Marea hală de expoziţii de la Centru de Afaceri s-a transformat într-o
cafenea din Argentina, cu mese cochete pe care te aşteaptă carafe cu vin
roşu, din partea casei. Casa e Teatrul Naţional din Timişoara care vine pentru
prima oară în Bacău, cu un spectacol-aventură despre moartea şi învierea
tangoului. Exuberantă, dramatică şi suprarealistă, montarea „Maria
de Buenos Aires”, pe muzica lui Piazzolla, cu textul poetului uruguaian
Horacio Ferrer, mi-a luat respiraţia.
Chiar sunt peste ocean, departe de Bacău, într-o cârciumă din Buenos Aires, unde
bandoneonul (acordeon cu butoane în loc de clape) face legea, decriptând prin sincopele şi
tânguirile tangoului taina iubirii.
De atâta frumuseţe în povestea acestei Marii, întruchipată cu fervoare de Sânziana
Tarţa care cântă, dansează şi spune cuceritor povestea tangoului care moare în
fiecare noapte şi renaşte a doua zi, cu aceeaşi forţă, mai senzual, mai mândru
şi mai uluitor, n-am mai avut parte de multă vreme. 
O echipă consistentă valoric, susţine live, dinamic, expresiv şi dramatic metafora fatalei Maria care este
însăşi vântul cel bun, pasiunea, povestea, noaptea, dragostea. Costume
exuberante, reflectoare care detaşează siluete în aburul oniric, femei ireal de frumoase
care ridică bărbaţi din public la dans transformându-i în personaje, o trupă de
muzicanţi care aruncă în atmosferă grenade de armonii şi, peste toate, magia fascinantă a reîntâlnirii cu sublimul. A, şi să nu uit: un public class,
cam prea timid şi rezervat cu aplauzele.Sau, poate, exagerat în pretenţii:).
Răzvan Mazilu semnează impecabile momente coregrafice, iar regizor este Ada
Lupu, director al Teatrului Naţional din Timişoara şi soţie de Hausvater, dacă
asta are vreo importanţă. Important e că cei doi, cu substanţiale contribuţii
ale muzicianului Alin Stoianovici, ale luministului Lucian Moga şi ale
scenografilor Zsolt Fehervari şi Alina Lăţan, au creat un emoţionant şi curajos
eveniment artistic.
Aş fi folosit cuvântul total şi,
poate, şi alte superlative, dacă personajul Poetul,
întruchipat de Victor Bucur, ar fi avut ceva voce (dacă tot trebuia să cânte)
şi dacă avalanşa de săruturi pasionale mimate ar fi fost de o mai mică
intensitate.
Dar, una peste alta, cum ziceam, totul a fost frumos şi nimic nu m-a durut.
Am ajuns acasă visând să mai văd vrăjitorii ca asta în Bacău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu