Prin 1970 sau ‘71, ne-au dus cu uteceul la muncă patriotică, să
săpăm pentru un ştrand, la intrarea în stadion. Scalda se făcea pe atunci în
barajul de pe Trotuş de sub Goanţa, unde apa era de vreo doi metri. Cei mai
curajoşi plonjau în Baraj de pe digul din dealul Podeiului, (de sub gardul lui
Vrancea, unul care creştea capre) de la vreo şase-şapte metri înălţime, riscând
să dea cu capul de betonul de pe fundul apei.
Cum în filmul „Veselie la
Acapulco” care a rulat în vremea aia la Clubul 1 Mai la cererea
spectatorilor săptămâni la rând, Elvis Presley plonja în ocean de pe o stâncă
de la vreo 50 de metri, toată puştimea voia să-şi arate muşchii şi să-şi
impresioneze admiratoarele, aruncându-se cu capu-nainte în apa barajului.
Până-ntr-o zi, când un puştan de vreo cinşpe ani a ieşit la suprafaţă aproape
mort, cu capul spart. Ei, atunci, conducerea înţeleaptă a tinerilor comunişti
din oraş a hotărât ca tinerii să pună mâna să-şi facă un ştrand modern. Şi-aşa
am ajuns la sapă.
Toţi elevii de la liceu au fost organizaţi în detaşamente,
au primit cazmale şi lopeţi şi dă-i la săpat. O vară întreagă am dat la
târnăcop, la lopată, am cărat sute de
roabe de pământ. Eram al naibii de entuziaşti: o s-avem un ştrand mai
tare ca piscina lui Elvis. Că era şi o piscină în film, de-aia americană, cu
apă albastră, luminată feeric şi noi la aşa ceva visam. De organizare răspundea
şeful uteceului din oraş, Lăzăroiu, (care nu e tatăl celebrului Sebastian Lăzăroiu) care,
la revoluţie sau ce-o fi fost aia, ajunsese mare ştab pe la judeţeana PCR, iar
acum, brava lui, e pe cai mari în afaceri prin Asău.
Fireşte că eram însoţiţi de profesorii noştri
tineri şi foarte simpatici: Virgil Mihai de la limba rusă, Avătăjiţei,
matematică, Năforniţă, sportivul, şi ubicuul Podoleanu care, nechemat de
nimeni, venea pe-acolo şi ne sfătuia să fim atenţi să nu ne lovim. În pauze,
când dădeau peste noi fumând după vreun tufiş, se scuzau că ne deranjează. În
pauze, când dădeau peste noi care trăgeam o ţuicuţă fumând după vreun tufiş, se
scuzau că ne deranjează. La urma urmei, nu construiam socialismul, făceam o
piscină ca-n filmele americane. Şi-acolo, fumatul şi băutura erau permise.
După ce s-a făcut groapa ştrandului, cu adâncime
variabilă, de la 0.50 la 4
metri, s-a turnat betonul. Urma să se facă şi o trambulină,
aşa se zvonea, dar n-a văzut-o nimeni niciodată.
Între timp, a venit toamna, cu şcoală şi frig. Tot
mă duceam la capătul străzii Avram Iancu să văd cum se lucrează. De-acu,
intraseră pe fir muncitori calificaţi, care prestau muncă patriotică după orele
de lucru. Prin octombrie, au instalat conductele prin care urma să vină şi să
plece apa din bazin, Şi au vopsit pereţii de beton cu verde.
Apa era adusă cu un dispozitiv ingenios, inventat
ad hoc, (o roată cu nişte cuve din tablă care turnau necontenit apă în gura
conductei care ducea la ştrand) din canalul care alimenta termocentrala din
oraş, care, la ora aia, figura pe harta cu marile realizări ale socialismului
din România. Termocentrala Comăneşti funcţiona cu cărbuni scoşi din minele de la Rafira, Şupan, Vermeşti,
Asău, Lumina, care acum sunt închise. Dădea curent şi căldură pentru Comăneşti
şi Moineşti. Ca să ştiţi.
Ştrandul s-a deschis în vara următoare. După ce că
nu semăna deloc cu piscina din Acapulco, ştrandul nostru avea un dezavantaj major
şi faţă de Barajul de pe Trotuş: nu avea plajă de nisip. Aveam de-ales între
scaieţi, balegi de vacă, pietroaie sau căcăreze de capră. Apa era verde şi
murdară, plină de frunze, nu-ţi prea venea să te bagi acolo şi după aia să-ţi
pupi gagica.
Am fost acolo o singură dată şi-am întins cerşaful
pe nişte bolovani care mi-au făcut vânătăi. Fata cu care eram a făcut nazuri,
că puţea a hoit de la un câine mort într-un tufiş, şi n-a mai vrut să stea la
giugiuleli, ne-am certat şi a plecat
pentru totdeauna. (Am regăsit-o pe facebook acu vreo lună. E-n America,
are trei copii şi 62 de ani.)
Anul următor, cineva a şterpelit cuvele de tablă
care duceau apa în bazin. Acolo au crescut buruieni mari în mâlul care se
adunase pe fundul betonat. Şi, pentru prima oară în zona premontană a Văii
Trotuşului, ca o minune, a apărut papura. Ştrandul utecist , băltoaca aia verde
plină de broaşte şi tânţari, era o dovadă că omul, acela nou, dacă vrea, poate
fi stăpânul naturii.
Aşa că, tot Barajul a rămas locul nostru de
scaldă, printre cleni, beldiţe şi craieşti, unde muzica lui Elvis de la
tranzistoare (radiouri) se amesteca cu behăiturile caprelor lui Vrancea.
Dar cui îi păsa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu