marți, aprilie 21, 2015

ORHEI, DIRECT ÎN FOLDERUL CU AMINTIRI PLĂCUTE

Patru zile în Moldova de dincolo m-au făcut să cred că surprizele din viaţa mea încă nu s-au terminat. Invitat de Filiala Bacău a Ordinului Arhitecţilor din România, m-am bucurat de compania a 28 de arhitecţi din Constanţa, Galaţi, Brăila, Neamţ şi Bacău, într-un periplu care a cuprins oraşele Soroca, Bălţi,  Orhei, Chişinău, pe drumuri când mai bune când mai rele.
Moldova de peste Prut e într-o evoluţie evidentă faţă de cum era în 1990, când am făcut un turneu cu trupa fostului Teatru Ciripel al Casei de cultură din Bacău. Atunci am văzut doar Chişinăul care mi-a lăsat impresia unui oraş sub ocupaţie, părăginit ca vai de el, în care doar vegetaţia zâmbea mai prietenos. Oamenii, chiar şi intelectualii care ne spuneau fraţi, vorbeau o românească stricată rău, amestecată cu rusisme, şi cu un accent îngrozitor. Erau însă calzi, generoşi şi sinceri, iar privirea şi zâmbetele lor ascundeau o anumită jenă. Nu conteneau să se scuze că făcuseră şcoala în limba rusă. Atunci am trecut Prutul înapoi spre casă mâhnit, cu inima strânsă, ca atunci când cineva drag e în spital şi nu mai are nicio şansă de însănătoşire.
Călătoria recentă mi-a schimbat în mare măsură impresiile. Faţa oraşelor s-a transformat, , literele slave nu se mai iţesc din reclame, multe clădiri vechi au fost renovate, s-au ridicat altele noi, cu mari suprafeţe vitrate, se simte influenţa unui stil arhitectural modern în care domină formele curajoase, materialele high-tech. Prin cafenele, prin restaurante, pe străzi pluteşte o atmosferă aşezată, de un optimism temperat. Nici urmă de veselia disperată de odinioară, iar oamenii vorbesc o limbă română cu accent de Iaşi sau Vaslui, dar corect.
Doar vreo 100 din cei mai bine de 800 de kilometri pe care i-am parcurs sunt presăraţi cu gropi impecabil amplasate din metru în metru, parcă strategic ca să vină de hac suspensiilor şi cauciucurilor. Dar, din fericire, există şi porţiuni de autotradă modernă care străbat sate în care vile cochete răsar din noianul de case acoperite cu eternită, multe, prea multe, părăsite de vajnicii moldoveni plecaţi aiurea prin lume, în căutarea unui destin mai bun. Pe şoseaua strategică de 120 de km impecabil construită şi semnalizată dintre Orhei şi Soroca, de-a lungul Nistrului, din loc în loc, panouri mari reflectorizante anunţă că „Acest drum a fost dăruit moldovenilor de către poporul american”! Te freci la ochi de un aşa afront adus civilizaţiei ruse de pe malul de vizavi.
Desigur, am vizitat obiective turistice despre care ştiam doar din cărţile lui Sadoveanu.
Orheiul Vechi - o aşezare pe un soi de insulă de vreo optsprezece hectare, amplasată în centrul unui promontoriu muntos abrupt, circular, înalt de aproape o sută de metri, la baza căruia, în mod straniu, curge un râu - are aspectul unui teritoriu misterios, desprins dintr-un science-fiction întâmplat pe o altă planetă. În pietre găseşti urme de animale marine (scoici, melci). Parapantişti săriţi de pe fix plutesc ca nişte păsări stranii în hăul de deasupra insulei pe pământul căreia sunt vii, livezi şi grădini într-un puzzle geometric viu colorat. Arheologi au descoperit urme de traco-geţi, daci, slavi, tătari, mongoli, turci, şi care-or mai fi râvnit această formidabilă cetate naturală. Bineînţeles că turnul unei mănăstiri domină locul, şi sub ea sunt catacombe nesfârşite, săpate de anahoreţi în vremuri de care nimeni nu-şi mai aminteşte. Acolo, într-o parcare supravegheată de un câine orb, ramolit şi plin de scaieţi, am băut o bere Chişinău excelentă. Preţ: doi lei româneşti. Şi am cumpărat ţigări, preţ sub patru lei româneşti, foarte bune, nu numai ca preţ de la o vânzătoare blondă căreia-i străluceau ochii albaştri vorbind la un Iphone ultimul tip. Şi benzina e mult mai ieftină ca la noi, că veni vorba de bani, cam patru lei de-ai noştri la litru.
Mănăstirea Curchi, alt motiv de intensă mândrie republicană, a beneficiat de o prezentare exhaustivă, susţinută de un preot-călugăr cu alură de bodyguard care, dacă n-ar fi trebuit să oficieze un botez, probabil că ne-ar fi făcut să pierdem vizita programată la crama Brăneşti, de care nu auzisem niciodată. Trei crame uriaşe au construit sovieticii în Moldova: Cricova, lângă Chişinău, pe unde se intră cu maşina, Mileştii Mici, care are galerii subpământene până la 80 de metri adâncime şi se întind pe 200 de kilometri, şi firma din Brăneşti, aproape de Orhei, organizată într-o fostă exploatare de calcar pe zeci de kilometri de tuneluri largi de opt-zece metri şi înalte de patru. Nu mai ştiu câte milioane de sticle pline cu licori existenţiale, acoperite cu mucegai de-un deget zac în liniştea de sub pământ. Ce-mi amintesc e prânzul copios care a urmat degustării a zece tipuri de vin, care mai de care mai memorabil, din şarjele de export.
La cetatea Soroca, aflată în curs de refacere mulţumită celor trei milioane de euro primiţi de la Uniunea Europeană, ghidul local ne-a istorisit amănunţit, timp de aproape o oră, într-un ritm demn de un comentator sportiv,  povestea impozantului edificiu şi a reconstrucţiei lui extrem de criticată de arhitecţi şi istorici din cauza acoperirii turnurilor cu apărători de forma unor cupole bisericeşti, inexistente la clădirea iniţială. Două firme de construcţii din Iaşi au câştigat licitaţia şi se ocupă activ de cheltuirea fondurilor.
În altă zi, Alexandru Ţăranu, arhitectul şef al Orheiului şi omul care ne-a dirijat prin labirintul informaţiilor despre partea aceasta a Moldovei, alături de doamna Tamara, (arhitect expert  pe monumente de patrimoniu) ne-a dus într-o seară la Chateau Vartely un loc perfect în care mi-aş petrece concediul, edificat după cele mai stricte norme. Am fost conduşi prin fabrica tip ultimul strigăt al tehnicii de îmbuteliat vinuri, apoi consiliaţi de frumoasa şi super-competenta Ludmila, (nici 30 de ani, longilină, aprigă, devastator pricepută la vinuri)  de cum simte vârful limbii aciditatea, lateralele ei gradul de dulce, iar dânsa, minunata limbă, aromele. Am degustat licori necunoscute nouă, a căror excelenţă e apreciate la cele mai mari competiţii vinicole din lume. În câteva vitrine am văzut trofee de la New York, Moscova, Paris, Torino. Mi-am propus de ziua mea să primesc în dar o sticlă de Chardonnay produs la Chateu Vartely, numai să se găsească în România.      
            Ţelul expediţiei dincolo de Prut a fost însă, nu neapărat relaxarea.
La începutul lunii iunie 2015, Ordinul Arhitecţilor din România Filiala Bacău-Neamţ a pus la cale o întrunire a arhitecţilor şi urbaniştilor din regiunile mărginaşe graniţei de Est a Europei, cu scopul de a defini perspectiva următorilor 15 ani în această zonă, cea mai săracă de pe continent. Liliana Bârgu, preşedinta filialei, susţinută de arhitecţii Volodea Amâiei, Cătălin Ghervan au remis invitaţii la Forumul Moldova Reper 2030 celor mai importanţi arhitecţi din Republica Moldova cu care au avut întâlniri de lucru în oraşele în care ne-am oprit. De altfel, la modernul sediu al Uniunii Arhitecţilor din Moldova, am fost primiţi nu numai cu un select cocteil, dar am asistat la aserţiuni super-profesioniste şi am văzut o expoziţie uimitoare prin maniera modernă de abordare a artei edilitare. Semn că schimbarea în bine vine de la ambianţa pe care ne-o creează cei care gândesc viitorul.

            Fără îndoială, arhitecţii fac parte dintr-o sectă profesională aparte, nu degeaba, în Elveţia, circulă proverbul „Qui est stupide ne peut pas être architecte”. Cu alte cuvinte, dacă eşti prost, nu poţi fi arhitect. Asta mi-au dovedit-o simpaticii mei însoţitori care nu s-au arătat nemulţumiţi nici de zdruncinăturile autobuzului, nici de cele două pene ce păreau catastrofale, nici de hotelul de două stele vrednic  numai de una, şi nici de alte neajunsuri şi peripeţii neincluse în program. Umorul lor, calmul şi capacitatea de adaptare specifică doar oamenilor inteligenţi, au făcut ca expediţia în Moldova de dincolo să merite memorată în folderul cu cele mai interesante experienţe.