De vineri
aştept să mor şi nu se întîmplă
nimic. Mă
rog să se scufunde planeta de papagal,
talazuri
să-mi inunde traheea, să-mi spele
alveolele pulmonare de aerul tău,
dar planeta
continuă să mă ţină pe val, nu departe
de dană.
Ca pe un măceş sălbatic m-ai scos din tine
şi m-ai azvîrlit în larg. Ronţăi
cîte un
fruct acru ca să-mi treci, să nu mă mai cred
arcuşul care
te face să cînţi.
Încă
mai văd la distanţă cum răsar
stele fără
nume în univers cînd îţi ating gleznele.
Pe mine nu
mă mai văd.
Strîng din
pleoape, mă apăr de dogoarea sînilor tăi
şi de
zîmbetul ca un tăiş de spadă
şi de saliva
de zînă care vindecă
orice boală, cu excepţia
plămînului meu care geme uşor
ca un cîine în lanţ.
Iţi aud cîntecul de departe, dintre nisipuri
în timp ce, bîntuit de talazuri,
îmi asum
o nouă călătorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu