La data de 13 august a.c., în jurul orei
10.30, poliţiştii din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău au depistat
un bărbat de 62 de ani care conducea un autoturism pe D.N. 2 – E 85, în afara
localităţii Dumbrava, cu viteza de 172 km/h. 10 minute mai târziu, acelaşi
bărbat a fost depistat de către echipajul de poliţie, în timp ce conducea
autoturismul cu viteza de 187 de km/h pe strada Calea Romanului din municipiul
Bacău, segment de drum unde viteza maximă admisă este de 50km/h.
Contravenientul a declarat
organelor de poliţie că încă de când era adolescent, adică pe la începutul
deceniului al şaptelea din secolul trecut, îi plăcea viteza şi se grăbea să
trăiască înaintea timpului său, pe fast
forward. Voia să fie primul, mereu înaintea celorlalţi, de aceea, fără să
se gândească prea mult la consecinţe, se arunca cu capul înainte în orice
experienţă la modă: se apucase de fumat prin clasa a şaptea, îşi evazase
pantalonii uniformei de elev, purta părul lung ca beatleşii, citea Andre Gide
şi Pavese, scria poezii şi era înnebunit după muzica vremii. Rebarbativ şi
contestatar la tot ce era ruseşte, învechit şi fără butoane, îi considera
bătrâni pe oamenii trecuţi de 25 de ani, fie ei bărbaţi sau femei. Mereu îşi
provoca prietenii să-şi gâdile imaginaţia la câte un jam session, improvizând ritmuri şi armonii cu obiecte ciudate pe care
le transformau în instrumente muzicale: piepteni, frunze, pahare de sticlă,
capace şi oale. Aşa-zisele piese muzicale le înregistrau pe un magnetofon Tesla
cu lămpi, apoi decupau fragmente din bandă şi le lipeau cu acetonă cum se
nimerea, amestecându-le cu fragmente din Creedence, Atomic Rooster, Jethro Tull,
The Doors şi alţii în mare vogă pe atunci. Îşi ascultau ore în şir capodoperele,
în extazul genialităţii, fără să aibă habar că fac ceea ce se cheamă muzică concretă şi că Marcel Duchamp caracterizase
încă din 1946 acest fel de a crea spaţii sonore din sunete ambientale înregistrate
drept o expresie a suprarealismului în
muzică.
După ce a primit o amendă
usturătoare, bărbatul a mai declarat poliţiştilor că realizează cât de mult a
trăit, că totul a fost frumos şi că nu regretă nimic.
Dar să lăsăm asta.
Un moment cel puţin neobişnuit
dacă nu ciudat al Theaterstockului băcăuan a trecut aproape neobservat de
marele public şi a rămas neconsemnat în presă şi pe bloguri. Prestaţia
franţuzoaicei Amandine Casadamont, producătoare de teatru radiofonic la France
Culture din Paris, despre care site-ul France culture scrie că este sensibilă la experimentele sonore ca mijloc
de expresie " fulger ", în care forma și conținutul sunetelor sunt
strâns legate şi că este autoarea a
peste şaizeci de ficţiuni pentru radio şi producătoare a nenumărate documentare
sonore, bazate pe înregistrări din mediul ambiant efectuate de ea însăşi,
inclusiv în Transilvania (unde a înregistrat un cor de bocitoare pe care-de
altfel l-am sesizat într-una din creaţiile sale ad-hoc.)
La vremea prânzului, în Cafe du
Theatre, la performance-ul Amandinei s-au adunat doar câţiva curioşi să asiste la
experimentele ei sonore. Cu trei picapuri în faţă, cu un mixer şi cu cinci
cutii înţesate cu discuri, ea oficiază o messă sonoră care aduce când cu
structurile lui Stockhausen sau Klaus Shultze, când cu transfigurările electronice
marca Emerson Lake and Palmer ori cu ambianţa sonoră din nemuritorii Mahavishnu, Vangelis
sau Jan Anderson. Workshopul se cheamă “Le
Mille – Feuille”, şi nu e deloc despre o mie de frunze ci despre Coada şoriceluluiJ.
Protagonista speculează şansele disk-jokeilor de a crea altceva din ce este
deja creat: variaţia vitezei de redare, schimbarea frecvenţelor, a tempoului,
mixarea fragmentelor acustice în mod obsesiv. Până şi micile erori de manevrare
a discurilor devin virtuţi sonore în demonstraţia, în aparenţă à l'improviste, a franţuzoaicei. Zic în aparenţă, pentru
că play list-ul dezvăluie o atentă înşiruire a fragmentelor sonore extrase de
pe mai bine de 100 de discuri.
Să ne-nţelegem, profanilor le
trebuie răbdare şi multă dorinţă de a afla ceva despre lumea sonoră. În
aparentul haos de sunete în care zgomote naturale (ţiuituri, pocnete, voci
umane, vânt, ploaie, bubuituri, clinchete, ţipete, zgomot de tren, de motoare,
etc.) repetate obsesiv, efectul sonor devine halucinant, ca într-un imaginar
tunel al timpului. Sunetele se sparg, se contopesc, se îmbăţişează, se
întrepătrund într-un joc oniric, excitant, erotic şi alienant, pe care ţi-l
poţi imagina doar dacă agreezi muzica lui Jean Michel Jarre, Musorski,
Tangerine Dream şi a altora dintre cei care, la vremea lor au fost deschizători
de cale.
La final, i-am înmânat Amandinei
un şerveţel pe care scrisesem: Mircea Florian, Marius Pop, Adrian Enescu. Ca să
afle că şi la România se face muzică pour les connaisseurs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu