Jertfind un swatch pentru Theaterstock

Nu mai vreau să mă uit la ceas, mi-am aruncat Swatch-ul într-n sertar, să nu-l mai găsesc. Am şters calendarul din Options, nu vreau să ştiu că azi e mâine şi că după mâine vine poimâine şi tot aşa. Fiecare secundă mă îndepărtează de mirajul care m-a bântuit timp de şaişpe zile, şi mă întreb cum mai poate fi viaţa mea la fel după ce s-a făcut întuneric în piaţa oraşului, iar iubita mea, vrăjitoarea Thalia, m-a părăsit. 

Vai, vai,

Ce sforţare!
Ce sforţare, a calului de a fi câne!
Ce sforţare, a cânelui de a fi rândunea!
Ce sforţare, a rândunelei de a fi albină!
Ce sforţare, a albinei de a fi cal! (Garcia Lorca).

Ce sforţare a Bacăului meu de a fi oraş european!

Cine s-a plictisit în răstimpul ăsta al rezervorului de teatru, n-are întoarcere din plictiseala care i s-a sortit: aşa e el, plictisit. 

Cine a urât, rămâne urât, iar cine a iubit, rămâne iubit.

Am văzut, în ultima zi,  „Proştii sub clar de lună”, de Teodor Mazilu, produs de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi. Cu Livia Iorga, interpreta Ortansei, sunt prieten pe facebook. Şi ea, dar şi ceilalţi actori şi-au dat silinţa să mă facă să-mi fie bine, mie şi altor peste o mie de spectatori aflaţi sub clarul de lună de la Teatrul Beligan. O scenografie încărcălită, lungimile inexplicabile ale unui spectacol care ar fi trebui să te ţină cu sufletul la gură şi să te facă să mori de râs din două-n două replici, sunetul precar şi luminile aleatorii, la care s-a adăugat căldura exagerată din sală, au înnorat însă clarul de lună, cu tot cu proşti, şi l-au făcut destul de greu de suportat.

Am migrat la scena de la hotelul Moldova, unde, la ,secţiunea STREET ART PERFORMANCE evolua o trupă de nemţi. Făceau acrobaţii pe picioroange, mascaţi în tot felul de animăluri, în faţa unui public de câteva sute de spectatori. Totul, foarte colorat şi foarte sonor, a fost frumos şi nimic nu m-a durut.

Cireaşa de pe tort, must have-ul suprem al finalului final a fost macaraua mai mare ca hotelul Decebal, de care sunt atârnaţi îngeri în dispozitive nemaivăzute şi, într-o atmosferă de teatru de operă de cea mai bună calitate, artişti din toată lumea, reuniţi sub emblema Theater Tol  din Belgia, baletează în aer.
“Pedaleando hacia el cielo” („Pedalând spre cer”) a fost un mesaj care i-a plasat pe cei câteva mii de spectatori într-un vis nemaivisat, cu dansatoare purtate pe biciclete plutind în aerul în care, cu capul plecat, meditează neobservat bietul nostru Bacovia. Coborâseră îngerii din cer printre cetăţeni, se derobaseră de costumele de poveste, şi mulţimea încă ovaţiona. Despre ce vorbim aici? Despre un oraş fericit, despre oameni zâmbind, cu bucurie în ochi. 

Acum e trecut de 4 dimineaţă. Luminile s-au stins iar măturătorii îşi fac treaba. Numai poliţia nu doarme. Bine, nici eu. Se anunţă ploi şi vremea se răceşte. Colac peste pupăză, e luni. Sunt trist şi cui îi pasă. Nu mă lamentez, nu cer milă, asta-i viaţa, fericirea e în doze mici şi rare.

Ştiu un singur om fericit: Anca Sigartău. I-a ieşit totul în mod miraculos. A scos, pentru şaişpe zile, Bacăul din griul absolut în care se sufocă de ani de zile. L-a luminat şi l-a umplut de zâmbete. Îi doresc să-i fie bine.