duminică, aprilie 26, 2015

ZIUA A DOUA LA GALA STAR - ALIENAREA

Iubesc Gala asta încă de la prima ediţie care s-a ţinut în 1972 (pentru cine crede că s-a inventat doar acum zece ani, când, de fapt, a fost rebotezată), şi n-am lipsit decât la două ediţii. Sunt bâtrân, ce vreţi. Dar nu despre istoria tumultuoasă a acestei manifestări, despre care voi comenta altădată, pe larg, vreau să scriu, la ora asta târzie din noapte. Nici n-aş vrea să fiu maliţios, dar mă macină câteva întrebări la care nu găsesc răspunsuri argumentate:
- Cât de „internaţională” este o competiţie actoricească la care participă doar un actor străin, şi acela în afara concursului?
- Cât de „extraordinare” pot fi reprezentaţiile unor tineri netrecuţi măcar prin focul examenului la Academia de Artă Teatrală?
Mă gândesc c-ar fi frumos să ne păstrăm lungul nasului, demnitatea, la urma urmei, şi să renunţăm la cuvinte bombastice care nu fac altceva decât să ne cufunde şi mai mult într-un provincialism de mahala, declasificant. Ia gândiţi-vă ce zic oaspeţii noştri, reputaţi critici şi profesori de teatru, când nu-i auzim noi, despre cât de mari ne dăm, cu nişte simple vorbe care ne umbresc adevăratele calităţi şi aruncă în derizoriu toate eforturile. E ca şi când, plecaţi într-un concediu şi în program scrie că o să aveţi parte de cazare de patru stele, iar la destinaţie primiţi o cameră fără duş, cu pereţii coşcoviţi şi mic dejun cu dovlecei prăjiţi în ulei.
Dar să lăsăm gâlceava.
Azi mi-am dorit să nu ştiu cât de greu se pune în scenă un spectacol, câtă muncă la repetiţii şi câte sacrificii trebuie să facă protagonistul în timpul elaborării unui recital, de câtă imaginaţie şi putere de transpoziţie e nevoie să-l faci pe spectator să creadă că trăirea ta e chiar aceea adevărată care te identifică cu personajul şi care transmite sălii vibraţia interioară. Mi-am dorit să fiu naivul care stă cu gura căscată la cât de bine se scălămbăie o fiinţă umană, la cât de tare urlă, la ce gesturi bombastice recurge în tentativa de a convinge sala că, dacă-i la teatru, trebuie să suporte, ca femeile la pedichiură, tăietura dureroasă a bunului simţ şi, în egală măsură, a bunului gust.
Spun asta şi pentru că, pe bune, până acum, repertoriul este, invariabil, dominat de personaje alienate, deprimate, demente, suferinde de tulburări obsesiv-compulsive (este un tip de boala mentala care cauzează gânduri nedorite, în mod repetat). Că lumea a luat-o razna, observăm cu toţii, chiar şi ăştia, chipurile normali. Dar măcar la teatru parcă mi-aş dori să văd şi o fiinţă sănătoasă la cap.

Mi-am propus să nu scriu despre spectacolele hors concours prezentate anul ăsta la Gală. Nu din lene, ci pentru că presupun că, fiind recitaluri extraordinare, au scris suficient de bine alţii mai pricepuţi, iar opiniilor acestora li se datorează şi gestul organizatorilor băcăuani de a-i invita pe protagonişti să se manifeste la „Gala internaţională a recitalurilor dramatice”, misogin supraintitulată „GALA STAR ONE MAN SHOW”, deşi, majoritatea concurenţilor o formează talentate, frumoase şi scumpe doamne ale scenei.
De aceea, trec uşor peste cele două ore de dimineaţă petrecute la Sala Studio (o bilă albă pentru televizorul instalat în holul teatrului, care preia imagini de la subsol) în care Claudia Moroşanu şi Vlad Goranda s-au străduit, cât au putut şi ei, să demonstreze că ID Fest, festivalul de teatru al elevilor, are valori care merită promovate, după părerea organizatorilor. Şi, aş trece de tot şi peste recitalul mult aşteptat al lui Marius Manole, dacă maniera de montare şi de joc nu mi-ar fi cauzat un soi de nefirească alergie care s-a manifestat prin senzaţie de prurit în urechi şi o teribilă oboseală. De ce-o fi trebuit amplificat sunetul viorii până la spargerea timpanelor? De ce o fi avut nevoie de microfon celebrul Marius Manole care are o voce foarte bună, într-o sală renumită pentru excelenta acustică în care o şoaptă cât de mică se aude perfect? M-am simţit tâlhărit de bucuria de a găsi în nămol perla pierdută.    
Notabile cele două recitaluri de după-amiază, din Cafe du Theatre. Stand-up commedy, mai pe româneşte momente vesele (vezi de la anticii Tănase, Mircea Crişan, Amza Pelea, Dem Rădulescu, Stela şi Arşinel, ş.a.m.d.), acum ceva mai vulgar, presărat cu obscenităţi care pun sare şi piper pe viaţa noastră anostă, se impune şi la Gala de la Bacău. Isabela Neamţu, sexoasă şi agresivă, ne-a arătat, cu aplomb şi cu sinceritatea de care -a dispus, cât de-al naibii de dificilă este existenţa extrauterină a unei femei traumatizate psihic, confirmând tendinţa de care pomeneam mai sus: lumea a înnebunit. Din păcate, frâmântările ei n-au reuşit întotdeauna să rezoneze cu sala, poate şi pentru că interpretarea a avut o notă dominatoare care a inhibat publicul. Am reţinut o replică din Beckett: „râd nervos la cruda răzbunare”. Şi chiar a râs, dar nu pricep de ce se răzbuna pe noi.  Pe scara mea de valori, dar n-o luaţi în seamă, a urcat la nota şapte.
Foarte convingător, cu un joc excelent nuanţat, trecând brusc, dar firesc de la o stare la alta, Matei Chioariu a câştigat pe merit simpatia şi compasiunea publicului. Într-o subtilă şi cinică atitudine faţă de psihanaliza  atotştiutoare şi atottămăduitoare, actorul, care are la activ şi alte două trofee obţinute la alte festivaluri, a susţinut un recital care a părut o continuare a monologului „Laughing wild” de dinainte, cu un personaj la fel de deraiat sufleteşte, dar cu mijloace interpretative net mai complexe, într-un dialog consistent, simpatic şi sincer cu mulţimea. Omul a fost atât de natural, încât, un psihoterapeut celebru care stătea lângă mine, făcea feţe-feţe şi-mi şoptea: Doamne, asta-i ca la o şedinţă de-a mea. Da, ăsta da actor.
I-am dat, tot pe scara mea de valori (pe care să n-o luaţi în seamă), nota 9,50. De notat că regia ambelor acestor recitaluri este semnată de băcăuanul nostru Horia Suru. Bine, Horia!
Ei, dragii moşului, să mai vedem, că n-au intrat zilele Galei în sac.