Din punct de vedere al manierei de creaţie, dansul contemporan aşa cum se prezintă el în
zilele noastre, de la Pina Bausch încoace, în formele cele mai neaşteptate, mai
insolite şi mai bulversante, ar trebui să se cheme teatru de concepţie, pentru
că are toate caracteristicile noului curent
artistic foarte la modă în America, denumit acolo devised theatre. Noţiunea s-a născut din experienţa unor trupe mici
de interpreţi care experimentează reprezentaţii artistice fără a avea ca suport
un scenariu, nevoiţi, prin urmare să creeze ei înşişi, uneori în colaborare cu
un regizor, un joc de la zero, care are o temă, dar nu şi un subiect, şi care
nu respectă niciuna din regulile performingului clasic, nu are bine definite nici expoziţiunea, nici intriga, nici conflictul.
Pentru aceşti artişti, mulţi dintre ei amatori,
recomandarea lui T.S. Eliot cum că Nu este înţelept să încalci regulile până când nu ştii cum să le aplici",
nu are nicio valoare. Dimpotrivă. Este, asemenea tuturor revoltelor din istoria artei, de la impresionişti,
dadaişti, suprarealişti , un nou mod de a protesta împotriva unor canoane
stabilite de înaintaşi.
Dacă am lua în seamă însă modalitatea de reprezentare scenică, atunci, aşa-numitul dans contemporan ar trebui să fie marcat cu titlul de teatru total, şi veţi vedea mai departe de ce. Dincolo de actul său de botez, ca în orice demers artistic, şi dansul
contemporan, aidoma a ceea ce se întâmplă în devised theatre sau în teatrul total, comportă riscuri pe măsura provocărilor pe care
performerii le aruncă publicului. Un public educat în spiritul dialecticii
efect-cauză, (ca să nu mai vorbim de cel obişnuit să caute logica, fondul
cugetării şi ideile înseşi), va fi mai
refractar decât unul care este adeptul formulei biblice crede şi nu cerceta.
Cum actanţii care evoluează în spectacolele pe
care le-am văzut la Festivalul de dans contemporan din Bacău, s-au exonerat
deliberat de obligaţia de a crea un echilibru convingător între elementele
spectacolului clasic, am avut parte de prestaţii surprinzătoare . La fel de
surprinzătoare a fost şi reacţia spectatorilor, prezenţi, la fiecare
reprezentaţie, într-un număr suficient de mare încât să se poată spune că, şi
la acest gen artistic, mai nou în România, băcăuanii aderă la circuitul modernl
al valorilor artistice, consacrate şi foarte bine cotate în Europa. Din acest punct de vedere, manifestarea,
organizată de Centrul de cultură George Apostu, vine firesc într-un pandant cu Zilele
muzicii contemporane, organizate anual de
Liviu Dănceanu în Bacău, de douăzecişiopt (!!!) de ediţii. Am asistat, cu precauţie şi răbdare, dar şi
interesat, ca de orice îmi poate oferi o experienţă inedită, la toate
spectacolele de până acum.
În
prima zi, 23 octombrie, pe scena
Teatrului Bacovia, am văzut „Signals of the Real”, şi chiar au fost semne ale
realului în acest spectacol care s-a apropiat ca expresie de ceea ce exponenţii
Bauhausului numeau teatru total, care trebuie să fie o creaţie artistică, un ansamblu
organic de fascicule de relaţii între lumină, spaţiu, suprafaţă, mişcare, gând
şi fiinţă umană cu toate posibilităţile de variaţie şi combinare a acestor
elemente atât de diverse" (Oskar Schlemmer, 1925).
Regizorul australian Geoffrey Sykes a propus evoluţia
dansatorilor Alysha Firbank , Australia, - care semnează şi coregrafia - Galina
Bobeicu şi Osolos Cristian Daniel, absolvenţi ai UNATC Bucureşti. Aceştia, susţinuţi de
instrumentiştii băcăuani Liviu Mera- violoncel, Erhan Cornelia – pian şi de
soprana Brânduşa Moţoc, au ilustrat dinamic, într-un sofisticat melanj de dans,
teatru, muzică şi imagini, povestea,
desigur suprarealistă, a trei intelectuali eşuaţi pe o plajă unde încearcă să
recreeze un mediu propice creaţiei, într-un moment în care civilizaţia pare
pierdută. La cafeneaua simbol al libertăţii de gândire pe care o
înfiinţează, ei îi învită pe toţi cei rătăciţi să descopere iubirea şi poezia, departe de oraşul care acum e o gravă eroare. Să
vadă şi să simtă inconştienţa mării, să se purifice de lumea exterioară
dominată de războaie şi criză, dar şi de lumea interioară dominată de
coşmaruri, nu de vise. Descifrăm aceste mesaje într-o coregrafie servită de
elemente de balet clasic, în jeteuri, piruete, arabescuri, etc. Devizele imperative ale stabilimentului sunt :
Deflaţie, nu criză! Imaginaţia conduce! Exaltare visată! Dar cafeneaua Mohenyo –
Daro este închisă brusc de vocea înspăimântătorului inspector, exponent al sistemului dictatorial, care anunţă
stentorial că revoluţia minţii a fost anulată. Cei trei eroi, Dansatoarea, Filosoful-poet şi Pictoriţa, îşi pierd speranţa, visează că
nu mai visează. Scena e acum stăpânită de întuneric şi de sunete care macină nervii,
ca într-un coşmar funambulesc. Umbre de trupuri se contorsionează, se zbat, se
izbesc de scândura scenei , într-o revoltă împotriva interogatoriilor şi a
societăţii care, fără spiritul creator al artei îşi anulează umanitatea. E o
imagine-metaforă atât de puternică, sugestivă şi persuasivă, încât inspectorul
anchetator este obligat să abandoneze teroarea şi să permită redeschiderea
cafenelei. Este triumful creaţiei, vizualizat printr-un dans de final pe care cei trei
performeri îl execută împreună, fiecare
cu propriile mişcări expresive, semnificând puterea conceptului unic al creaţiei umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu