marți, august 25, 2015

PISCINA LUI ELVIS PRESLEY LA COMĂNEŞTI



Prin 1970 sau 71, ne-au dus cu uteceul la muncă patriotică, să săpăm pentru un ştrand, la intrarea în stadion. Scalda se făcea pe atunci în barajul de pe Trotuş de sub Goanţa, unde apa era de vreo doi metri. Cei mai curajoşi plonjau în Baraj de pe digul din dealul Podeiului, (de sub gardul lui Vrancea, unul care creştea capre) de la vreo şase-şapte metri înălţime, riscând să dea cu capul de betonul de pe fundul apei.  Cum în filmul „Veselie la Acapulco” care a rulat în vremea aia la Clubul 1 Mai la cererea spectatorilor săptămâni la rând, Elvis Presley plonja în ocean de pe o stâncă de la vreo 50 de metri, toată puştimea voia să-şi arate muşchii şi să-şi impresioneze admiratoarele, aruncându-se cu capu-nainte în apa barajului. Până-ntr-o zi, când un puştan de vreo cinşpe ani a ieşit la suprafaţă aproape mort, cu capul spart. Ei, atunci, conducerea înţeleaptă a tinerilor comunişti din oraş a hotărât ca tinerii să pună mâna să-şi facă un ştrand modern. Şi-aşa am ajuns la sapă.
Toţi elevii de la liceu au fost organizaţi în detaşamente, au primit cazmale şi lopeţi şi dă-i la săpat. O vară întreagă am dat la târnăcop, la lopată, am cărat sute de  roabe de pământ. Eram al naibii de entuziaşti: o s-avem un ştrand mai tare ca piscina lui Elvis. Că era şi o piscină în film, de-aia americană, cu apă albastră, luminată feeric şi noi la aşa ceva visam. De organizare răspundea şeful uteceului din oraş, Lăzăroiu, (care nu e tatăl celebrului Sebastian Lăzăroiu) care, la revoluţie sau ce-o fi fost aia, ajunsese mare ştab pe la judeţeana PCR, iar acum, brava lui, e pe cai mari în afaceri prin Asău. 
Fireşte că eram însoţiţi de profesorii noştri tineri şi foarte simpatici: Virgil Mihai de la limba rusă, Avătăjiţei, matematică, Năforniţă, sportivul, şi ubicuul Podoleanu care, nechemat de nimeni, venea pe-acolo şi ne sfătuia să fim atenţi să nu ne lovim. În pauze, când dădeau peste noi fumând după vreun tufiş, se scuzau că ne deranjează. În pauze, când dădeau peste noi care trăgeam o ţuicuţă fumând după vreun tufiş, se scuzau că ne deranjează. La urma urmei, nu construiam socialismul, făceam o piscină ca-n filmele americane. Şi-acolo, fumatul şi băutura erau permise.
După ce s-a făcut groapa ştrandului, cu adâncime variabilă, de la 0.50 la 4 metri, s-a turnat betonul. Urma să se facă şi o trambulină, aşa se zvonea, dar n-a văzut-o nimeni niciodată.
Între timp, a venit toamna, cu şcoală şi frig. Tot mă duceam la capătul străzii Avram Iancu să văd cum se lucrează. De-acu, intraseră pe fir muncitori calificaţi, care prestau muncă patriotică după orele de lucru. Prin octombrie, au instalat conductele prin care urma să vină şi să plece apa din bazin, Şi au vopsit pereţii de beton cu verde.
Apa era adusă cu un dispozitiv ingenios, inventat ad hoc, (o roată cu nişte cuve din tablă care turnau necontenit apă în gura conductei care ducea la ştrand) din canalul care alimenta termocentrala din oraş, care, la ora aia, figura pe harta cu marile realizări ale socialismului din România. Termocentrala Comăneşti funcţiona cu cărbuni scoşi din minele de la Rafira, Şupan, Vermeşti, Asău, Lumina, care acum sunt închise. Dădea curent şi căldură pentru Comăneşti şi Moineşti. Ca să ştiţi.
Ştrandul s-a deschis în vara următoare. După ce că nu semăna deloc cu piscina din Acapulco, ştrandul nostru avea un dezavantaj major şi faţă de Barajul de pe Trotuş: nu avea plajă de nisip. Aveam de-ales între scaieţi, balegi de vacă, pietroaie sau căcăreze de capră. Apa era verde şi murdară, plină de frunze, nu-ţi prea venea să te bagi acolo şi după aia să-ţi pupi gagica.
Am fost acolo o singură dată şi-am întins cerşaful pe nişte bolovani care mi-au făcut vânătăi. Fata cu care eram a făcut nazuri, că puţea a hoit de la un câine mort într-un tufiş, şi n-a mai vrut să stea la giugiuleli, ne-am certat şi a plecat  pentru totdeauna. (Am regăsit-o pe facebook acu vreo lună. E-n America, are trei copii şi 62 de ani.)
Anul următor, cineva a şterpelit cuvele de tablă care duceau apa în bazin. Acolo au crescut buruieni mari în mâlul care se adunase pe fundul betonat. Şi, pentru prima oară în zona premontană a Văii Trotuşului, ca o minune, a apărut papura. Ştrandul utecist , băltoaca aia verde plină de broaşte şi tânţari, era o dovadă că omul, acela nou, dacă vrea, poate fi stăpânul naturii.
  Aşa că, tot Barajul a rămas locul nostru de scaldă, printre cleni, beldiţe şi craieşti, unde muzica lui Elvis de la tranzistoare (radiouri) se amesteca cu behăiturile caprelor lui Vrancea.
Dar cui îi păsa.