sâmbătă, august 15, 2015

MARIA DE BUENOS AIRES



Marea hală de expoziţii de la Centru de Afaceri s-a transformat într-o cafenea din Argentina, cu mese cochete pe care te aşteaptă carafe cu vin roşu, din partea casei. Casa e Teatrul Naţional din Timişoara care vine pentru prima oară în Bacău, cu un spectacol-aventură despre moartea şi învierea tangoului. Exuberantă, dramatică şi suprarealistă, montarea „Maria de Buenos Aires”, pe muzica lui Piazzolla, cu textul poetului uruguaian Horacio Ferrer, mi-a luat respiraţia.
Chiar sunt peste ocean, departe de Bacău, într-o cârciumă din Buenos Aires, unde bandoneonul (acordeon cu butoane în loc de clape)  face legea, decriptând prin sincopele şi tânguirile tangoului taina iubirii.  
De atâta frumuseţe în povestea acestei Marii, întruchipată cu fervoare de Sânziana Tarţa care cântă, dansează şi spune cuceritor povestea tangoului care moare în fiecare noapte şi renaşte a doua zi, cu aceeaşi forţă, mai senzual, mai mândru şi mai uluitor, n-am mai avut parte de multă vreme.
O echipă consistentă valoric, susţine live, dinamic, expresiv şi dramatic metafora fatalei Maria care este însăşi vântul cel bun, pasiunea, povestea, noaptea, dragostea. Costume exuberante, reflectoare care detaşează siluete în aburul oniric, femei ireal de frumoase care ridică bărbaţi din public la dans transformându-i în personaje, o trupă de muzicanţi care aruncă în atmosferă grenade de armonii şi, peste toate, magia fascinantă a reîntâlnirii cu sublimul. A, şi să nu uit: un public class, cam prea timid şi rezervat cu aplauzele.Sau, poate, exagerat în pretenţii:).
Răzvan Mazilu semnează impecabile momente coregrafice, iar regizor este Ada Lupu, director al Teatrului Naţional din Timişoara şi soţie de Hausvater, dacă asta are vreo importanţă. Important e că cei doi, cu substanţiale contribuţii ale muzicianului Alin Stoianovici, ale luministului Lucian Moga şi ale scenografilor Zsolt Fehervari şi Alina Lăţan, au creat un emoţionant şi curajos eveniment artistic.
Aş fi folosit cuvântul total şi, poate, şi alte superlative, dacă personajul Poetul, întruchipat de Victor Bucur, ar fi avut ceva voce (dacă tot trebuia să cânte) şi dacă avalanşa de săruturi pasionale mimate ar fi fost de o mai mică intensitate.
Dar, una peste alta, cum ziceam, totul a fost frumos şi nimic nu m-a durut. Am ajuns acasă visând să mai văd vrăjitorii ca asta în Bacău.