De foarte departe, cel mai impresionant discurs despre România pe care l-am auzit în ultimii 50 de ani, (poate chiar mai sus decât cel al lui Ceauşescu la invadarea Cehoslovaciei în 68, la care am asistat în piaţa Palatului) este cel al președintelui Consiliului European, Donald Tusk, cu prilejul predării către România a președinției Consiliului Uniunii Europene.
L-a rostit într-o corectă limbă română, şi m-am gândit când a început, că o să bată apa-n piuă.
Când, din colţul ochilor mi-a apărut prima picătură, mi-am dat seama că avem prieteni serioşi în Europa.
Nu ştiu prea bine cine-i tipul ăsta, dar dacă el ştie de Enescu, de Nichita, de Cioran, de Tzara, de Eugen Ionescu, de Eliade, de Pleşu, de Halep, de Ducadam, ştie despre România mult mai mul decât ştiu foarte mulţi români, e suficient să mi-l doresc prieten.
Ce eleganţă, ce mână-ntinsă, ce şansă!
Veorica, de mirare, a fost şi ea în context, promiţând ascultare şi compatibilitate românească cu europenii obişnuiţi cu libertatea, dreptatea, corectitudinea, transparenţa şi cinstea.
Ar fi un semn că minunile există şi că negrul este, de fapt, alb.
Dar, dă, Doamne.
Toate obstacolele ne par ziduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu