sună

şi urmăreşte micii oameni în vocala lor

micul foc în potir

şi urmăreşte micii oameni în vocala lor

şi urmăreşte micii micii oameni în vocala lor

(Tristan Tzara – Ţara verde alb)

Când, câţiva ani mai târziu, în liceu, am aflat despre Tristan Tzara şi am citit La Deuxième aventure céleste de Monsieur Antipyrine şi Cele şapte manifeste Dada mi-am umflat pieptul de mândrie că am avut norocul să mă nasc  la doar şapte kilometri de locul în care trăise năzdrăvanul întemeietor al dadaismului. Deşi, prin anii  70, o deschidere nesperată către cultura universală  ne făcea să credem că suntem părtaşi la minunăţiile minţii umane, despre aventura intelectuală a lui Tzara care dăduse naştere unuia dintre cele mai interesante curente artistice,  nu existau prea multe referinţe. Nici opera, de altfel, nu-i fusese integral editată în româneşte. Îmi plăcea fără rezerve să citesc  tot ceea ce era legat de năzbâtiile artistice ale amicilor lui Tzara, dar, mai ales eram avid să ştiu cât mai multe despre moineşteanul meu, pe care, atât de mult mi l-aş fi dorit prieten, aşa cum, mi-aş fi dorit să fiu măcar odată martor la un happening în Cabaret Voltaire din Zurich. Mă tot minunam cum de-şi găsise aşa un pseudonim sonor,  care exprima atât de sugestiv starea de spirit a tânărului poet;  apoi, cum de-i venise ideea să alcătuiască poeme din cuvinte alese la întâmplare care, cu toată înşiruirea aleatorie, iveau înşelesuri. Îi admiram – şi nici acum n-am încetat s-o fac – puterea şi talentul de a inova,  de a crea prin re-creaţie, de a şoca publicul prin destructurarea şi re-inventarea structurală a limbajului. Jurnalul meu – la vremea aceea, notam zilnic cel puţin douăzeci de rânduri, inspirat de Jurnalul lui André Gide pe care-l citisem cu evlavie – era mereu îmbogăţit cu câte o transcriere din opera lui Tzara pe care, apoi, mă străduiam s-o învăţ pe de rost şi s-o recit iubitelor mele sau în cercul de prieteni. Cândva, pusesem pe muzică minunatul Chanson DADA, care devenise imnul cenaclului pe care-l frecventam o dată pe săptămână:

I 

la chanson d'un dadaïste 

qui avait dada au coeur 

fatiguait trop son moteur 

qui avait dada au coeur

 

l'ascenseur portait un roi 

lourd fragile autonome 

il coupa son grand bras droit 

l'envoya au pape à rome

c'est pourquoi 

l'ascenseur 

n'avait plus dada au coeur 

mangez du chocolat 

lavez votre cerveau 

dada 

dada 

buvez de l'eau 

II 

la chanson d'un dadaïste 

qui n'était ni gai ni triste 

et aimait une bicycliste 

qui n'était ni gaie ni triste 

mais l'époux le jour de l'an 

savait tout et dans une crise 

envoya au vatican 

leurs deux corps en trois valises 

ni amant 

ni cycliste 

n'étaient plus ni gais ni tristes

mangez de bons cerveaux 

lavez votre soldat 

dada 

dada 

buvez de l'eau 

III 

la chanson d'un bicycliste 

qui était dada de coeur 

qui était donc dadaïste 

comme tous les dadas de coeur 

un serpent portait des gants 

il ferma vite la soupape 

mit des gants en peau d'serpent 

et vient embrasser le pape  

c'est touchant 

ventre en fleur 

n'avait plus dada au coeur 

buvez du lait d'oiseaux 

lavez vos chocolats 

dada 

dada 

mangez du veau   

(1923)

Prin Tristan Tzara i-am descoperit pe Marcel Duchamp, , Marcel Iancu, Victor Brauner André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Francesco Picabia,  m-am desfătat cu manifestele lor poetice, cu gesturile lor aparent fără sens, dar cu atât mai mult sens, care, fără ambiguitate, fără excrescenţe inutile şi fără răsfăţuri poetice, dar cu cascade învolburate de autenticitate  şi cu efect real fără de fisuri,  negau evidenţele monotone şi terne ale artelor conformiste. Pentru un adolescent atras de fiorul frumosului şi al adevărului,  asta era un must carry. Motto-ul jurnalului meu era un citat din Tristan Tzara: Scriu un manifest...şi sunt din principiu împotriva manifestelor. Peste ani, aveam să aud  o butadă asemănătoare, de un umor sec irezistibil : Am o părere, dar nu sunt de acord cu ea...

Pentru a face o poezie dadaistă

Luaţi un ziar.

Luaţi o pereche de foarfeci.

Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.

Decupaţi articolul.

Taiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.

Agitaţi-l încetişor.

Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.

Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.

Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.

(Tristan Tzara - Ca să faceţi un poem dadaist – 1920)

Pe la mijlocul deceniului şapte, în cercurile intelectualităţii băcăuane începuse să fie pomenit numele unui profesor din Moineşti, dispus să se ia la trântă cu oricine i-ar fi contrazis convingerea că Tristan Tzara este un geniu. Activiştii culturali ai vremii îl priveau cel puţin cu suspiciune, dacă nu cumva aveau şi gânduri mai puţin onorabile despre omul cu mania Dada, care nu-i mai slăbea cu articole de nepublicat în presa literară ideologizată profund  sau cu cereri de neînţeles, cum ar fi înfiinţarea unei case memoriale sau ridicarea unui monument  dedicat lui Tzara, în contradicţie cu doctrina partidului care construia monumente doar pentru eroi ai muncii socialiste.  În fond, acest Tzara era exponentul negativist al burgheziei decadente, un transfug pus pe distrugerea concepţiilor clare, sănătoase, realiste care ar fi trebuit să  stea la baza inspiraţiei artiştilor „epocii de aur”. Entuziastul şi neobositul propagator al moștenirii literare a lui Samuel Rosenstock, devenit Tristan Tzara, profesorul de la Moinești, Vasile Robciuc, a continuat  să spere că, într-o bună  zi, oamenii, oraşul, ţara vor binevoi să recunoască şi să cinstească cum se cuvine memoria celui care a revoluţionat din temelii arta şi cultura mondială. Zile, luni, ani, a căutat prin biblioteci, prin arhive tot ce fusese scris de şi despre fiul spiritual al oraşului Moineşti, unul dintre reprezentanţii de autoritate universală ai avangardei literar-artistice a secolului al XX-lea.     

În toamna anului 1991, Vasile Robciuc pune bazele Asociaţiei Cultural – Literare „Tristan Tzara”, cu scopul de a reînvia spiritul marelui inovator, de a redescoperi identitatea artistică şi de a pune în lumină insolita sa creaţie şi literară. Totodată, intenţia mărturisită a perseverentului dascăl de Moineşti a fost aceea de a aduna într-un op cu caracter exhaustiv, tot ce poate fi omeneşte găsit referitor la opera la Tzara. Începând cu 1998, la Moineşti, apare, sub îngrijirea profesorului de limba franceză Vasile Robciuc, revista „Caietele Tristan Tzara”, în care se găsesc materiale inedite şi articole  analitice semnate de prestigioşi colaboratori din ţară şi din străinătate, pasionaţi ai avangardismului.  Publicaţia, dedicată studiului avangardelor contemporane, are un caracter international, autorii articolelor fiind români, francezi, germani, englezi, ruşi, italieni sau japonezi, somităţi în studiul perioadei avangardiste şi a influenţelor acestei mişcări , de la primele ei manifestări şi până în zilele noastre.

În primul an al mileniului trei,  Caietele Tristan Tzara capătă o nouă faţă editorială, volumele 1-4 (numerele 2- 20) fiind publicate la editurile Vinea şi Priftis. Concepută  de ambiţiosul domn profesor, laborioasa apariţie editorială are ca temă contribuţia dadaiştilor la evoluţia avengardelor contemporane şi adună în paginile sale contribuţiile a peste 40 de critici şi istorici de artă şi literatură, teoreticieni şi scriitori din diferite ţări. Într-o cronică publicată în Observator Cultural, criticul Rodica Mihăilă considera că:  Varietatea punctelor de vedere şi a unghiurilor de abordare, participarea internaţională şi nu în ultimul rând, plurilingvismul Caietelor Tristan Tzara, fac din acest volum o publicaţie de larg interes, care, depăşind limitele unui omagiu adus lui Tzara din locul său de baştină, se transformă într-un forum de dezbatere a ideii de avangardă şi a diverselor ei manifestări istorice şi estetice, deschis tuturor celor preocupaţi de soarta avangarde în acest secol al globalizării.

Dar, pentru că iubim să scriem gânduri în respectul adevărului aşa cum a fost, se cuvine să amintim că statura lui Tristan Tzara începuse să domine cerul spiritual al Moineştiului încă de prin 1975, când, la iniţiativa regretatei profesoare Cornelia Mânicuţă luase fiinţă un prestigios cenaclu al cărui nume dădea frisoane organelor de propagandă ale vremii. Nu de puţine ori, membrii săi marcanţi marcanţi, şi-i numesc aici pe Dumitrel Grigoraş, Viorel Cojan, Lucia Jelea, Dumitru Macovei, au fost somaţi să renunţe la denumirea de Tristan Tzara atribuită manifestării. Nu cadrează, tovarăşi, nu corespunde cu preţioasele indicaţii! Sub presiune, numele cenaclului a fost schimbat în Saloanele literar-artistice George Bacovia. Poate că această menţiune ar fi trebuit să-şi afle locul şi în masivele volume tipărite în mileniul al doilea. Aşa, pour la bonne bouche.

În 2006, sub patronajul  UNESCO, are loc a Moineşti Colocviul Tristan Tzara, prilejuit de împlinirea a 101 ani de la naşterea scriitorului, iar în 2007, într-o necesară restituire, asociaţia reuşeşte să scoată de sub tipar, în traducerea lui Vasile Robciuc, integrala operelor dramatice ale lui Tzara, cu o  introducere semnată de universitarul Henri Behar de la Universitatea Sorbona.   

Cu o vigoare tipică spiritelor tinere, luptând cu neajunsurile tranziţiei, profesorul moineştean înduplecă autorităţile oraşului să aprobe deschiderea unei librării care să poarte numele lui Tzara, să monteze plăci memoriale şi să ridice chiar un monument impozant  la intrarea în localitate, ca semn că acolo Lucrarea a fost realizată din oţel de sculptorul german de origine română Ingo Glass, considerat drept unul dintre artiştii cei mai reprezentanţi ai artei concrete și avangardist printre transavangardiști. În parcul central al Moineştiului, acolo, unde cândva a fost casa părintească a poetului, Vasile Robciuc a montat o placă memorială pe care stă scris: Nicicând amintirea copilariei pe aceste meleaguri, aureolate de lumina soarelui şi misterele lumii, nu m-au părăsit .

Nici pe Vasile Robciuc nu-l părăseşte patima dadaismului, care-l macină neobosit ca un dulce drog, furnizându-i mereu noi idei pentru noi proiecte, din ce în ce mai îndrăzneţe. Aşa că, în 2010 obţine fonduri de la primăria condusă de tânărul Viorel Ilie, preocupat la rându-i de consolidarea brandului cultural cel mai elocvent al Moineştiului, pentru editarea fastuoaselor volume I şi II cuprinzând Caietele Tristan Tzara. Chiar dacă hârtia nu este de cea mai bună calitate, concepţia grafică realizată de Ionel Rusei (editura Babel din Bacău) şi, mai ales conţinutul  impresionant prin amploarea informaţiilor şi prin calitatea materialului critic, fac din impresionantele tomuri o pradă de mare valore pentru  împătimiţii de literatură şi pentru bibliofili. „Avangarda” se află în centrul comentariilor critice, dar, fără prejudecăţi, la fel de colorat lingvistic ca şi apariţiile anterioare,  Caietele conţin pagini de literatură de avangardă semnate de Şerban Foarţă, Ion Horea, Mihai Ursachi, Romulus Vulpescu, Răzvan Ţupa sau George Astaloş, ca să numesc doar pe câţiva dintre autorii românii aşezaţi demn lângă zecile de exponeţi ai avangardismului din toată lumea. Tomul al doilea consacră un capitol important creaţiei muzicale inspirate de operele lui Tzara şi ale dadaiştilor. 

Dar poate că cea mai importantă izbândă de până acum a Asociaţiei culturale şi literare "Tristan Tzara" este colecţia intitulată deopotrivă conotativ şi denotativ Cheia orizontului - Muzici pentru Tristan Tzara (Editura Priftis), în care douăzeci şi unu de compozitori români (dar ar putea fi, de ce nu, şi salve de tun!) şi-au dat întâlnire cu poezia dadaistului din Moineşti, fie în ipostaza unor "utilizatori" de surse extramuzicale conexe, implicite, nemanifeste, convertite în lucrări instrumentale în care sugestia lirică este incoercibilă şi incomensurabilă, fie sub formă de beneficiari de texte surrealiste devenite prin asociere cu muzica pretexte ale unor cântece şi lieduri, madrigale şi poeme corale. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, imbatabilul şi imperturbabilul profesor Robciuc a pus şi de un CD gravat în Studioul "Music From Almost Yesterday din Milwaukee" şi realizat cu sprijinul Fundaţiei "Pro Helvetia". Un CD care conţine, ca-ntr-un veritabil joc dada, un număr de ópusuri desprinse din albumul cu partituri egal cu recurenţa cifrei 21, adică 12 compozitori.... Aşa se face că toţi compozitorii au venit la rendez-vous-ul cu poetica dadaistului moineştean cu braţele pline de daruri şi de bune intenţii. Fapt care nu este, evident, la îndemâna oricui...- sublinia muzicianul Liviu Dănceanu într-un articol apărut  în revista România Literară.

