vineri, august 07, 2015

TEATRALICEALA



Teatraliceala.
Termenul nu-i pe google, nu-i în DEX.
Poate l-am auzit pe undeva, poate l-am inventat, nu bag mâna-n foc. Mi-l explic ca substantiv comun, de gen feminin, derivat din verbul a teatralici, care nici ăsta nu există prin dicţionare, dar care, în jargonul meu intim, semnifică emfatic, fals, neveridic, pisiceală, aiureală, brambureală, păcăleală, lăbăreală, cârpăceală, ţigăneală, ţicneală, izmeneală, amăgeală, pălăvrăgeală, bălmăjeală, mâzgăleală, cocleală, poleială, trăncăneală.

Mă întreb dacă n-am trăit prea mult şi timpul mi-a luat-o înainte. Că-mi plăceau şi mie, când eram copil, declamaţiile, farsele, umorul burlesc, comediile gregare, clovneriile, comicul de situaţie, gag-urile fizice, pălmuielile, sperieturile din filmele sau spectacolele pe care le vedeam la Clubul 1 Mai. Iaca, nu-mi mai plac. Acum mursec cu voluptate doar spectacolele umane, în care actori umani joacă sub bagheta umană a regizorilor umani. Sincere, convingătoare, fireşti, fără farafastâcuri teatrale,. Alelalte, de care e plin universul teatral, supraumane, regizate şi interpretate de fiinţe ca mine, dar care se cred dumnezei, le las altora care n-au pătruns (încă) profunzimile învăţăturilor prinţului Hamlet către actori. Pururea valabile.

Un festival care întrece orice vis, ambiţie şi speranţă pe care trăitorii din Bacău le-ar fi nutrit vreodată, acest Theaterstock (schimba-i-s-ar numeleJ) este gândit să adune lumea de pe lume să vadă comédii, s-o distreze şi s-o facă, prin magia spectacolului, să uite şi să se spele de cele rele. În oraş, abia se aud înjurăturile şoferilor obligaţi să ocolească Centrul şi cele ale câtorva ameţiţi de canicula cerebrală provocată de efortul de a se băga în seamă. Ei se fac că nu văd bucuria din ochii miilor de oameni care, fără mici şi bere, asistă cu tot sufletul la nemaivăzutele întâmplări artistice aduse din toată Europa pe scenele din oraş. Secţiunea de spectacole stradale (STREET ART PERFORMANCE), - din care am apucat să văd doar fascinantele Les Girafes - Opérette Animalière, Tumultul Companiei  “Cie KaRNaVIrES, din Franţa, şi Parada Narrnia a artiştilor din Germania – mi-a retrezit uimirea, fascinaţia şi entuziasmul pe care mi le provocau în copilărie urşii, caprele şi irozii în curtea părintească de la Comăneşti.

În primele şase zile, am văzut câteva reprezentaţii de teatru adevărate, care mi-au întărit convingerea că teatrul adevărat nu poate sfârşi sufocat de lipsă de bun gust, de promiscuitate şi de teatraliceală. A fost “Artă” de la Bulandra, de Yasmina Reza, cu excelenţii Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, în regia lui Cristi Juncu, a fost „LSD Theatre Show”,  regizor Horia Suru, cu Isabela Neamţu şi Matei Chioariu, a fost “Carpathian Garden”, un spectacol de Radu Iacoban, în interpretarea actorilor Tudor Aaron Istodor şi  Radu Iacoban. Şi a fost excepţionalul recital al Luizei Judeu, „Femei singure” care, sub bagheta lui Geo Balint a reconfirmat că firescul este cheia unei interpretări convingătoare.

Am mai văzut şi marile lungimi din „American Buffalo”, de David Mamet, cu Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, în regia aceluiaşi Cristi Juncu, precum şi preţioasa „Coada”, de la Teatrul Bulandra, cu Nicodim Ungureanu / Cristian Creţu, Tudor Chirilă, Mariana Dănescu, Ion Grosu, Radu Gheorghe, de pe tribunele de stadion de la Centrul de Afaceri, excelente pentru microbiştii consumatori de seminţe, dar inchizitoriale pentru cei cu gambele mai scurte de 80 de centimetri.

            Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când îmi vine din scenă damful de teatraliceală, trebuie s-o iau repede din loc şi să mă tot duc, ca să nu paţ vreun conflict. Căci, pe cât sunt de simţitor, pe-atât sunt de rău la mânie, iar teatraliceala asta e una din chestiile care-mi irită naturelul. Cum dau de vreun spectacol în care regizorul, atât de bine cotat şi atât de preamultlăudat, mi ţi-i pune pe beţii actori să zbiere ca apucaţii, într-un decor încărcat de un milion de fiare şi de simboluri, de proiecţii filmate, de spoturi care-ţi sparg retina şi de tunete, focuri de armă, respiraţii sau grohăituri care-ţi fisurează timpanul, fotoliul de pluş pe care stau, devine prea mic, prea înalt, prea fierbinte, prea înţepător. Metaforizarea în exces mă face să simt că măreţul regizor mă crede imbecil. Ca să mă convingă de profunzimea durerii pe care-o simt personajele, lipsesc din mizanscenă doar un rechin-ciocan, un tigru bengalez sau, în cel mai bun caz un pitbull care să năvălească de-a dreptul peste bieţii spectatori şi să-i sfâşie. Să sufere şi ei chinurile schingiuirii, interogatoriilor ticăloşiţilor de opresori. În schimb, îi avem în faţă pe futăcioşii soldaţi care, una-două, le-o mai trag bietelor musulmane la pielea goală, cât se poate de natural, aşa, nu pentru distracţie, ci ca metodă de convingere să spună dracului cine-a pus bomba. Am plecat din sală după vreo treizeci de minute de şoc şi groază, dar nu înainte de a savura dialogul dintre doi tineri spectatori, un el şi-o ea, adolescenţi:
Ea: Ce dracu, frate, ăla nu se mai satură de regulat turcoaice?
El: Hai, fata, ce vrei, nu vezi cum circulă feromonii prin scenă?
Ea: Ce feromoni visezi?
El: Uite, luminiţele alea de pe ecran...

Nu mă dau formator de opinie pentru că respect sincer părerea oricui are o opinie şi este de acord cu ea. Dar nu mă pot lăsa dus de curentul celor mulţi care laudă peste măsură pe câte-un/o actor-actriţă ce rosteşte replica de parc-ar avea un deşti în fund. Afectat(ă) şi plin(ă) de sine, deţinător-oare al secretului filosofiilor ascunse ale vieţii la care profanii n-au acces, actorul/actriţa cabotin(ă), cuprins(ă) de admiraţia faţă de el/ea însuşi-însăşi şi de măreţul său deget băgat în fund, vorbeşte şi în viaţă la fel de afectat(ă) ca pe scenă. El/ea nu poate vorbi normal şi se mândreşte cu asta. Şi are dreptate. Căci nimeni nu poate fi atât de fals, de lipsit de naturaleţe şi sinceritate ca el/ea. Dumnealui/dumneaei îi curge sânge ales prin vene şi globulele de teatraliceală nazalizează cu graţie absolută adevăruri tulburătoare: apa e udă, gerul e rece, infinitul e mare. Plinul de sine bolboroseşte mesianic în el/ea şi lumea intră în prostaţie când când o ating stropii incandescenţi de spirit care dau pe-afară din ditamai cazanul intelectual al vedetei. Băcăuanii n-au atins însă nivelul acela zen în care să leşine la vederea starurilor. Doar iniţiaţii în fenomen, vezi fanaticii lui Elvis, Michael, Madonna, etc., au acest minunat privilegiu.
Dar, niciodată nu-i prea târziu.