marți, iulie 01, 2014

EFECTUL DADA ASUPRA ORAŞELOR MICI



inima mea decentă pe case modeste mai modeste mai impunatoare mai modeste pe care aş galopa şi freca mâinile pe tabla dură cu fărâmituri de pâine a dormi oh da de numai ar putea cineva să facă numai asta
trenul punctual leguma spectacolul turnului frumosului eu stau în banca mea
ce contează leguma frumosul ziarul ce vine după care este rece aştept vorbeşte mai tare
inimi şi ochi se învârt în gura mea
î n a i n t e m a r ş
si copii mici în sânge
[e îngerul? eu vorbesc de el care se aproprie]
hai să fugim şi mai repede
mereu oriunde noi vom ramâne
printre ferestre întunecate
(Tristan Tzara – Mic oraş din Siberia)

Pe strada principală a Moineştiului, cu aceleaşi clădiri de la la începutul secolului Tzara, am defilat de câteva ori, cu ocazia lui 1 Mai, Ziua internaţională a celor ce muncesc. Am fost mai întâi, în 1962, într-o dimineaţă scăldată în lumină roşiatică, toboşar în detaşamentul 4 de pionieri al Şcolii 1 din Comăneşti, oraşul vecin. Apoi, în anii următori, am fost avansat trompetist. Un tren ca o caricatură, două vagoane cu bănci de lemn trase de o locomotivă neagră care umplea văile cu nori de fum alb şi gros, reuşea să parcurgă cei câţiva kilometri în aproape o oră. Se spunea că babele, dacă se grăbeau să ajungă de la Comăneşti la Moineşti, nu urcau niciodată în trenul acela. 
Strada principală pe care copilărise şi Samuel Rosenstock pe la începutul secolului trecut, şerpuia printre magherniţe jidoveşti, lipite una de alta, mai toate cu firme de tablă albastră sau roşie pe care, cu vopsele scorojite şi fără de culoare, scria denumirea negoţului care se înfăptuia în prăvăliile lungi, înalte şi întunecoase. Croitorie. Fierăria Oţelul. Frizerie. Măcelărie. Cizmărie. Colţul Eftin Iancu Rosemberg, Metalo-Chimice. Pâine. Drogherie. Pe stâlpi fluturau steagurile Republicii Populare Române, dublate de cele ale Partidului Muncitoresc Român, iar în aer plutea un miros ciudat, amestec de usturoi, motorină şi carne friptă. Noi, pionierii, deschideam parada. În frunte mergea ţanţoş comandantul, cel mai fruntaş dintre toţi la învăţătură, purtare, activităţi sportive şi culturale, geniul generaţiei, cu drapelul unităţii fâlfâind. Toboşarii dărăbăneau ritmul marşului, iar trompeţii îşi ţuguiau buzele umflate pe muştiucurile de alamă, scoţând sunete ascuţite care-ţi înţepau timpanele. După noi, urmau vajnicii utemişti, urlând din rărunchi fericirea de a fi prieteni cu marele popor de la Răsărit. Prin faţa tovarăşilor de la partid aliniaţi şi frumos pomădaţi pe tribuna din lemn şi pânză roşie, treceau apoi fanfare şi tarafuri, sute de mineri, forestieri, petrolişti şi ţărani de pe Valea Trotuşului şi a Tazlăului, cu pancarte mobilizatoare şi mii de steguleţe, îşi axprimau voios entuziasmul de a construi fără răgaz democraţia populară în scumpa noastră patrie, cu gândul la micii sfârâitori de pe grătare şi la berea care avea să curgă la liber în parc, după defilare. De 1 Mai, uitau cât de aproape de Siberia se mutase ţara. Într-o vreme când pâinea şi marmelada se dădeau pe cartelă, iar cine purta pălărie era ori activist de partid, ori duşman al poporului, veselia forţată a proletarilor, abundenţa de steaguri şi lozinci, strigătele sacadate ale demonstranţilor păreau un spectacol grotesc, care friza absurdul.  Acelaşi absurd care-l îndemnase, poate, pe tânărul Samuel să-şi spună Tristan.
În anii aceia, Moineştiul era cunoscut prin exploatările de petrol şi prin existenţa unui aşa-zis muzeu memorial, de fapt o bojdeucă din chirpici la poalele unui deal, în care, chipurile ar fi locuit  tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe când era ucenic la căile ferate şi nici prin cap nu-i trecea c-o s-ajungă iubitul fiu al poporului. După defilare, eram duşi în formaţie la locul cu pricina, depuneam flori pe pragul casei văruită frumos cu alb, beam apă de la fântâna de la poartă şi ne zbenguiam prin grădiniţa plină cu meri înfloriţi. Cred că eram prin clasa a patra când, cu ocazia unui asemenea eveniment, am sărutat prima dată o fată, pe Alexandra, şi m-a pălmuit profesorul de rusă Rusu, căci nu se cădea. Tot atunci mi-am pierdut cravata de pionier.
şi urmăreşte micii oameni în vocala lor
retează-i cu trenul clopotul sună
şi urmăreşte micii oameni în vocala lor
micul foc în potir
şi urmăreşte micii oameni în vocala lor
şi urmăreşte micii micii oameni în vocala lor
(Tristan Tzara – Ţara verde alb)
Când, câţiva ani mai târziu, în liceu, am aflat despre Tristan Tzara şi am citit La Deuxième aventure céleste de Monsieur Antipyrine şi Cele şapte manifeste Dada mi-am umflat pieptul de mândrie că am avut norocul să mă nasc  la doar şapte kilometri de locul în care trăise năzdrăvanul întemeietor al dadaismului. Deşi, prin anii  70, o deschidere nesperată către cultura universală  ne făcea să credem că suntem părtaşi la minunăţiile minţii umane, despre aventura intelectuală a lui Tzara care dăduse naştere unuia dintre cele mai interesante curente artistice,  nu existau prea multe referinţe. Nici opera, de altfel, nu-i fusese integral editată în româneşte. Îmi plăcea fără rezerve să citesc  tot ceea ce era legat de năzbâtiile artistice ale amicilor lui Tzara, dar, mai ales eram avid să ştiu cât mai multe despre moineşteanul meu, pe care, atât de mult mi l-aş fi dorit prieten, aşa cum, mi-aş fi dorit să fiu măcar odată martor la un happening în Cabaret Voltaire din Zurich. Mă tot minunam cum de-şi găsise aşa un pseudonim sonor,  care exprima atât de sugestiv starea de spirit a tânărului poet;  apoi, cum de-i venise ideea să alcătuiască poeme din cuvinte alese la întâmplare care, cu toată înşiruirea aleatorie, iveau înşelesuri. Îi admiram – şi nici acum n-am încetat s-o fac – puterea şi talentul de a inova,  de a crea prin re-creaţie, de a şoca publicul prin destructurarea şi re-inventarea structurală a limbajului. Jurnalul meu – la vremea aceea, notam zilnic cel puţin douăzeci de rânduri, inspirat de Jurnalul lui André Gide pe care-l citisem cu evlavie – era mereu îmbogăţit cu câte o transcriere din opera lui Tzara pe care, apoi, mă străduiam s-o învăţ pe de rost şi s-o recit iubitelor mele sau în cercul de prieteni. Cândva, pusesem pe muzică minunatul Chanson DADA, care devenise imnul cenaclului pe care-l frecventam o dată pe săptămână:
la chanson d'un dadaïste 
qui avait dada au coeur 
fatiguait trop son moteur 
qui avait dada au coeur
 
l'ascenseur portait un roi 
lourd fragile autonome 
il coupa son grand bras droit 
l'envoya au pape à rome

c'est pourquoi 
l'ascenseur 
n'avait plus dada au coeur 

mangez du chocolat 
lavez votre cerveau 
dada 
dada 
buvez de l'eau 
II 
la chanson d'un dadaïste 
qui n'était ni gai ni triste 
et aimait une bicycliste 
qui n'était ni gaie ni triste 

