Obişnuiam să o
cred dansatoare
Aşa plutea în faţa
mea pe trotuar
la concurenţă cu
seminţele de Ginkgo biloba
rotindu-se şi
păşind sinusoidal
spre un undeva
numai de ea ştiut.
Geznele-i treceau
una pe lîngă alta periculos de aproape
Ca fazele
curentului electric
Tot oraşul se
temea să nu se atingă cei doi poli
Şi scurtcircuitul
să-l lase în beznă
Ziua să nu mai
înceapă.
Dar eu cred şi
acum că dansa numai ca eu să mai am pentru ce trăi.
Vai
coapsele ei se
legănau în aer să-şi facă mai mult loc
Să cucerească mai
mult spaţiu
Căci ea avea
nevoie de spaţiu
Ca să-şi desfăşoare
visul să-şi arate dinţii strălucitori
să umilească lumea
cu cel mai cuceritor zîmbet văzut vreodată
Perturbînd
traficul
Vai
pîntecul ei se
unduia provocînd vîrtejuri ce absorbeau ora 10
şi ziua rămînea
orfană de dimineaţă.
Bărbaţi coborau
din maşini
cu pălăriile-n mîini
şi o pofteau să urce,
dar ea continua să
danseze pe trotuar
storcînd viaţa din
ei
fără să-i pese de manierele lor
În urma explodau
florile de cais şi
manechinele
din vitrine plecau ruşinate privirea
Vai
umbra ei era atît
de cochetă atît de neagră
mai neagră decît durerea
Şi parcă se auzea
şi-un cîntec de undeva din sinele ei.
Nu ştiu de ce-mi
vine să beau
Şi să-i cer
datoria pentru ultimul poem
cînd o văd mergînd
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu