Un sentimental cinic: Val Mănescu
În peisajul cultural băcăuan, Val Mănescu
este, incontestabil, ceea ce se cheamă un personaj. Amestec indicibil de dandy şi
macho, el şi-a construit o figură de bad boy târziu, emanând un aer misterios
care îl prinde bine. Apariţie pitorească, vajnicul specimen al familiei
coleopterelor (cum îşi zice cu emfază nesmintită) dă culoare întâlnirilor de
tot soiul la care participă. Nu altfel stau lucrurile cu cărţile sale, pe care,
deşi puţine, le-a gestionat bine, scoţându-le nu întâmplător la intervale de
zece ani. După Delict de memorie (Bacău, Editura „Plumb“, 1993) şi O zi
dinaintea sfârşitului lumii (Braşov, Editura „Aula“, 2003), Efectul Placebo
(Bacău, Editura „Babel“, 2013) este, realmente, o operă de artă, amintind, prin
opţiunea pentru hârtie reciclată şi prin ilustraţia copertelor (senzaţională
fotografia lui Ioan Viorel Cojan), de obiectele artizanale ale meşterilor
populari de odinioară.
Cert e că volumul are
o culoare, o textură şi un miros cu totul aparte, cum numai un iubitor de
frumos putea scoate dintr-un manuscris încredinţat tiparului. Cât priveşte
versurile de la interior, lucrurile sunt ceva mai complicate. Complicate de
însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a elaborat un discurs atipic,
în care mixează registre dintre cele mai variate. Împrumutând o mască de cinic,
el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire atitudini deprinse
livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite. Ele ascund, în
ultimă instanţă, o dezabuzare existenţială, convertită într-o luciditate amară.
Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo nefiind altceva decât
o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În realitate, trăim fiecare
zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un continuu efect placebo, amăgindu-ne
cu substitute şi speranţe iluzorii.“
Poezia lui Val Mănescu
stă sub imperiul nimicului, al vidului care se profilează ameninţător într-o
lume a blazării, peste care domneşte umbra poetului, persiflat cu candoare
autoironică: „oraşul devine foarte tăcut când se plimbă/ poetul/ o reculegere
apasă inert pe acoperişuri/ pe blocurile izolate termic/ ca un nămete
apocaliptic [...] cam asta e atmosfera la noi/ când poetul Cetăţii iese din
scară/ cu o ţigară în gură [...] poetul/ dragul/ stimatul nostru poet“ (p. 8) E
aici o strategie poetică pe care aş numi-o remitizare prin demitizare, căci
aruncarea în derizoriu nu face decât să singularizeze destinul creatorului de
poezie: „ce face Poetul Macho/ când tasta shift se blochează/ şi zadarnic
încearcă să schimbe destinul/ blocat în intersecţiile Lumii“ (p. 14) Un cinism
de sorginte cui prodest? domină de altminteri întregul volum, găsindu-şi
manifestarea deplină în când se sinucide nimeni în nimeni: „era cunoscut drept
poetul Cetăţii căci avea analize la zi/ asidurare şi Diplomă de tigru dresat“
(p. 72) Înţelegerea
liricii sale ţine de o mărturisire din Când Hem se întorce în mine, poate cel
mai frumos poem din întregul volum: „criticii literari vor greşi încă o dată/
dibuind sensuri la care nu m-am gândit/ vor spune că Versul e incandescent că/
stilul revoluţionează Arta migraţiei/ că scrierea mea fără punctuaţie arde/ dar
tu află că ţesuturile absolut umane cu care scriu eu/ Nu iau foc/ deşi mi-aş
dori să se vadă flăcări şi artificii pocnind/ în toiul poemelor mele ignifugate
cu Lacrimi/ pentru că nimeni nu mai stă să asculte poveşti triste de Viaţă/
mici drame cu moartea câinelui drag/ cu destrămări de iubiri Planetare/ cu
plata impozitelor sau pierderea trenului“ (p. 64) Textul, oricât i-ar displăcea
autorului, e o profesiune de credinţă a unui mare deziluzionat, care constată că
nici poezia nu mai e ce-a fost. Motiv pentru care Val Mănescu împrumută masca
unui postmodern dezabuzat, fără să reuşească să ascundă faptul că, pentru el,
poezia rămâne un modus vivendi. El trăieşte asemenea mici drame, dar nu poate
scrie despre ele decât la modul ocolit.
Aşadar, Efectul
Placebo nu e decât un fals tratat pentru uzul autorilor lirici. Unul despre
(auto)iluzionare. Nu limbaj, ci trăire, dar o trăire pusă într-un limbaj când
provocator, când simulat modest, pentru a masca dependenţa autorului de poezie:
„eu vânez doar Cuvinte hem doar simple cuvinte/ Le pândesc alerg după ele/ şi
când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi din mine“ (p. 65) Acelaşi joc
între sentiment (autentic) şi discurs (distant) caracterizează poemul ţigara de
după, splendid omagiu adus ideii de feminitate. Părând a se răfui cu aşteptările
exagerate ale urmaşelor Evei, Val Mănescu nu face altceva decât să elogieze
frumuseţea pură a feminităţii: „pe măsură ce îmbătrânesc/ îmi plac tot mai mult
femeile din tablouri [...] oricare femeie pe care-o vezi în ramele de pe
simeze/ nu e absurdă nu vrea să se Uite la telenovele/ nu-ţi umblă în scrisori
nu-ţi citeşte Mesaje din inbox/ nu te urmăreşte peste tot sufocându-te [...]
Dar înseminată cu mii de priviri încărcate de patimă/ ca o Leoaică îndrăgostită/
femeia din tablou e mai însingurată decât crezi/ şi mult mai tăcută“ (pp.
42-43). E, totodată, în aceste versuri, o utopie de poet mare, care se simte
ispitit de problema frumosului platonician.
Dacă înainte de a
citi această carte cineva mi-ar fi spus că se (mai) poate scrie astăzi poezie
patriotică, aş fi zâmbit neîncrezător sau, după caz, i-aş fi râs în nas. Ei
bine, Efectul Placebo ma vindecat de această prejudecată (postmodernă?,
globalistă?), demonstrându-mi contrariul. Într-un limbaj răsturnat, în răspăr
cu lacrimogena producţie patriotardă comunistă şi postcomunistă, Val Mănescu
deplânge pierderea fiorului naţional(ist): „şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi
glorios neant“, descoperindu-se, cu simulată naivitate, incapabil să dezerteze
de la aceste valori, pe care le cântă în forme temperat-lucide, pentru a nu
aluneca în derizoriu: „de ce rana din ochii tăi româ- nia nu se mai vindecă/ de
ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă/ de ce rana din dedesubtul
adânc al inimii tale românia/ sângerează mereu sânge de românia.“ Din această
perspectivă, volumul poate fi citit şi ca un îndreptar antinaiv destinat celor
care încă mai cred în posibilitatea împlinirii dezideratelor de factură
patriotică: „vor fi artificii şi măreţe fanfare/ vor fi poduri de flori şi
Salve de tun/ televiziunile lumii vor transmite-n direct/ pe No comment/ noua/
măreaţa dezvirginare a României [...]// e momentul să lăsăm aleşii să lucreze/
binele Patriei// Tu dute şi plângi Patriotule/ ca un îndrăgostit părăsit“ (p.
47)
Eurosceptic
(mântuit?), Val Mănescu priveşte în urmă fără mânie, jucându-se şi judecându-se
la ambele capete, în versuri cu alibi, căci autorul e suficient de abil pentru
a-şi lua măsuri de protecţie spre a nu putea fi taxat nici de paseist, dar nici
de zeflemist: „ce mândreţe de Soldat am fost/ ce soldat devotat Gata să mor
pentru Cauza/ pâinii negre şi a Marmeladei/ pentru/ salamul cu soia pentru
margarina şi cafeaua de Orz/ m-aş fi aruncat în genune“ (p. 86) Această
omniprezentă luciditate îl duce, finalmente, către ideea efectului placebo ca
surogat al unei existenţe lipsită de iluzoriu. În fond, Val Mănescu este un
mare sentimental. Născut „când tristeţea televizorul şi mobilul nu existau“, el
„se învârte în giratoriu“ şi „anunţă ziua de casting/ pentru următoarea
iubire“.
Dincolo de bravadă
(apanaj al inteligenţei poetice) stau neliniştile unui suflet care trăieşte
spaima neantului. Două sunt sursele acestor nelinişti: spectrul morţii şi
imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală şi e generatoare de
poezie adevărată. Nu întâmplător, ultimele trei texte din volum se numesc
Recviem, Omul care nu-şi găseşte locul şi Viaţa sau despre cum înveţi să mori.
Recviem sună a Scrisoare blagiană, destinată, de această dată, tatălui, a cărui
imagine revine obsesiv: „câtă viaţă mai ai tu în moartea asta a ta/ de mă trezeşti
noaptea din somn/ să mă întrebi de ce nu mă bucur/ eu de floarea de prun/ că
doar de-asta l-ai sădit acu patruj de ani/ să mă bucur eu de primăvara lui//
puteai să te duci cu băieţii la băut/ să te-apuci de fumat/ să pescuieşti pe
trotuş/ să tai un copac cu toporul/ în loc să bagi viaţă în mama/ şi ea să mă
facă în ea greşit“ (p. 91) Pretins distopică, poezia contondentă a lui Val Mănescu
acţionează pervers, exercitând asupra cititorului acel efect placebo pe care
autorul însuşi pare a-l dezavua.
Adrian JICU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu