THEATERSTOCUL ŞI GIRUSUL CINGULAT

                Până să o cunosc pe Alina, habar n-aveam ce-mi declanşează zâmbetul, încruntarea, bucuria, furia, implsul de a aplauda sau, în egală măsură, senzaţia aceea de frustrare când plictiseala se instalează pe fotoliul pe care stau. Alina, care este psihoterapeut, mi-a pomenit prima oară de girusul cingulat, o porţiune mică din creier, care cică, servește ca punte de legătură între atenție și emoție. Întocmai ca musiu Jourdain, mi-am zis; ia te uită, vorbeam în proză şi nu ştiam! Carevasăzică, domnul cingulat ăsta îmi manipulează mie reacţiile, în funcţie de emoţia pe care mi-o generează ceea ce se-ntâmplă pe scenă. Ca să vezi!

             Maidanul prezentat de Lorette Enache şi trupa ei de studenţi, este o demonstraţie de dans contemporan, (denumit mai sofisticat teatru-dans ca să-l putem deosebi de învechitul şi deci desuetul ăla de dans contemporan), un „performance” în care, artişti, profesionişti sau nu, fac tot ce sunt în stare cu corpurile lor ca să convingă publicul că trupul uman are mult mai multe posibilităţi de a exprima stări şi sentimente, în moduri la care nu ne-am fi gândit niciodată. Cu acrobaţii, paşi de balet, volute, grimase, tumbe, fluturări de mâini, târâşuri, şpagate sau jetee-uri, cu toate aceste gesturi şi-ncă multe altele, protagoniştii dau năvală în scenă, transformând-o într-un maidan în care se întâmplă viaţa, cu ale ei: confruntări, bătăi, iubiri, bucurii şi necazuri. Stări de graţie, mai puţin, pe bună dreptate, căci la toţi ni-i greu.  

               Parartitrat, superapreciat şi, normal, hiperaşteptat, adaptarea celebrului Silviu Purcărete după Furtuna lui Shakespeare (repet: se citeşte Şecspir!), - plasată de critica teatrală şi de succesul la public pe un loc referenţial în teatrul românesc de azi – s-a arătat şi publicului băcăuan. O montare fastuoasă, cu decoruri impresionante şi cu neaşteptate efecte scenotehnice, minuţios dirijate şi savant distribuite, cu intenţia vădită de a crea starea de eveniment.  Personaje cu sex incert recrează basmul bătrânului Will, într-un tărâm atemporal aflat nicăieri, sau poate într-un iad în care lupta între bine şi rău e arbitrată de demonii care ne bântuie gândurile. Şi logica.

Vizualul domină textul şi jocul actorilor. Dincolo de ferestrele prin care năvăleşte furtuna, bănuim un univers straniu, în care furtuna de vise pătrunde prin alte ferestre prin care alte stihii se învolburează, intrând prin alte ferestre. Şi tot aşa. Dintr-un dulap uriaş ţâşnesc spiritele, stranii şi înspăimântătoare. Luminile, efectele pirotehnice şi ingeniozitatea decorurilor (excepţională scenografia semnată de Dragoş Buhagiar) fac din fiecare secvenţă un tablou uriaş, cât întregul spaţiu scenic, demn de înrămat. Cu un Prospero magician care, finalmente, abandonează lupta şi se cufundă în vis, şi cu un Caliban la fel de monstruos ca şi Miranda pe care-o interpretează acelaşi actor - căci Adam cel iniţial era hermafrodit şi doar creearea Evei l-a transformat în bărbat, dar nu chiar de tot - spectacolul nu sugerează, ci ordonă publicului să-i fie teamă, să se uimească, să creadă necondiţionat în absurdul logic al visului din care, de fapt, suntem plămădiţi.

                Compania Passe-Partout a multpreacelebrului  Dan Puric i-a delegat în ziua a 13-a a Theaterstock-ului pe soţii Dragoş şi Violeta Huluba cu spectacolul de pantomimă “Rencontres”, (Întâlniri, mai pe româneşte), pe un scenariu şi în regia şi interpretarea aceloraşi doi. Un show total, care va să zică, a cărui responsabilitate cade exclusiv în spinările elastice ale protagoniştilor. Gaguri clasice mimate pe care le-am mai văzut, prea de demult, la clasicul Marcel Marceau, sau nu mai puţin celebra Zsa Zsa Gabor, ca să nu mai vorbim de Buster Keaton, Chaplin, cuplul Stan şi Bran, sau chiar Florian Pittiş. Un spectacol deja vu, cu mici melodrame, întâlniri terminate cu despărţiri, despărţiri terminate cu întâlniri, imitaţii de animale, tentative stângace de step, toate într-o duioasă ordine aleatorie în care sclipeşte din când în când câte un tango sentimental.Cu firave aplauze.

”Mein Kampf”, în regia lui Alexandru Dabija, susţinut de o trupă excelentă a Teatrului Național din Cluj – Napoca este o parodie antinazistă, tristă prin veselia ei, a tinereţii lui Hitler, care încearcă să dezvăluie bănuitele motive care-l  transformă pe tânărul aspirant la glorie artistică în monstrul responsabil mai târziu de dezlănţuirea ororilor din cel de-al doilea răboi mondial. Un spectacol dinamic, cu actori pe care-i descoperim pentru prima oară, care cântă, dansează şi rostesc natural (prea multe)  replici pline de umor (uneori prea facil) la adresa unui personaj egoist şi frustrat, încrezut până la paranoia, care nu poate fi înfrânt decât cu ironie.

              Dar, iată şi părerea (exgerat de maliţioasă) a unui domn, pe nume Florin Moldovan, exprimată în „Ziarul de Cluj”, în toamna anului trecut:

               În ce a constat de fapt această piesă? Mulți actori pe scena mare sporovăiau ca vrăbiile. Cip-cirip-cip-cip-ciriip! La un moment dat, un personaj feminin cotcodăcea galeș. Vrăbiorii ciripeau, vrăbioarele cotcodăceau găinește, fără ca eu, ca spectator, să pot urmări și înțelege ceva din gâlceava sau agitația păsărelelor artistice. 
Normal că o ciripeală păsărească ,,ce se respectă” nu a respectat niciun fel de fir epic, logic, nu a avut  nici o acțiune închegată sau vreun personaj păsăresc bine reliefat, ori vreo intrigă, ceva, vreun sens. Nu. Toți păsăroii și toate păsăricile ciripeau (cotcodăceau uneori) fad, insipid, nediferențiat, o amalgamare de cuvinte, de propoziții, de fraze, ca-ntr-un film prost, cu proști. Nu ei, păsăroii, fiind proști. Nu. Ei doar interpretau o prostie, la care am rezistat doar 50 de minute, cu ochii într-o oscilație de tip du-te-vino, scenă-tavan. Mă mai uitam uneori, mirat, și prin sală. Plin full, oamenii mai râdeau, probabil că au și aplaudat zgomotos la final, validând astfel drept un mare succes un imens eșec artistic. Fiindcă nu poate fi vorba de artă acolo unde nu e catharsis, acolo unde ,,artisticitatea” din fața ta nu te atinge sufletește, nu te unge pe inimă, nu-ți trezește fiori și nu-ți zgândărește coardele sensibile ale creierului. Iar la Mein Kampf nu poate fi vorba de catharsis. Doar de plictisis sforăitor.
              Întreg spectacolul părea a fi creat pentru un nivel de înțelegere - copil 5-6 ani, dar interzis minorilor. Glume la nivelul genunchiului broaștei, ce mizau pe chestii primare, dintre cele mai facile: uneori sex, alteori cuvinte vulgare, umor de autobază, lipsit de subtilitate și de finețe.

           După cum se constată, unde nu e atenţie, nici emoţie nu e. Şi unde nu e emoţie, nu poate fi dragoste. Iar dacă nu-i dragoste, nimic nu e, fi-r-ar el al naibii de cingulat!