DANY MADLEN - ZÂMBETUL NEGRULUI

Decât să staţi pe internet sau în cafenea, mai bine aţi suna pe cine vă e drag şi aţi face cincizeci de paşi până la Centrul de cultură Apostu, colo, lângă Insulă, să vă uitaţi gratis pe pereţii fostei popicării, acum galerie de artă, unde expune Dany Madlen Zărnescu ceva nemaivăzut, negru pe negru pe negru pe negru pe negru. Poate n-o să aveţi şansa să daţi de zâmbetul ei sublim de Gelsomină, dar cât de puţin înseamnă un zâmbet trist de om care înţelege că nu poate schimba lumea, oricât s-ar strădui...

 Dany Madlen luptă cu negrul, sfâşie cu tandreţe şi eleganţă întunericul şi răul lumii, lasă energia flăcării sau a clorofilei să purjeze prin ochii noştri, până în adâncul sufletului.  

De ani de zile, delicata Dany Madlen face demonstraţia excelenţei frumosului distins, creat  în nişa de negru, cu nuanţele ei misterioase, puternice şi  protectoare, în imagini care revelează provocatoare şi senzuale jocuri spaţiale şi sublimează  în abstract profunzimi care esenţializează metafora vizuală. Asta în pofida definiţiei ştiinţifice a negrului care nu este o culoare, ci doar o  impresie vizuală simțită atunci când nici o radiație electromagnetică din spectrul vizibil nu este percepută de ochiul uman, spre deosebire de cazul albului - nici el o culoare - care combină toate culorile vizibile ce stimulează în mod egal cele trei tipuri de receptori sensibili la culori pe care-i avem pe retină. Cine ştie, cunoaşte toate astea de la anatomie şi de la fizica dintr-a opta.

            Da, negrul, cu zecile lui de nuanţe - negru albastru cosmic, abanos, antracit, brun închis, acaju, gri antracit, lignit, maduro (trabuc), black beauty, nero abssoluto, matrix, black cambrian, negru absolut, atlantic black, dark gray, nero Africa, black galaxy, black Zimbabwe, hebey black, padang dark - este ceva trist, deprimant, dar, să recunoaştem, şi misterios, sexy, sofisticat. Nu degeaba mă îmbrac eu în negru şi nu fără semnificaţie, negrul este culoarea rebeliunii, a protestului, a iubirii experimentale, a eleganţei şi a diplomaţiei.

Aş zice că Doamna Zărnescu contrazice tiparul obişnuinţei pe care am moştenit-o încă de la facerea lumii, de a crede că negrul este simbolul morţii, doliului şi al răului. Ea îndrăzneşte să spargă zidul tenebros al nopţii, făcându-ne să întrezărim  prin crăpăturile materiei că dincolo ne aşteaptă lumina divină a renaşterii şi a speranţei. Sunt sigur că, deloc întâmplător, penetrarea spectrului sumbru, străpungerile către dincolo, au, de multe ori, repetitiv, forma crucii.

Tablourile ei nu sunt picturi, nu sunt desene, nu sunt gravuri. Sunt basoreliefuri în timp, spaţiu şi hârtie care ar merita să fie din aur negru. Dar, nu există aur negru.

Slavă Domnului, există Dany Madlen Zărnescu.

DE AICI AM PLECAT LA RĂZBOI

Ce mai vineri e azi prietene

Ce expediţii în cafenele Ce prăbuşire în farniente

Ce fanfare în parcuri ce de pahare golite

Ce de fete sprinţare gata să ne-amintească de tinereţe

Pentr-un vers şi o biată Cafea

ce Aventuri ne-aşteaptă până la ziua de Luni

Când vom avea mâinile uscate

de-atâta spălat în Neputinţă şi netrebnicie

în oraşul acesta de la Nord de balcani

Uite oraşul Un oraş încremenit în istorie

O pereche de adidaşi atârnă pe un cablu Coaxial

În dreptul gării pustii peste care pluteşte

O îngrămădire de suflete plecate aiurea

Ce mai vineri e azi şi noi mirosim a parfum ca pe vremuri

în gara fără trenuri fără călători fără paşi

Fără despărţiri întîlniri regrete bucurii

Gara noastră însă contează pentru

femeia cu mopul spălând urma Timpului pe gresia gri

Într-un tango  care-i aminteşte de prima Iubire

Pentru nimic cu i mare

iar oraşul Seamănă cu Parisul doar că e mult mai mic

şi mai tandru

Îl zăreşti totuşi printre turlele de biserici

Răsărite de-a valma ca buruienile prin sihăstrii

De câmpuri necultivate de credincioşi

Se mai disting fantoşe de trotuare pustii

Guri de canal din care aurolaci bezmetici cerşesc o ţigară

şi Mii de corbi ca nişte picături de pus în ochi

fâlfâind plictisiţi din aripi în aşteptarea Morţii care vine

o dată la trei sute de Ani

La concurenţă cu o pungă tandră de plastic ce baletează

Spre etajul zece unde  duhneşte a vegetaţie veselă de primăvară

iar pe Lac plutesc milioane de sticle

cu mesaje de ajutor intrate în spam

Ce mai vineri e azi şi ce weekend grozav ne aşteaptă

Să mă ierţi dacă-ntreb chiar aici lângă statuia poetului fără chip

să fie Visele vinovate de tot?

Ne-om fi dorit prea să mirosim Floarea de măr

Să vedem fructul cum creşte în diametru? Să fim condamnaţi

c-am vrut să citim toate cărţile necitite

să vedem spectacolul lumii toate Nevăzutele filme

să sorbim cu nesaţ din cascada zilei prăvălite peste Oraş?

Inima noastră om fi peticit-o prea des cu vorbe şi mult prea rar

cu Iubiri?

Cască-te prăpastie în faţa noastră suntem cu Dreptul în aer

Bine-ai venit Prietene vinerea asta e o zi numai bună

să facem Ultimul pas din Timp împreună 

ZIUA DOAMNEI EUTERPE

Pentru că pe 21 martie, UNESCO a decis să fie sărbătoarea Poeziei, aşa să fie.

                                       EFECTUL PLACEBO

Toţi îl admiră doamne ce binecuvîntare să ai Harul ideilor

să dai glas Visului

Să nu simţi soarele arzător să cînţi înflăcărat Dragostea

Dar să menţionezi şi că sunt Anumite dureri

Să nu iei seama la vînt şi la ploaie să te zbaţi pentru fericirea Umană

Când sunt minus treizeci de grade

Dar el e un luptător fără glorie de când o anumită Ea nu mai e

e înfrânt şi se ascunde la apelul de Dimineaţă

Solda i-o ia un alt poet Anonim, dar viu

Care fluieră marşul de luptă atât de fals

Încât iarna vine fără Avertisment

Cetăţenii oraşul întreg cosmosul mare Nimeni nu bănuieşte

că poetul s-a lăsat de cîntat decând ea nu mai e să-i încălzească Umărul

de aceea se leagănă ca un Ou fără de conţinut

suspendat între Viaţă şi rana aceea vie

ca toate locurile atinse de Buzele ei

ce supurează Esenţă de Levănţică

Aşa infectat de Trecut nu mai ştie să spună cuvântul Acasă

totuşi el crede

că dac-ar vrea ar mai putea cînta dar în Realitate

nu mai are motive să-ncerce să se întoarcă pe cîmpul de luptă al Poeziei

Măcar de i-ar scrie ceva de pildă că nu-l poate uita

Înainte să moară sau vino Acasă vreau să-ţi mai ating odată Mâna

Din care sorbeam zăpada Topită când ai scris ultimul vers

Care zace acum în hazna şi rimează cu Viaţa ta

ADIO, FACEBOOK!

De azi, dezactivez contul de facebook. Am vrut s-o fac mai demult, dar azi am primit un impuls de la un articol al Laurei.http://www.farafiltru.net/de-ce-a-plecat-prozatorul-petru-cimpoesu-de-pe-facebook.html
Pierd prea mult timp căutând mesaje care să mă intereseze. Prea multe floricele, pisicuţe, copilaşi, îndemnuri la pace, linişte şi înţelepciune, prea multă dulcegărie şi laudă de sine. La un moment dat, am fost obligat să blochez mai bine de 100  de "prieteni", din cei peste 500, care mă agasau cu cereri stupide de jocuri, cu  imagini cu floricele, buziţe, pantofi, unghiuţe, sau cu bancuri răsuflate de-acu o mie de ani. Cu toate astea, constat, cu adâncă dezamăgire, că fauna celor ce n-au ce face cu creieraşul lor, se măreşte pe zi ce trece. Mă îngrozeşte şi mă scoate din sărite şi numărul tot mai mare de prostănaci  care nu-şi cunosc limba maternă. Într-un spaţiu public, fie el şi virtual, ar trebui interzise prezenţa şi discursurile celor care nu cunosc gramatica limbii române. Dar, din păcate, în democraţie, nu poţi pretinde aşa ceva.
Nu cred că sunt deşteptul lumii, dar am alte pretenţii de la cei cu care comunic.
Aşa că, din clipa asta, cine vrea să-mi transmită ceva care-mi poate schimba viaţa în bine, aducându-mi măcar o clipă de bunăstare spirituală, mă găseşte la valmanescu@yahoo.com sau la manescu12@gmail.com.
Şi, în compensaţie, voi încerca să fiu mai prezent ca până acum cu materiale pe varanus-varanus.blogspot.com şi pe http://www.val-manescu.ro/, pentru cei interesaţi să afle (la) ce mai gândesc şi (la) ce mai scriu.
Să nu aud pe nimeni plângând!
Adios, Facebook!

CÂND SE PLIMBĂ POETUL

Oraşul devine foarte tăcut când se plimbă Poetul

O reculegere apasă pe acoperişuri

Pe blocurile izolate termic ca un nămete Apocaliptic

Ciorile îşi sugrumă croncănitul isteric iar Copiii încetează brusc hărmălaia.

Avioanele plutesc cât pot ele de Sus şi dacă n-ar lăsa dâra aceea de spumă

ai zice că au interdicţie la Zbor.

Cam asta e atmosfera la noi când poetul Cetăţii iese din scară

cu o ţigară în gură şi face un Semn aproape imperceptibil

spre un anumit Termopan de vizavi

apoi pleacă la o mică plimbare.

Poetul dragul stimatul Nostru poet.

El e mereu încovoiat sub poveri nevăzute

Aura sa împrăştie lumină prin periferii până la Barieră

Şi pentru zile-ntregi ţânţarii muştele şobolanii

câinii Vagabonzi ca şi El

Părăsesc oraşul. 

Cetăţenii îl văd pe trotuar păşind rar

Cu privirea aţintită-ntr-un punct spre Niciunde

Nici nu-l salută să nu-i tulbure Actul creaţiei

Doar îşi şoptesc între ei

Lăsaţi-l într-ale lui, e poetul nostru şi chiar Acum

se frământă cum să aşeze mai bine cuvintele într-un nou Poem

Despre Fericirea umană în comparaţie cu cea Vegetală 

BUNUL SIMŢ AL MĂTURĂTORILOR DIN IAŞI

După cum probabil deja ştiţi, reformista Monica Macovei a fost vineri în Bacău însoţită de fostul ministru de externe Teodor Baconschi, pentru o întîlnire electorală cu membrii PDL. La finalul activităţii, directorul Centrului de Cultură "George Apostu" a oferit celor doi, în semn de curtoazie şi de bună gazdă, cîte o elegantă mapă de prezentare a instituţiei. Cei doi politicieni s-au arătat încîntaţi de darul primit şi au mulţumit pentru ospitalitate.
Doar că, a doua zi, la Centru a sunat telefonul. O recepţioneră de la Hotel Unirea din Iaşi anunţa că îngrijitorii din parcarea hotelului au găsit pe jos două mape din piele, purtînd însemnele Centrului din Bacău.  
În semn de preţuire pentru intensa preocupare a politicienilor pentru actul cultural, pentru rolul lor primordial, epocal şi inimaginabil în propăşirea intelectuală a naţiunii române, direcţiunea instituţiei băcăuane a pregătit o mapă similară, cuprinzînd realizările în plan artistic şi cultural, şi pentru celălalt candidat la şefia PDL, Vasile Blaga, care va fi prezent duminica viitoare în acelaşi scop electoral la Centrul băcăuan.
Mapa şi materialele documentare  vor putea fi recuperate din parcările din Iaşi, prin amabilitatea măturătorilor.

DEMOCRAŢIA DE IMPORT

Ce mîndreţe de Soldat am fost

Ce soldat devotat

Gata să mor pentru cauza

Pîinii negre şi a Marmeladei

Pentru salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua din orz

m-aş fi aruncat în genune

Europa?

Prăpastia aia colcăind  de drogaţi curve şi homosexuali?

Fie la ei Acolo

Stau cu capul plecat la magazin

Să plătesc cu cardul de credit

kilul de zahăr şi cele două pachete de hîrtie igienică

mă ascund sub glugă

să nu atrag atenţia

Să nu mi se vadă privirea speriată

de şobolan încolţit de bancherul

Care aşteaptă dobînda cu contractul de credit pe birou

                                                                                            E momentul acela                                                                                                de generic în care vezi cît Valorezi

Momentul adevărului

cînd toreadorul urmează să fie sfîşiat de coarnele taurului

cînd închizi ochii respiri adînc

şi apeşi tasta verde după ce-ai format pinul

Iar el

Undeva la etajul o sută al Europei

Fumează trabuc zîmbeşte calculează cîtă Ceapă

O să pună el pe masa familiei sale

Din banii pe care-i datorez prin contract

Ca să plătesc lumina gazul  pîinea şi aerul

Ca să supravieţuiesc

În rahatul putred

Fiecare respiraţie costă

Dar tigrii nu dorm niciodată

Din păcate nici nu fumează  

PLAGA NEVINDECATĂ A MERSULUI EI

Obişnuiam să o cred dansatoare

Aşa plutea în faţa mea pe trotuar

la concurenţă cu seminţele de Ginkgo biloba

rotindu-se şi păşind sinusoidal

spre un undeva numai de ea ştiut.

Geznele-i treceau una pe lîngă alta periculos de aproape

Ca fazele curentului electric

Tot oraşul se temea să nu se atingă cei doi poli

Şi scurtcircuitul să-l lase în beznă

Ziua să nu mai înceapă.

Dar eu cred şi acum că dansa numai ca eu să mai am pentru ce trăi.

Vai 

coapsele ei se legănau în aer să-şi facă mai mult loc

Să cucerească mai mult spaţiu

Căci ea avea nevoie de spaţiu

Ca să-şi desfăşoare visul să-şi arate dinţii strălucitori

să umilească lumea cu cel mai cuceritor zîmbet văzut vreodată

Perturbînd traficul

Vai

pîntecul ei se unduia provocînd vîrtejuri ce absorbeau ora 10

şi ziua rămînea orfană de dimineaţă.

Bărbaţi coborau din maşini

cu pălăriile-n mîini şi o pofteau să urce,

dar ea continua să danseze pe trotuar

storcînd viaţa din ei

 fără să-i pese de manierele lor

În urma explodau florile de cais şi

   manechinele din vitrine plecau ruşinate privirea

Vai

umbra ei era atît de cochetă atît de neagră

mai neagră decît durerea

Şi parcă se auzea şi-un cîntec de undeva din sinele ei.       

Nu ştiu de ce-mi vine să beau

Şi să-i cer datoria pentru ultimul poem

cînd o văd mergînd

GIRATORIUL CU MICROUNDE

Sensul giratoriu de la Liceul Economic, unic în Europa, va intra în cel mai scurt timp în funcţiune.
Lucrarea a fost necesară în Bacău din cauza traficului care se blochează în mod inacceptabil în intersecţia respectivă. De aceea, s-a apelat la unica invenţie existentă menită a regula pentru totdeauna circulaţia în zonă, descoperită de un un grup de celebri cercetători de la Princeton University, care au demonstrat că este posibil ca vehicule care se deplasează bară la bară pe două-trei benzi într-un sens, să-şi continue traseul cu aceeaşi viteză,  pe o singură bandă. Ei şi-au modulat concluziile pe specificul nostru tradiţional şi, bazîndu-se pe studii antropologice aprofundate, au adaptat invenţia la caracteristicile definitorii ale evoluţiei românilor de-a lungul secolelor încărcate de istorie: încet, încetişor şi pe loc.

Proiectul giratoriului cu microunde din centrul Bacăului are forma unui frumos troncon, cam ca un buric de nou născut, simbolizînd naşterea unui nou concept urbanistic. Este placat cu granit maroniu şi a fost înţelept completat cu semafoare, astfel încît, rezonatorul electromagnetic de ultimă generaţie din interiorul construcţiei să aibă maximum de eficienţă. Semafoarele sunt, practic, legate în mod direct de bunăstarea băcăuanilor,  căci  temporizarea lor va rezolva şi încălzirea blocurilor din zonă. Temperatura degajată de înjurăturile fierbinţi ale şoferilor va acoperi circa 45% din necesarul de calorii al unui apartament. Alte circa 15%  vor proveni din dumnezeii, crucile, sfinţii şi pizduielile pietonilor care, la rîndul lor se vor încălzi la giratoriul cu microunde.
În momentul de faţă, lipseşte doar avizul Agenţiei de mediu şi soarele, pentru ca totul să intre în normalitate. Pe de altă parte, şefii instituţiilor implicate în momentul inaugural (fanfara militară, ansamblurile folclorice, filarmonica şi invitatul special Fuego) au declarat că sunt pregătiţi oricînd să
marcheze istoricul eveniment. 

Eurovision - vreau fierea înapoi

Acuşica sunt doi ani decînd, la spitatul Sfânta Maria din Bucureşti mi-a fost extirpată bila. Mulţumesc pînă la moarte doctorilor de acolo, care, nu numai că nu au luat şpaga pe care-o pregătisem, dar m-au şi porcăit la modul lor savant de exprimare, că am încercat. M-am simţit bine după operaţie şi, de atunci, mănînc, beau, fumez, ca şi cum aş fi sănătos. Doar că m-a pus dracu să mă uit la Eurovisionul românesc din seara asta şi m-a apucat borala. Fenomen, căci, fără fiere, nu poţi borî, decît dacă vezi şi asculţi tîmpeniile pe care pot să le debiteze prezentatorii de la TVR. Ce labă tristă textul, ce idioţi cei care-l spun, ce ţipete de cocălari - chiar acum, un bou zice că atmosfera a depăşit orice limită . Să mori de rîs, nu alta. 
Eurovision TVR, un mare căcat românesc, euforic, diuretic, analfabet.
Vreau fierea mea înapoi.
Că nu pot să vomit cît aş vrea.

ŢIGARA DE DUPĂ

Pe măsură ce înaintez în vîrstă,

îmi plac din ce în ce mai mult femeile din tablouri.

Uitaţi-vă  la ele  cum plutesc, înşirate pe zid,

ca-ntr-un cortegiu de naiade,

graţios împrăştiind în jur parfum de tinereţe veşnică.

Femeile din tablouri te îndeamnă să mai trăieşti o zi.

Chiar fără de straie, au demnitate şi sunt pozitive.

Cum deschizi ochii, dimineaţa, dar şi cînd vii obosit de la muncă,

ele vibrează la fel de zîmbitoare şi cochete.

Nu trebuie decît să-ţi apropii urechea ca să le auzi şoptind cu tandreţe  

HELLO, DRAGULE!

Şi să le simţi fierbinţeala pielii şi pulsul vital de sub sîni.  

Niciodată,  femeile din tablouri  nu te vor trezi la miezul nopţii

să te întrebe la ce te gândeşti.

Lor nu le pasă la cine, cum, unde, cînd, ce gîndeşti.
Oricare femeie pe care-o vezi în ramele de pe simeze

nu e o ticăloasă, nu vrea să se uite la telenovele,

nu-ţi umblă în mailuri, în semeseuri,

nu te urmăreşte peste tot, sufocîndu-te.

Ea face tot timpul ceva ce chiar îşi doreşte să facă: te iubeşte.

Şi, de obicei, e vorba de ceva mult mai interesant,

mult mai misterios, pentru că ea, în cele patru laturi ale portretului,

emană serotonină,

dezvăluindu-şi fără fasoane frumuseţea, caracterul, atitudinea.

 
O femeie dintr-un tablou îşi cunoaşte valoarea,

n-are nevoie de flori, de asfinţituri, de parcuri cochete,

de poeziile tale.

Ea este sigură de cine este, ce este, ce vrea, cît vrea, şi de la cine.

Sunt puţine femei din tablouri cărora le pasă de ce-ai putea gândi

despre ele sau despre ceea ce  fac.

Ele nu se răstesc la tine în timpul unui concert, la operă, la un vernisaj,

sau în mijlocul unui restaurant foarte scump.

Desigur, dacă o meriţi, nu ezită să te ucidă cu mîngîieri, cu săruturi,

să-ţi bage pe gît cu de-a sila stoluri de fluturi

care-ţi produc furtuni prin stomac pînă la moarte.

Şi, poate, şi după aceea, la o cafea, în Paradis.  
 

O femeie dintr-un tablou are curaj să te prezinte prietenelor ei.

Nu-i prea pasă dacă eşti atras de alte femei, din alte tablouri,

pentru că ştie că ele nu o vor trăda.
Dar, atenţie! pe măsură ce îmbătrînesc,

femeile din tablouri capătă darul ghicitului.

Nici nu-i nevoie să-ţi mărtusiseşti păcatele unei femei înrămate,

prinsă-ntr-o secundă de lene, sau în mişcare, şi atîrnată pe un perete.

Ea-ţi ştie întotdeauna, toate păcatele.

Cît bei, cît fumezi, cît iubeşti.

Ea înţelege că eşti făcut să vînezi, vînătorule.

O femeie într-un tablou,

desenată cu linii care-i respectă formele trupului,

arată bine cu un ruj sexy, strălucitor,

mai ales dacă poartă pe umeri un văl de tandreţe.

O astfel de femeie, cu totul la vedere, deschis şi onest,

se cuibăreşte în tine

şi nu poate muri niciodată, atîta timp cît trăieşti.

Şi astfel, te face nemuritor.

 

Înveşnicită cu acid erotic concentrat pe un carton,

de ţi se face flacără în faţa ochilor,

femeia din tablou e şi cîntec, şi dinamită.

E vis încrustat în mătase sau dorinţă ucigătoare în marmură.

E linişte, candoare, sau zbor.

Cîntarea Cîntărilor, Lorelai, Madame Pogany.

Dar, inseminată cu mii de priviri încărcate de patimă,

ca o leoaică îndrăgostită,  

femeia din tablou e mai însingurată decît  crezi.

Şi mult mai tăcută....

Pentru că sunt pure poezii,  îndrăzneţe şi inteligente,  

muzele  lui Mihalache mă fac să iubesc

din ce în ce mai mult

femeile din tablouri. 

NB. Expoziţia este deschisă la Centrul de cultură "George Apostu" din Bacău

POEM DE SîMBATA NOAPTE

Sunaţi, trompetelor

Dacă-l iei pe cel mai rău

pe cel mai nesupus poet din România

pe cel care scrie cu î din i numele vântului

al pîinii al cîntului şi al cîinelui

Dacă-l iei pe acela

care se pişă pe canoanele academiei române

dar care vede doar cap de lup pe stindard

şi trup de dragon cu giuvaere-n loc de ochi

şi coamă de scrum

Dacă-l ei pe oricare dintre triştii

ce-şi plîng naşterea în ţara cu cele mai frumoase sfîrşituri

şi-l dezbraci de verbe de adjective de toate părţile de vorbire

în faţa tuturor celorlalţi poeţi şi a iubitorilor de literatură

îl legi şi-i zdrobeşti cu roata degetele cu care tastează

împotriva legii cît să-l treacă toate sudorile şi să sîngereze

îl obligi să-şi ţină ochii deschişi cît un animal îi pîngăreşte iubita

apoi dai foc rugului din manuscrisele lui eretice

pînă pielea i se face pergament pînă-i cad toate literele

Dacă încă nu şi-a luat zborul spre nemurire

pui călăul să-i sugrume cu tandreţe neiertata obrăznicie

nu ca să-şi dea duhul poetul

numai cît să simtă apropierea de sine

prin epiderma lui sfîşiată se va vedea

că numele României e scris întotdeauna cu â din a

FLORIN PIERSIC LA DNA

Pubic, în semn de drag şi de preţuire, un inteviu exclusivitate pe care mi l-a acordat Florin Piersic la aniversarea lui de 75 de ani, pe 27 ianuarie 2011.  

La mulţi ani, Florine!

Anul acesta (2011) se împlinesc  54 de ani de carieră. La ce concluzii despre soarta unui artist pe pământ ai ajuns?

Poate pentru unii această aritmetică reprezintă un motiv de pesimism, de reflecţie; în cazul meu nu se pune, pentru că niciodată nu mi-am făcut astfel de socoteli. Nu am avut timp.

Artistul pe pământ reprezintă un unicat şi urma lui – în timp – rămâne, sau se duce într-o uitare colectivă, dacă dincolo de aplauze n-ar exista şi sufletul spectatorului.

Cum era?

Soarta artistului a fost, este şi va fi, cu mici diferenţieri aceeaşi: sacrificiu, orgoliu, o relaţie specială nu numai cu spectatorul, dar şi cu colegii de scenă. Pentru trecut un anume resort sufletesc ne îndeamnă să fim romantici şi să-l idealizăm.

Cum e?

Diferit de trecut, de ziua de ieri, deosebit de ceea ce era cu un ceas în urmă. Teatrul este acum – într-o frumoasă teorie democratică – liber să se exprime, să opteze pentru o mie de variante, de idei şi limbaj. Ceea ce ţine de evidenţă şi de adevărul aspru este că o generaţie de spectatori dispare, aproape biologic, şi încă nu avem o strategie pentru atragerea altor devotaţi, din alte generaţii spre miracolul ridicarii cortinei.

Cum va fi?

Va fi bine, dacă nu mergem prea des la doctorul de familie. Dacă eşti solicitat în distribuţii, chemat să joci la diverse teatre, să te rosteşti despre sine şi meseria ta în media, înseamnă că valoarea ţine de evidenţă şi oamenii au nevoie de tine. Aceasta este raţiunea noastră de a fi, vocile conştiinţei, ale artei, a tot ceea ce este durabil şi patrimonial. Teatrul reprezintă una dintre cele mai importante bogăţii ale omenirii.

Ai putea defini resorturile ascunse care declanşează forţa şi delicteţea interpretării tale?

Încrederea în tine insuti, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ţi ceară mai mult decât se poate firesc şi omeneşte, în cunoştinţă de cauză. Forţă da, delicateţea are şi ea rolul ei, şi poate ieşi la suprafaţă atunci când îţi permite replica, sau ai partenerul potrivit. asta nu înseamnă că nu sunt un luptător, dar pot să înlocuiesc oricând spada cu o floare.

La vârsta ta, ai o viaţă plină de evenimente. Care este secretul?

Am mai spus asta: sportul meu preferat este viata! Si ma antrenez in fiecare zi ca dovada ca am ajuns la saptezeci si cinci de ani si continui sa traiesc, sa incerc sa mai conjug verbe la viitor. Nu cred ca a sosit momentul sa trag o linie, facand bilantul pentru o trecere in revista, carunta, inteleapta si plina de realizari nemaipomenite. Mi-a placut si-mi place viata in miscare, colorata, originala, neasteptata, puternica. Dar fara excese. Recunosc, am facut de multe ori, mai multe lucruri deodata si n-am trait niciodata cu incetinitorul! Mor de ras cand multi imi spun ca m-am pastrat mereu tanar, de parca as fi un produs la conserva, cu termen de expirare. Ca sa-l citez pe un favorit al meu, exceptional scriitor, minunat om, Geo Bogza, “Tineretea este o notiune, biologia un adevar. Ele impreuna dau dimeniunea existentei”.

Eşti primul şi pe lista de anul trecut a marilor cuceritori. Este poezia o armă în confruntarea cu inima femeii?

Până la urmă, la vârsta mea „frageda”, avand acum patruzeci de ani de cand am implinit treizeci si cinci, îmi place postura aceasta, mai aproape de basme, referitoare la activitatea mea de Don Juan cu procură, şi de multă vreme am încetat să mai torn apă rece peste creştetele înfierbântate ale unora şi altora care caută senzaţionalul aproape de scandal, ineditul îmbujorat pentru a-şi vinde ziarul sau emisiunea. Desigur nu am fost niciodată călugărul din vechiul schit dormind cu tâmpla pe-o romanţă... Poezia ca armă? În niciun caz! Noi nu ne confruntăm cu inima femeii, acolo este o grădină ce aşteaptă soarele unui cuvânt frumos, al unui vers potrivit şi de aceea această luptă, paşnică, vie şi colorată, se desfăşoară fără victime, şi dacă sunt câteva, ele se numesc amintiri pentru mai târziu.

Ce te surprinde mai mult la contemporani?

Nu mă mai surprinde absolut nimic şi nici nu mă ocup cu contabilizarea unor fapte sau atitudini, căci nu de mine depinde mersul istoriei, chiar dacă fac parte din această abstracţie cu gură mare, care este istoria. Trăită pe viu, în direct, poate să lase urme, obsesii, dar un artist va ştii întotdeauna să aleagă dintre contemporani pe cei care sunt autori, regizori pe de-o parte, de cealaltă spectatorii, marea masă, mai mult sau mai puţin atentă la cum suflă vântul evenimentelor şi mişcă morile de vânt.

Ce crezi că este mai important pentru o reuşită în viaţa de artist? Pasiunea? Talentul? Pregătirea? Norocul? Altceva?

Am fost şi eu de câteva ori la DNA pentru a răspunde la aceste întrebări... Vorbesc despre Dragostea Nesfârşită pentru Artă, acesta este DNA-ul unde mă duc eu să răspund la întrebări care conţin răspunsul în sine. Cariera unui artist depinde, în procente diferite, de pasiune, talent, pregătire, noroc, sanatate şi de acel altceva care înseamnă şansa, recunoaşterea, momentul... Nu există o reţetă anume, sau un manual prin care să ţi se ofere ajutor în realizarea ta ca artist şi ca om. Fiecare îşi scrie această „”carte pentru sine şi lasă loc liber pentru completările ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregătirii şi a norocului.

Ce model ai avut în viaţa artistică?

Intotdeauna cand am cunoscut o femeie pe care am indragit-o, am cautat in ea ceva din cele vazute si simtite la mama mea. Dar cele multe pe care le avea Ea, nu le gaseam in totalitate la niciuna din dragele mele. Una avea avea ceva, alta avea altceva, a treia avea si ea ceva, a patra avea si ea altceva si atunci, gandeam : cum de nu pot eu sa gasesc eu intr-una singura toate cele pe care le aveau fiecare in parte?! De ce v-am spus asta, pentru ca in lumea artistica in care am trait, am gasit foarte multi artisti, regizori, scriitori, scenografi, muzicieni, la care vedeam, cunoscandu-i, nenumarate calitati, dar la fel cu exemplul de mai sus, niciunul nu le avea pe toate. Si asa e si normal. Nu cred astazi, cum n-am crezut niciodata ca exista un om, in cazul nostru un artist care sa fie daruit cu toate calitatile pe care le poate avea o fiinta. Dar a existat artista si profesoara mea Marieta Sadova. Femeie nobila, inzestrata, talentata si indragostita de profesia pe care noi, tinerii o invatam de la ea. Aceasta Doamna, inca din anul intai, mi-a dat speranta, chiar siguranta, ca sunt talentat si ca am facut bine ca am intrat pe drumul acestei profesii care se cheama actoria. Ar fi o crima sa nu-l amintesc pe maestrul Al. Finti, actor si apoi exceptional regizor, director de scena, care m-a distribuit in roluri incredibile prin diversitatea tipologiilor. De la el pana astazi n-am intalnit un profesionist al teatrului cum era El. El m-a facut Orin din Electra, el m-a facut fratii gemeni din Masina de Scris a lui Cocteau, el m-a facut Lennie din Oameni si Soareci al lui Steinbeck, el m-a facut Miskin din Idiotul lui Dostoievski si mi-a daruit si alte cateva roluri care mi-au colorat prin diversitate tipologia personajelor ce le interpretam. Pot sa-l uit pe marele Marin Preda care intr-un interviu din revista Teatrul declara punandu-mi pe inima o decoratie de mare pret:” Actorul sufletului mei este Florin Piersic, pentru ca in patru zile dintr-o saptamana, l-am vazut in patru roluri complet diferite, care m-au facut sa-l indragesc si sa imi repet parerea: Un actor adevarat trebuie sa aiba in „substanta” creatiei lui, stiinta de a face compozitie si de a fi surprinzator si diferit de la personaj la personaj, de la piesa la piesa. Dar cum sa-l uit pe Maestrul Radu Beligan, care in 1957 l-a adus pe regizorul francez Louis Daquin la studioul Cassandra al Institului sa ma  vada in piesa Peer Gynt al lui Ibsen si astfel sa fiu distribuit in primul meu film „Ciulinii Baraganului”, participant la a XI-a editie a Festivalului Cinematografic de la Cannes. Se poate uita asa ceva? Incercati dvs. Sa va imaginati un actor la incept de drum, intalnindu-se cu cele mai mai forte artistice ale timpului. Mai sunt cativa care mi-au marcat in timp cariera si ma gandesc la Dinu Cernescu, cel care m-a distribuit in rolul Peer Gynt din poemul dramatic cu acelasi nume a lui Ibsen, rol datorita caruia am fost angajat al Teatrului National din Bucuresti. Dar nu se poate sa nu spun de modelul unic prin profesionalism si daruire, a celui care m-a parasit atat de repede, unul din parintii Margelatului, regizorul Doru Nastase. Modele? George Calboreanu, Irina Rachiteanu, Dina Cocea, partenerul fara egal Matei Alexandru, Victor Moldovan si foarte multi altii. Despre ei, in viitorea mea „poveste” ce se va intitula „Fereastra sufletului meu este deschisa - Florin Piersic”.

Care este cel mai recent eveniment notabil?

Sunt foarte emotionat de ceea ce am sa va comunic. Primarul Clujului, Sorin Apostu, a luat initiativa acum cateva luni ca cel mai mare Cinematograf din Cluj - Republica - sa se cheme „ Florin Piersic”. Imi place sa cred ca pana la urma, asta este o recunoastere a ceea ce am realizat in aceasta profesie minunata , pe care am facut-o cu IUBIRE.Nu-mi vine sa cred si va spun adevarat: nu m-am asteptat la asta.    Si cand puteam sa primesc mai bine acest dar, acest extraordinar gest?! In ianuarie, de ziua mea.  Si ganditi-va dumeavoastra: acum 75 de ani mama mea,  pe  26 ianuarie, fiind in cinematograful care azi imi poarta numele, la un moment dat, in timpul filmului, i-a spus tatalui meu: „Stefane, cred ca nasc”. Deci eu de fapt am batut la portile vietii intr-un cinematograf. O sa va spun ceva: se intampla sa trec seara tarziu prin fata cinematografului deasupra caruia astazi sta luminata de neon imaginea lui Margelatu’ langa care scrie „Cinematograful Florin Piersic”. Stau minute in sir  pe strada pustie si privesc si ma gandesc ce drum extraordinar am parcurs in viata asta si ma incearca un singur mare regret. Acela ca n-au trait parintii mei pana acum, ca sa-i simt bucurandu-se alaturi de mine de toata aceasta revarsare de apreciere si iubire de care am parte.

Doua  zile mai tarziu ma aflam in Bucuresti. Unde?! In Piata Timpului din centrul capitalei, unde am primit prima stea de pe aleea celebritatilor. Auziti dumeavoastra! „Aleea celebritatilor”... Doamnelor, domnilor, dragii mei... orice, dar celebru sa nu ma faceti pentru ca nu sunt nici Charlie Chaplin, nici Greta Garbo, nici Liz Taylor, nici Richard Burton... Aia sunt celebri, Stan si Bran! Ei,... o prapastie mare si dupa care urmez eu. Cum s-ar zice, nu am doar o stea in frunte, ci si pe drumul pe care l-am parcurs de mii de ori mergand spre Teatrul National.

Povesteşte o întâmplare despre care îţi aminteşti cu plăcere.

Nu avem loc şi timpul necesar: întâmplarea respectivă este chiar viaţa mea. trenul

Dacă ai putea da timpul înapoi, care sunt lucrurile pe care le-ai face altfel? Ce n-ai mai face?

Întrebarea aceasta mi s-a mai pus, de fiecare dată am dat un răspuns care mi s-a părut atunci mulţumitor, pentru ca după câteva zile să fiu profund nemulţumit. În timpul acela despre care vorbiţi, mai tânăr şi el, ar putea fi oamenii de acum mai tineri şi ei, un tren pe care l-am pierdut să mă aştepte, câte şi mai câte, plăcute ca un exerciţiu de imaginaţie, dar imposibil de realizat şi poate că nici n-aş mai încerca o asemenea experienţă. Ce n-aş face... : sa nu imbatranesc!

Ar mai fi ceva ce-ai dori ca oamenii să ştie?

În fiecare zi le povestesc, înt-un fel sau într-altul, despre mine şi despre noi înşine, alte nume, alte întâmplări dar aceleaşi personaje dintr-o piesă de teatru fără de sfârşit. Oamenii, semenii mei, ştiu deja despre iubirea pe care le-o port şi despre faptul că raţiunea mea de a fi, om şi artist, sunt ei. De aceea n-am să accept niciodată să mă aflu pe o insulă pustie, în aşteptarea lui Vineri, chiar dacă s-ar putea întâmpla într-o joi... Mergem împreună mai departe, actor şi spectatori, fără a premedita vreun gând de pauză, sau finalul piesei. Toate astea depind de noi şi de cât ne respectăm.

DOAMNE-AJUTĂ

La Comăneşti, un popă dă 50 de lei ăluia de-i aduce crucea aruncată în apa îngheţată a Trotuşului. La Constanţa, în premieră, ca să prindă crucea de gheaţă din apă, s-a aruncat şi o femeie. Adică, de ce nu? La bisericile din Bacău, credincioşii, foşti membri PCR, s-au călcat în picioare pentru aghiazmă. Teodosie al Constanţei e un manager cu idei: a pus aghiazma în peturi de 100 de grame, cu etichetă cu bare. Modern, eficient, igienic.
Nu s-a putea ca PIB-ul României să se calculeze în funcţie de numărul proştilor activi?