Nu mai cânţi poema română
Ca un strigoi al speranţei
Nu mai muşti mărul cel roşu
Colcăind de pedepse divine şi
viermi ideologici
Ucigaş bizar de memorie
N-ai să urli de te nimereşte glontele de diamant
N-ai să plângi dacă icsul devine prima literă din alfabet
N-ai să te rogi să-ţi cureţe cineva neuronii de sânge
Nici să nu te şteargă din listă
Strângi din dinţi şi taci
sufocat lent de nodul care-ţi creşte în gât
De dorul de nucul tău din grădină
Continuându-ţi moartea care nu-i decât vântul cosmic
Ce stinge flacăra din cuptorul tău fără pâine
Ai să-ţi faci cafeaua şi-ai să ciocneşti paharul de vin
cu fotografia fiului tău extrem de ocupat să trăiască
ai să muţi singur piesele de şah într-o partidă
Vorbind cu tine
Vorbind cu tine
pe care oricum o câştigi fumând
N-ai să strigi după ajutor
Dacă tu singur nu te poţi salva
dar să nu mai vorbim despre sinucideri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu