vineri, martie 01, 2013

PLAGA NEVINDECATĂ A MERSULUI EI





Obişnuiam să o cred dansatoare
Aşa plutea în faţa mea pe trotuar
la concurenţă cu seminţele de Ginkgo biloba
rotindu-se şi păşind sinusoidal
spre un undeva numai de ea ştiut.
Geznele-i treceau una pe lîngă alta periculos de aproape
Ca fazele curentului electric
Tot oraşul se temea să nu se atingă cei doi poli
Şi scurtcircuitul să-l lase în beznă
Ziua să nu mai înceapă.
Dar eu cred şi acum că dansa numai ca eu să mai am pentru ce trăi.

Vai 
coapsele ei se legănau în aer să-şi facă mai mult loc
Să cucerească mai mult spaţiu
Căci ea avea nevoie de spaţiu
Ca să-şi desfăşoare visul să-şi arate dinţii strălucitori
să umilească lumea cu cel mai cuceritor zîmbet văzut vreodată
Perturbînd traficul

Vai
pîntecul ei se unduia provocînd vîrtejuri ce absorbeau ora 10
şi ziua rămînea orfană de dimineaţă.
Bărbaţi coborau din maşini
cu pălăriile-n mîini şi o pofteau să urce,
dar ea continua să danseze pe trotuar
storcînd viaţa din ei
 fără să-i pese de manierele lor
În urma explodau florile de cais şi
   manechinele din vitrine plecau ruşinate privirea

Vai
umbra ei era atît de cochetă atît de neagră
mai neagră decît durerea
Şi parcă se auzea şi-un cîntec de undeva din sinele ei.       
Nu ştiu de ce-mi vine să beau
Şi să-i cer datoria pentru ultimul poem
cînd o văd mergînd