Patru zile în Moldova
de dincolo m-au făcut să cred că surprizele din viaţa mea încă nu s-au
terminat. Invitat de Filiala Bacău a Ordinului Arhitecţilor din România, m-am
bucurat de compania a 28 de arhitecţi din Constanţa, Galaţi, Brăila, Neamţ şi
Bacău, într-un periplu care a cuprins oraşele Soroca, Bălţi, Orhei, Chişinău, pe drumuri când mai bune când
mai rele.
Moldova de peste Prut
e într-o evoluţie evidentă faţă de cum era în 1990, când am făcut un turneu cu
trupa fostului Teatru Ciripel al Casei de cultură din Bacău. Atunci am văzut
doar Chişinăul care mi-a lăsat impresia unui oraş sub ocupaţie, părăginit ca
vai de el, în care doar vegetaţia zâmbea mai prietenos. Oamenii, chiar şi
intelectualii care ne spuneau fraţi, vorbeau o românească stricată rău,
amestecată cu rusisme, şi cu un accent îngrozitor. Erau însă calzi, generoşi şi
sinceri, iar privirea şi zâmbetele lor ascundeau o anumită jenă. Nu conteneau
să se scuze că făcuseră şcoala în limba rusă. Atunci am trecut Prutul înapoi
spre casă mâhnit, cu inima strânsă, ca atunci când cineva drag e în spital şi
nu mai are nicio şansă de însănătoşire.
Călătoria recentă
mi-a schimbat în mare măsură impresiile. Faţa oraşelor s-a transformat, ,
literele slave nu se mai iţesc din reclame, multe clădiri vechi au fost
renovate, s-au ridicat altele noi, cu mari suprafeţe vitrate, se simte
influenţa unui stil arhitectural modern în care domină formele curajoase,
materialele high-tech. Prin cafenele, prin restaurante, pe străzi pluteşte o
atmosferă aşezată, de un optimism temperat. Nici urmă de veselia disperată de
odinioară, iar oamenii vorbesc o limbă română cu accent de Iaşi sau Vaslui, dar
corect.
Doar vreo 100 din cei
mai bine de 800 de kilometri pe care i-am parcurs sunt presăraţi cu gropi
impecabil amplasate din metru în metru, parcă strategic ca să vină de hac
suspensiilor şi cauciucurilor. Dar, din fericire, există şi porţiuni de
autotradă modernă care străbat sate în care vile cochete răsar din noianul de
case acoperite cu eternită, multe, prea multe, părăsite de vajnicii moldoveni
plecaţi aiurea prin lume, în căutarea unui destin mai bun. Pe şoseaua
strategică de 120 de km impecabil construită şi semnalizată dintre Orhei şi
Soroca, de-a lungul Nistrului, din loc în loc, panouri mari reflectorizante
anunţă că „Acest drum a fost dăruit moldovenilor de către poporul american”! Te
freci la ochi de un aşa afront adus civilizaţiei ruse de pe malul de vizavi.
Desigur, am vizitat
obiective turistice despre care ştiam doar din cărţile lui Sadoveanu.
Orheiul Vechi - o
aşezare pe un soi de insulă de vreo optsprezece hectare, amplasată în centrul
unui promontoriu muntos abrupt, circular, înalt de aproape o sută de metri, la
baza căruia, în mod straniu, curge un râu - are aspectul unui teritoriu
misterios, desprins dintr-un science-fiction întâmplat pe o altă planetă. În
pietre găseşti urme de animale marine (scoici, melci). Parapantişti săriţi de
pe fix plutesc ca nişte păsări stranii în hăul de deasupra insulei pe pământul
căreia sunt vii, livezi şi grădini într-un puzzle geometric viu colorat.
Arheologi au descoperit urme de traco-geţi, daci, slavi, tătari, mongoli,
turci, şi care-or mai fi râvnit această formidabilă cetate naturală.
Bineînţeles că turnul unei mănăstiri domină locul, şi sub ea sunt catacombe
nesfârşite, săpate de anahoreţi în vremuri de care nimeni nu-şi mai aminteşte.
Acolo, într-o parcare supravegheată de un câine orb, ramolit şi plin de
scaieţi, am băut o bere Chişinău excelentă. Preţ: doi lei româneşti. Şi am
cumpărat ţigări, preţ sub patru lei româneşti, foarte bune, nu numai ca preţ de
la o vânzătoare blondă căreia-i străluceau ochii albaştri vorbind la un Iphone ultimul
tip. Şi benzina e mult mai ieftină ca la noi, că veni vorba de bani, cam patru
lei de-ai noştri la litru.
Mănăstirea Curchi,
alt motiv de intensă mândrie republicană, a beneficiat de o prezentare
exhaustivă, susţinută de un preot-călugăr cu alură de bodyguard care, dacă n-ar
fi trebuit să oficieze un botez, probabil că ne-ar fi făcut să pierdem vizita
programată la crama Brăneşti, de care nu auzisem niciodată. Trei crame uriaşe
au construit sovieticii în Moldova: Cricova, lângă Chişinău, pe unde se intră
cu maşina, Mileştii Mici, care are galerii
subpământene până la 80 de metri adâncime şi se întind pe 200 de kilometri, şi
firma din Brăneşti, aproape de Orhei, organizată într-o fostă exploatare de
calcar pe zeci de kilometri de tuneluri largi de opt-zece metri şi înalte de
patru. Nu mai ştiu câte milioane de sticle pline cu licori existenţiale,
acoperite cu mucegai de-un deget zac în liniştea de sub pământ. Ce-mi amintesc
e prânzul copios care a urmat degustării a zece tipuri de vin, care mai de care
mai memorabil, din şarjele de export.
La cetatea Soroca,
aflată în curs de refacere mulţumită celor trei milioane de euro primiţi de la
Uniunea Europeană, ghidul local ne-a istorisit amănunţit, timp de aproape o
oră, într-un ritm demn de un comentator sportiv, povestea impozantului edificiu şi a
reconstrucţiei lui extrem de criticată de arhitecţi şi istorici din cauza
acoperirii turnurilor cu apărători de forma unor cupole bisericeşti,
inexistente la clădirea iniţială. Două firme de construcţii din Iaşi au
câştigat licitaţia şi se ocupă activ de cheltuirea fondurilor.
În altă zi, Alexandru Ţăranu, arhitectul şef al Orheiului
şi omul care ne-a dirijat prin labirintul informaţiilor despre partea aceasta a
Moldovei, alături de doamna Tamara, (arhitect expert pe monumente de patrimoniu) ne-a dus într-o
seară la Chateau Vartely un loc perfect în care mi-aş petrece concediul,
edificat după cele mai stricte norme. Am fost conduşi prin fabrica tip ultimul
strigăt al tehnicii de îmbuteliat vinuri, apoi consiliaţi de frumoasa şi
super-competenta Ludmila, (nici 30 de ani, longilină, aprigă, devastator
pricepută la vinuri) de cum simte vârful
limbii aciditatea, lateralele ei gradul de dulce, iar dânsa, minunata limbă, aromele.
Am degustat licori necunoscute nouă, a căror excelenţă e apreciate la cele mai
mari competiţii vinicole din lume. În câteva vitrine am văzut trofee de la New
York, Moscova, Paris, Torino. Mi-am propus de ziua mea să primesc în dar o
sticlă de Chardonnay produs la Chateu Vartely, numai să se găsească în România.
Ţelul expediţiei dincolo de Prut a fost însă, nu neapărat relaxarea.
La începutul lunii
iunie 2015, Ordinul Arhitecţilor din România Filiala Bacău-Neamţ a pus la cale
o întrunire a arhitecţilor şi urbaniştilor din regiunile mărginaşe graniţei de
Est a Europei, cu scopul de a defini perspectiva următorilor 15 ani în această
zonă, cea mai săracă de pe continent. Liliana Bârgu, preşedinta filialei,
susţinută de arhitecţii Volodea Amâiei, Cătălin Ghervan au remis invitaţii la Forumul Moldova Reper 2030 celor mai
importanţi arhitecţi din Republica Moldova cu care au avut întâlniri de lucru
în oraşele în care ne-am oprit. De altfel, la modernul sediu al Uniunii
Arhitecţilor din Moldova, am fost primiţi nu numai cu un select cocteil, dar am
asistat la aserţiuni super-profesioniste şi am văzut o expoziţie uimitoare prin
maniera modernă de abordare a artei edilitare. Semn că schimbarea în bine vine
de la ambianţa pe care ne-o creează cei care gândesc viitorul.
Fără îndoială, arhitecţii fac parte
dintr-o sectă profesională aparte, nu degeaba, în Elveţia, circulă proverbul „Qui est stupide ne peut pas être architecte”.
Cu alte cuvinte, dacă eşti prost, nu poţi fi arhitect. Asta mi-au dovedit-o
simpaticii mei însoţitori care nu s-au arătat nemulţumiţi nici de
zdruncinăturile autobuzului, nici de cele două pene ce păreau catastrofale,
nici de hotelul de două stele vrednic numai de una, şi nici de alte neajunsuri şi
peripeţii neincluse în program. Umorul lor, calmul şi capacitatea de adaptare
specifică doar oamenilor inteligenţi, au făcut ca expediţia în Moldova de
dincolo să merite memorată în folderul cu cele mai interesante experienţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu