vineri, octombrie 24, 2014

Dansul contemporan - teatru de concepţie - teatru total

Din punct de vedere al manierei de creaţie, dansul contemporan aşa cum se prezintă el în zilele noastre, de la Pina Bausch încoace, în formele cele mai neaşteptate, mai insolite şi mai bulversante, ar trebui să se cheme teatru de concepţie, pentru că are toate caracteristicile noului curent  artistic foarte la modă în America, denumit acolo devised theatre. Noţiunea s-a născut din experienţa unor trupe mici de interpreţi care experimentează reprezentaţii artistice fără a avea ca suport un scenariu, nevoiţi, prin urmare să creeze ei înşişi, uneori în colaborare cu un regizor, un joc de la zero, care are o temă, dar nu şi un subiect, şi care nu respectă niciuna din regulile performingului clasic, nu are bine definite nici expoziţiunea, nici intriga, nici conflictul.
Pentru aceşti artişti, mulţi dintre ei amatori,  recomandarea lui T.S. Eliot cum că Nu este înţelept să încalci regulile până când nu ştii cum să le aplici", nu are nicio valoare. Dimpotrivă. Este, asemenea tuturor revoltelor  din istoria artei, de la impresionişti, dadaişti, suprarealişti , un nou mod de a protesta împotriva unor canoane stabilite de înaintaşi.

Dacă am lua în seamă însă modalitatea de reprezentare scenică, atunci, aşa-numitul dans contemporan ar trebui să fie marcat cu titlul de teatru total, şi veţi vedea mai departe de ce. Dincolo de actul său de botez, ca în orice demers artistic, şi dansul contemporan, aidoma a ceea ce se întâmplă în devised theatre  sau în teatrul total, comportă riscuri pe măsura provocărilor pe care performerii le aruncă publicului. Un public educat în spiritul dialecticii efect-cauză, (ca să nu mai vorbim de cel obişnuit să caute logica, fondul cugetării şi ideile înseşi),  va fi mai refractar decât unul care este adeptul formulei biblice crede şi nu cerceta.
Cum actanţii care evoluează în spectacolele pe care le-am văzut la Festivalul de dans contemporan din Bacău, s-au exonerat deliberat de obligaţia de a crea un echilibru convingător între elementele spectacolului clasic, am avut parte de prestaţii surprinzătoare . La fel de surprinzătoare a fost şi reacţia spectatorilor, prezenţi, la fiecare reprezentaţie, într-un număr suficient de mare încât să se poată spune că, şi la acest gen artistic, mai nou în România, băcăuanii aderă la circuitul modernl al valorilor artistice, consacrate şi foarte bine cotate în Europa.  Din acest punct de vedere, manifestarea, organizată de Centrul de cultură George Apostu, vine firesc într-un pandant cu Zilele muzicii contemporane, organizate anual de  Liviu Dănceanu în Bacău, de douăzecişiopt (!!!) de ediţii.  Am asistat, cu precauţie şi răbdare, dar şi interesat, ca de orice îmi poate oferi o experienţă inedită, la toate spectacolele de până acum.

 În prima zi, 23 octombrie,  pe scena Teatrului Bacovia, am văzut „Signals of the Real”, şi chiar au fost semne ale realului în acest spectacol care s-a apropiat ca expresie de ceea ce exponenţii Bauhausului numeau teatru total,  care trebuie să fie o creaţie artistică, un ansamblu organic de fascicule de relaţii între lumină, spaţiu, suprafaţă, mişcare, gând şi fiinţă umană cu toate posibilităţile de variaţie şi combinare a acestor elemente atât de diverse" (Oskar Schlemmer, 1925).
Regizorul australian Geoffrey Sykes a propus evoluţia dansatorilor Alysha Firbank , Australia, - care semnează şi coregrafia - Galina Bobeicu şi Osolos Cristian Daniel, absolvenţi ai  UNATC Bucureşti. Aceştia, susţinuţi de instrumentiştii băcăuani Liviu Mera- violoncel, Erhan Cornelia – pian şi de soprana Brânduşa Moţoc, au ilustrat dinamic, într-un sofisticat melanj de dans, teatru, muzică şi imagini,  povestea, desigur suprarealistă, a trei intelectuali eşuaţi pe o plajă unde încearcă să recreeze un mediu propice creaţiei, într-un moment în care civilizaţia pare pierdută.  La cafeneaua  simbol al libertăţii de gândire pe care o înfiinţează, ei îi învită pe toţi cei rătăciţi să descopere iubirea şi poezia,  departe de oraşul care acum e o gravă eroare. Să vadă şi să simtă inconştienţa mării, să se purifice de lumea exterioară dominată de războaie şi criză, dar şi de lumea interioară dominată de coşmaruri, nu de vise. Descifrăm aceste mesaje într-o coregrafie servită de elemente de balet clasic, în jeteuri, piruete, arabescuri, etc. Devizele  imperative ale stabilimentului sunt : Deflaţie, nu criză! Imaginaţia conduce! Exaltare visată! Dar cafeneaua Mohenyo – Daro este închisă brusc de vocea înspăimântătorului inspector, exponent  al sistemului dictatorial, care anunţă stentorial că revoluţia minţii a fost anulată.  Cei trei eroi, Dansatoarea, Filosoful-poet  şi Pictoriţa, îşi pierd speranţa, visează că nu mai visează. Scena e acum stăpânită de întuneric şi de sunete care macină nervii, ca într-un coşmar funambulesc. Umbre de trupuri se contorsionează, se zbat, se izbesc de scândura scenei , într-o revoltă împotriva interogatoriilor şi a societăţii care, fără spiritul creator al artei îşi anulează umanitatea. E o imagine-metaforă atât de puternică, sugestivă şi persuasivă, încât inspectorul anchetator este obligat să abandoneze teroarea şi să permită redeschiderea cafenelei. Este triumful creaţiei, vizualizat  printr-un dans de final pe care cei trei performeri  îl execută împreună, fiecare cu propriile mişcări expresive, semnificând puterea conceptului unic  al creaţiei umane.