mais l'époux le jour de l'an 
savait tout et dans une crise 
envoya au vatican 
leurs deux corps en trois valises 

ni amant 
ni cycliste 
n'étaient plus ni gais ni tristes

mangez de bons cerveaux 
lavez votre soldat 
dada 
dada 
buvez de l'eau 
III 
la chanson d'un bicycliste 
qui était dada de coeur 
qui était donc dadaïste 
comme tous les dadas de coeur 

un serpent portait des gants 
il ferma vite la soupape 
mit des gants en peau d'serpent 
et vient embrasser le pape  

c'est touchant 
ventre en fleur 
n'avait plus dada au coeur 

buvez du lait d'oiseaux 
lavez vos chocolats 
dada 
dada 
mangez du veau   
(1923)
Prin Tristan Tzara i-am descoperit pe Marcel Duchamp, , Marcel Iancu, Victor Brauner André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Francesco Picabia,  m-am desfătat cu manifestele lor poetice, cu gesturile lor aparent fără sens, dar cu atât mai mult sens, care, fără ambiguitate, fără excrescenţe inutile şi fără răsfăţuri poetice, dar cu cascade învolburate de autenticitate  şi cu efect real fără de fisuri,  negau evidenţele monotone şi terne ale artelor conformiste. Pentru un adolescent atras de fiorul frumosului şi al adevărului,  asta era un must carry. Motto-ul jurnalului meu era un citat din Tristan Tzara: Scriu un manifest...şi sunt din principiu împotriva manifestelor. Peste ani, aveam să aud  o butadă asemănătoare, de un umor sec irezistibil : Am o părere, dar nu sunt de acord cu ea...
Pentru a face o poezie dadaistă
Luaţi un ziar.
Luaţi o pereche de foarfeci.
Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.
Decupaţi articolul.
Taiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.
Agitaţi-l încetişor.
Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.
Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.
(Tristan Tzara - Ca să faceţi un poem dadaist – 1920)

Pe la mijlocul deceniului şapte, în cercurile intelectualităţii băcăuane începuse să fie pomenit numele unui profesor din Moineşti, dispus să se ia la trântă cu oricine i-ar fi contrazis convingerea că Tristan Tzara este un geniu. Activiştii culturali ai vremii îl priveau cel puţin cu suspiciune, dacă nu cumva aveau şi gânduri mai puţin onorabile despre omul cu mania Dada, care nu-i mai slăbea cu articole de nepublicat în presa literară ideologizată profund  sau cu cereri de neînţeles, cum ar fi înfiinţarea unei case memoriale sau ridicarea unui monument  dedicat lui Tzara, în contradicţie cu doctrina partidului care construia monumente doar pentru eroi ai muncii socialiste.  În fond, acest Tzara era exponentul negativist al burgheziei decadente, un transfug pus pe distrugerea concepţiilor clare, sănătoase, realiste care ar fi trebuit să  stea la baza inspiraţiei artiştilor „epocii de aur”. Entuziastul şi neobositul propagator al moștenirii literare a lui Samuel Rosenstock, devenit Tristan Tzara, profesorul de la Moinești, Vasile Robciuc, a continuat  să spere că, într-o bună  zi, oamenii, oraşul, ţara vor binevoi să recunoască şi să cinstească cum se cuvine memoria celui care a revoluţionat din temelii arta şi cultura mondială. Zile, luni, ani, a căutat prin biblioteci, prin arhive tot ce fusese scris de şi despre fiul spiritual al oraşului Moineşti, unul dintre reprezentanţii de autoritate universală ai avangardei literar-artistice a secolului al XX-lea.     
În toamna anului 1991, Vasile Robciuc pune bazele Asociaţiei Cultural – Literare „Tristan Tzara”, cu scopul de a reînvia spiritul marelui inovator, de a redescoperi identitatea artistică şi de a pune în lumină insolita sa creaţie şi literară. Totodată, intenţia mărturisită a perseverentului dascăl de Moineşti a fost aceea de a aduna într-un op cu caracter exhaustiv, tot ce poate fi omeneşte găsit referitor la opera la Tzara. Începând cu 1998, la Moineşti, apare, sub îngrijirea profesorului de limba franceză Vasile Robciuc, revista „Caietele Tristan Tzara”, în care se găsesc materiale inedite şi articole  analitice semnate de prestigioşi colaboratori din ţară şi din străinătate, pasionaţi ai avangardismului.  Publicaţia, dedicată studiului avangardelor contemporane, are un caracter international, autorii articolelor fiind români, francezi, germani, englezi, ruşi, italieni sau japonezi, somităţi în studiul perioadei avangardiste şi a influenţelor acestei mişcări , de la primele ei manifestări şi până în zilele noastre.
În primul an al mileniului trei,  Caietele Tristan Tzara capătă o nouă faţă editorială, volumele 1-4 (numerele 2- 20) fiind publicate la editurile Vinea şi Priftis. Concepută  de ambiţiosul domn profesor, laborioasa apariţie editorială are ca temă contribuţia dadaiştilor la evoluţia avengardelor contemporane şi adună în paginile sale contribuţiile a peste 40 de critici şi istorici de artă şi literatură, teoreticieni şi scriitori din diferite ţări. Într-o cronică publicată în Observator Cultural, criticul Rodica Mihăilă considera că:  Varietatea punctelor de vedere şi a unghiurilor de abordare, participarea internaţională şi nu în ultimul rând, plurilingvismul Caietelor Tristan Tzara, fac din acest volum o publicaţie de larg interes, care, depăşind limitele unui omagiu adus lui Tzara din locul său de baştină, se transformă într-un forum de dezbatere a ideii de avangardă şi a diverselor ei manifestări istorice şi estetice, deschis tuturor celor preocupaţi de soarta avangarde în acest secol al globalizării.
Dar, pentru că iubim să scriem gânduri în respectul adevărului aşa cum a fost, se cuvine să amintim că statura lui Tristan Tzara începuse să domine cerul spiritual al Moineştiului încă de prin 1975, când, la iniţiativa regretatei profesoare Cornelia Mânicuţă luase fiinţă un prestigios cenaclu al cărui nume dădea frisoane organelor de propagandă ale vremii. Nu de puţine ori, membrii săi marcanţi marcanţi, şi-i numesc aici pe Dumitrel Grigoraş, Viorel Cojan, Lucia Jelea, Dumitru Macovei, au fost somaţi să renunţe la denumirea de Tristan Tzara atribuită manifestării. Nu cadrează, tovarăşi, nu corespunde cu preţioasele indicaţii! Sub presiune, numele cenaclului a fost schimbat în Saloanele literar-artistice George Bacovia. Poate că această menţiune ar fi trebuit să-şi afle locul şi în masivele volume tipărite în mileniul al doilea. Aşa, pour la bonne bouche.
În 2006, sub patronajul  UNESCO, are loc a Moineşti Colocviul Tristan Tzara, prilejuit de împlinirea a 101 ani de la naşterea scriitorului, iar în 2007, într-o necesară restituire, asociaţia reuşeşte să scoată de sub tipar, în traducerea lui Vasile Robciuc, integrala operelor dramatice ale lui Tzara, cu o  introducere semnată de universitarul Henri Behar de la Universitatea Sorbona.   
Cu o vigoare tipică spiritelor tinere, luptând cu neajunsurile tranziţiei, profesorul moineştean înduplecă autorităţile oraşului să aprobe deschiderea unei librării care să poarte numele lui Tzara, să monteze plăci memoriale şi să ridice chiar un monument impozant  la intrarea în localitate, ca semn că acolo Lucrarea a fost realizată din oţel de sculptorul german de origine română Ingo Glass, considerat drept unul dintre artiştii cei mai reprezentanţi ai artei concrete și avangardist printre transavangardiști. În parcul central al Moineştiului, acolo, unde cândva a fost casa părintească a poetului, Vasile Robciuc a montat o placă memorială pe care stă scris: Nicicând amintirea copilariei pe aceste meleaguri, aureolate de lumina soarelui şi misterele lumii, nu m-au părăsit .
Nici pe Vasile Robciuc nu-l părăseşte patima dadaismului, care-l macină neobosit ca un dulce drog, furnizându-i mereu noi idei pentru noi proiecte, din ce în ce mai îndrăzneţe. Aşa că, în 2010 obţine fonduri de la primăria condusă de tânărul Viorel Ilie, preocupat la rându-i de consolidarea brandului cultural cel mai elocvent al Moineştiului, pentru editarea fastuoaselor volume I şi II cuprinzând Caietele Tristan Tzara. Chiar dacă hârtia nu este de cea mai bună calitate, concepţia grafică realizată de Ionel Rusei (editura Babel din Bacău) şi, mai ales conţinutul  impresionant prin amploarea informaţiilor şi prin calitatea materialului critic, fac din impresionantele tomuri o pradă de mare valore pentru  împătimiţii de literatură şi pentru bibliofili. „Avangarda” se află în centrul comentariilor critice, dar, fără prejudecăţi, la fel de colorat lingvistic ca şi apariţiile anterioare,  Caietele conţin pagini de literatură de avangardă semnate de Şerban Foarţă, Ion Horea, Mihai Ursachi, Romulus Vulpescu, Răzvan Ţupa sau George Astaloş, ca să numesc doar pe câţiva dintre autorii românii aşezaţi demn lângă zecile de exponeţi ai avangardismului din toată lumea. Tomul al doilea consacră un capitol important creaţiei muzicale inspirate de operele lui Tzara şi ale dadaiştilor. 
Dar poate că cea mai importantă izbândă de până acum a Asociaţiei culturale şi literare "Tristan Tzara" este colecţia intitulată deopotrivă conotativ şi denotativ Cheia orizontului - Muzici pentru Tristan Tzara (Editura Priftis), în care douăzeci şi unu de compozitori români (dar ar putea fi, de ce nu, şi salve de tun!) şi-au dat întâlnire cu poezia dadaistului din Moineşti, fie în ipostaza unor "utilizatori" de surse extramuzicale conexe, implicite, nemanifeste, convertite în lucrări instrumentale în care sugestia lirică este incoercibilă şi incomensurabilă, fie sub formă de beneficiari de texte surrealiste devenite prin asociere cu muzica pretexte ale unor cântece şi lieduri, madrigale şi poeme corale. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, imbatabilul şi imperturbabilul profesor Robciuc a pus şi de un CD gravat în Studioul "Music From Almost Yesterday din Milwaukee" şi realizat cu sprijinul Fundaţiei "Pro Helvetia". Un CD care conţine, ca-ntr-un veritabil joc dada, un număr de ópusuri desprinse din albumul cu partituri egal cu recurenţa cifrei 21, adică 12 compozitori.... Aşa se face că toţi compozitorii au venit la rendez-vous-ul cu poetica dadaistului moineştean cu braţele pline de daruri şi de bune intenţii. Fapt care nu este, evident, la îndemâna oricui...- sublinia muzicianul Liviu Dănceanu într-un articol apărut  în revista România Literară.