Abundenţa ecourilor despre fenomenul Moineşti în presă, după apariţia acestor monumentale lucrări, însumând aproape 7 000 de pagini – a căror serie a fost întregită în 2013 cu eleganta apariţie a volumelor  3 şi 4 care cuprinde în mai ales materiale analitice care ilustrează influenţa mişcării dadaiste asupra spiritului cultural modern, - a marca Tristan Tzara şi să organizeze anual  Simpozionul internaţional „Tristan Tzara şi Cultura Dada . Desfăşurată în aprilie, manifestarea a ajuns anul acesta la cea de-a treia ediţie şi a cuprins dezbateri şi comunicări cu privire la opera si biografia lui Tristan Tzara şi a celorlalţi membri ai mişcării, lansări de carte (roman, poezie), expoziţii de ex-libris, postere experiment şi pictură colaj, recitaluri şi puneri in scena din opera poetica şi dramatică a „moineşteanului universal”. Au fost prezenţi scriitori, artişti şi muzicieni din  ţară, (Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, Revista Ateneu, Revista Vitraliu, studenţi şi profesori de la universităţile din Bacău, Cluj şi Iaşi), precum şi studenţi şi masteranzi din Franţa. Invitatul de onoare al manifestării s-a aflat scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu, stabilit de mai mulţi ani la Zurich, oraşul în care a fost creată mişcarea Dada.

copacul trăiește-n tine și tu-n umbra lui viețuiești

cercuri concentrice fug cu timpul

inima un pietroi pe care-necații și-l leagă

le ține-n adâncul inexprimabilelor corespondențe

abia mișcându-se printre greșeli

legăturile groase – o lenți vâslași de funingine

intrați pe fereastră – noaptea bătrână a măștilor

în fiece noapte lasă să intre în mine lunga ei tinerețe

căreia n-o să-i mai fugă de sub picioare acest pământ dușman...

... vremea aleargă pe străzi de-a lungul despărțirilor

în timp ce pe ecran jongleriile demonului reîntors

pâlpâie în fugare scântei de apă

și-n inimi sunetele fanfarelor dense

duc anii să cucerească mâniile

acum cupola tăcerii își pune tichia pe-oraș

un înger nu se teme să rămână atârnat în văzduh

după ce a aruncat cheia pe fereastră

care-i surâsul acesta perpetuu ce ne privește

și pe care-n nopțile de vară-l numim mister

secretul la urechea ta face să crească flori fructe ca niște cercei

alfabetul colierului tău de dinți

ești atât de frumoasă că nici nu știi

la lumina colonadelor antice lacăte de rime

el îi duce cerului scrisoarea lui de dragoste

fără să-l găsească fără să-l găsească

trenul sfâșie ținutul

(Tristan Tzara —Omul aproximativ - 1925-1930)

Caietele Tristan Tzara cu frumoasele lor coperţi concepute în cel mai pur stil dadaist care cuprind între ele munca de-o viaţă a unui om ce şi-a înscris numele între frumoşii nebuni ai marilor oraşe, au devenit în scurt timp de la apariţie un seducător vehicol de imagine pentru cultura românească. Ele au ajuns preţioase materiale de studiu pentru cercetătorii din marile universităţi din lume, la institute şi centre culturale sau în mâinile împătimiţilor de fiorul mişcării avangardiste. Prin intermediul Centrului cultural George Apostu din Bacău, exemplare din prestigioasa lucrare au fost dăruite Primăriei din Bruxelles şi Bibliotecii Municipale din îndepărtata localitate Faro, Portugalia, la întâlnirile prilejuite de  programul cultural european Langage du végétal, urmând ca ele să constituie cartea de vizită a delegaţiei României la Paris, la întâlnirea de evaluare finală a prestigiosului proiect Grundwig, care va avea loc în această vară.

Ca şi profesorul Robciuc, eu cred, că secolul Tzara e departe de a se fi încheiat. Suflul inovator, nonconformismul inteligent, libertatea de exprimare sinceră a fiorului artistic, autenticitatea şi copleşitoarea transfigurare a realului pe care le emană opera moineşteanului Tristan Tzara, încă nu şi-au pierdut  strălucirea. Nici nu cred că vom putea avea vreodată o imagine completă asupra impactului pe care încă îl resimte spiritul uman la contactul cu creaţia lui Tristan Tzara.

Dar, profesorul Vasile Robciuc, un om care nu are somn şi odihnă din Moineşti, România, Planeta Pământ, se străduieşte.

VAL MĂNESCU - Revista VITRALIU, iunie 2014