miercuri, septembrie 23, 2015

ZĂRNESCU ZĂREŞTE ZEUL ÎN FIBRĂ



Creaţia, o sirenă care îşi strigă la nesfârşit melodiile amăgitoare. Mereu altfel. Combină contrariile şi le transformă în armonie, ori schimbă armonia în grotesc. Te înalţă la ceruri, ori te coboară în tenebre. Orice neformă îşi caută un trup şi orice formă visează schimbarea. Este o cale continuă. Vine din tainice începuturi şi doar mintea îi meneşte chipuri. Îţi întinde capcane amăgitoare. N-o poţi cuprinde. Nimfă nevăzută, ba e culoare sau lumină, ba e materie voluminoasă, ori dans, ori poezie…
Aşa zice George într-un interviu şi-l văd arătând cu degetul spre copacul care n-a devenit încă artă,  şi pitindu-şi firea, cu un gest şugubăţ, într-unul din golurile pe care şi le scobeşte în trunchiuri de copac. În esenţe tari îşi face sălaş pentru orgoliu, pentru contradicţiile lui, pentru revolta din el, aflată în desfăşurare din tălpi până în creştet. 
Simbolistica pe care ne-o arată ca pe-o obsesie nedomolită de zvâcnetul bardei sau de şuierul fierăstrăului, e cea a zeului ascuns în miezul de arbore. Zărnescu zăreşte zeul în fibră şi-l scoate de-acolo şi ni-l arată sub forma crucii şi a răscrucii. Căci crucea, ca şi răscrucea: o intersecţie de speranţe, de aşteptări, de îndoieli, de angoase. Locul de întâlnire al stângii cu dreapta, al punctelor cardinale, al norocului cu ghinionul. Sub acest semn, al crucii-răscrucii, nu ştii la care capăt te-aşteaptă prăbuşirea, înălţarea, deznădejdea sau bucuria unui nou răsărit. Ura sau dragostea.
Bântuită de melancolii dureroase, liniştea lui explodează în forme nemaivăzute. Obiecte-ficţiune. Corăbii care nu vor pluti niciodată, relicvarii din măduvă de salcâm, forme punk, cruci cu aripi, mobilează un univers straniu aflat în relaţii paradoxale, de protest poetic modern. Clou-ul creaţiilor lui George constă în ficţiune. Obiectele lui par subansamble ale unui mecanism cosmic a cărui menire o ştie doar el. Ficţiunile lui construiesc o poveste, te invită să le pătrunzi înţelesul cu flacăra emoţiei, şi nu cu răceala raţiunii. La fel de paradoxal, fiecare dintre lucrări nu pare să exprime ceea ce-a vrut autorul. Căci el însuşi mărturiseşte că motivul creaţiiilor sale este, de fapt, să incite privitorul să dea frâu propriei sale imaginaţii. Să-i ofere libertatea de a visa.
Complementar cu relieful structurilor de lemn etalate pe marmura sălii Alfa din Bacău, spiritul delicatei Dany Madlen străluceşte de pe albul pereţilor, în rame noi, făcute chiar de George. Black is beauty. EA iubea privind omenirea scurgându-se prin întuneric, iubea să privească lumea prin strălucirea penelor de corb. Lepădase măşti, pseudo-dimineţi, falsele linişti de când îşi găsise locul de taină, forma de zbor. Pentru EA, devenise o datorie morală față de amestecul colorat al oraşului să-l înveţe nobleţea culorii de negru pe care îl modela din nervul textil, sau din noaptea de celuloză. Când se ivi în sanctuar cu maşina ei zburătoare, acolo unde făceau cruce drumuri ştiute numai de EA, compoziţiile se furişară în violet, ascunzându-se în dosul apusului orizontal. Poate uitase de unde începuse şi nici nu ştia cât de repede şi de nedrept avea să încheie dialogul ei cu tăciunele.  Dar cunoştea drumul, cineva aflat foarte sus, îi desenase cărarea.
Ici-colo, din talazurile de întuneric, sclipeşte câte o faţetă de diamant, de rubin, de turcoaz. Mici fereastre luminate de aceste graţioase scântei dau semne de viaţă de dincolo, preschimbându-i carnea în spirit. EA, Dany, devine în timp, mai presus de ea însăşi, ideal. 
Exponatele tridimensionale pe care le vedeţi, completate cu lucrările artistei Dany Madlen Zărnescu, fac obiectul generoasei donaţii cu care George Zărnescu vrea să îmbogăţească zestrea Muzeului de Artă al oraşului.  Colecţia Zărnescu este un dar nepreţuit, cu semne ale timpului pe care-l trăim şi care va deveni, inevitabil, istorie. Bacăul trebuie să facă ceva ca să merite acest regal vizual.  
Dar, nu ştiu de ce, simt insinuându-se un fior de îndoială care estompează gestul galant al artistului. Eu am văzut statui şi tablouri nefericite. Multe. Uitate, nevăzute de nimeni, nemaiînţelese, pline de praful timpului, abandonate, batjocorite, zac în depozite prin subsoluri, sugrumate de întuneric, împrăştiind nelumină şi miros de gând netrebuitor, azvârlite-ntr-un colţ.  Cândva, izbucnite din visele şi visurile artiştilor, au fost „opere”, au strălucit în cuvintele criticilor de artă, în luminile vernisajelor şi au fost râvnite de admiratori. Apoi, au fost date jos de pe socluri şi de pe simeze şi puse în aşteptarea vreunei retrospective, sau, cu puţin noroc, a vreunei idei de expoziţie tematică. 
Multe opere de artă trăiesc drama întunericului. Nu mi-aş dori ca lucrările din această expoziţie, care reprezintă modernitatea timpului meu, civilizaţia în care trăiesc, să aibă soarta altor creaţii ascunse sub praful dispreţului contemporan.