Abundenţa ecourilor despre fenomenul Moineşti în presă, după apariţia acestor monumentale lucrări, însumând aproape 7 000 de pagini – a căror serie a fost întregită în 2013 cu eleganta apariţie a volumelor  3 şi 4 care cuprinde în mai ales materiale analitice care ilustrează influenţa mişcării dadaiste asupra spiritului cultural modern, - a marca Tristan Tzara şi să organizeze anual  Simpozionul internaţional „Tristan Tzara şi Cultura Dada . Desfăşurată în aprilie, manifestarea a ajuns anul acesta la cea de-a treia ediţie şi a cuprins dezbateri şi comunicări cu privire la opera si biografia lui Tristan Tzara şi a celorlalţi membri ai mişcării, lansări de carte (roman, poezie), expoziţii de ex-libris, postere experiment şi pictură colaj, recitaluri şi puneri in scena din opera poetica şi dramatică a „moineşteanului universal”. Au fost prezenţi scriitori, artişti şi muzicieni din  ţară, (Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, Revista Ateneu, Revista Vitraliu, studenţi şi profesori de la universităţile din Bacău, Cluj şi Iaşi), precum şi studenţi şi masteranzi din Franţa. Invitatul de onoare al manifestării s-a aflat scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu, stabilit de mai mulţi ani la Zurich, oraşul în care a fost creată mişcarea Dada.
copacul trăiește-n tine și tu-n umbra lui viețuiești
cercuri concentrice fug cu timpul
inima un pietroi pe care-necații și-l leagă
le ține-n adâncul inexprimabilelor corespondențe
abia mișcându-se printre greșeli
legăturile groase – o lenți vâslași de funingine
intrați pe fereastră – noaptea bătrână a măștilor
în fiece noapte lasă să intre în mine lunga ei tinerețe
căreia n-o să-i mai fugă de sub picioare acest pământ dușman...
... vremea aleargă pe străzi de-a lungul despărțirilor
în timp ce pe ecran jongleriile demonului reîntors
pâlpâie în fugare scântei de apă
și-n inimi sunetele fanfarelor dense
duc anii să cucerească mâniile
acum cupola tăcerii își pune tichia pe-oraș
un înger nu se teme să rămână atârnat în văzduh
după ce a aruncat cheia pe fereastră
care-i surâsul acesta perpetuu ce ne privește
și pe care-n nopțile de vară-l numim mister
secretul la urechea ta face să crească flori fructe ca niște cercei
alfabetul colierului tău de dinți
ești atât de frumoasă că nici nu știi
la lumina colonadelor antice lacăte de rime
el îi duce cerului scrisoarea lui de dragoste
fără să-l găsească fără să-l găsească
trenul sfâșie ținutul
(Tristan Tzara —Omul aproximativ - 1925-1930)
Caietele Tristan Tzara cu frumoasele lor coperţi concepute în cel mai pur stil dadaist care cuprind între ele munca de-o viaţă a unui om ce şi-a înscris numele între frumoşii nebuni ai marilor oraşe, au devenit în scurt timp de la apariţie un seducător vehicol de imagine pentru cultura românească. Ele au ajuns preţioase materiale de studiu pentru cercetătorii din marile universităţi din lume, la institute şi centre culturale sau în mâinile împătimiţilor de fiorul mişcării avangardiste. Prin intermediul Centrului cultural George Apostu din Bacău, exemplare din prestigioasa lucrare au fost dăruite Primăriei din Bruxelles şi Bibliotecii Municipale din îndepărtata localitate Faro, Portugalia, la întâlnirile prilejuite de  programul cultural european Langage du végétal, urmând ca ele să constituie cartea de vizită a delegaţiei României la Paris, la întâlnirea de evaluare finală a prestigiosului proiect Grundwig, care va avea loc în această vară.
Ca şi profesorul Robciuc, eu cred, că secolul Tzara e departe de a se fi încheiat. Suflul inovator, nonconformismul inteligent, libertatea de exprimare sinceră a fiorului artistic, autenticitatea şi copleşitoarea transfigurare a realului pe care le emană opera moineşteanului Tristan Tzara, încă nu şi-au pierdut  strălucirea. Nici nu cred că vom putea avea vreodată o imagine completă asupra impactului pe care încă îl resimte spiritul uman la contactul cu creaţia lui Tristan Tzara.
Dar, profesorul Vasile Robciuc, un om care nu are somn şi odihnă din Moineşti, România, Planeta Pământ, se străduieşte.


VAL MĂNESCU - Revista VITRALIU, iunie 2014