sâmbătă, august 15, 2015

THEATERSTOCK 2015 – Cu Amandine Casadamont, dinspre trecut spre viitor





La data de 13 august a.c., în jurul orei 10.30, poliţiştii din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău au depistat un bărbat de 62 de ani care conducea un autoturism pe D.N. 2 – E 85, în afara localităţii Dumbrava, cu viteza de 172 km/h. 10 minute mai târziu, acelaşi bărbat a fost depistat de către echipajul de poliţie, în timp ce conducea autoturismul cu viteza de 187 de km/h pe strada Calea Romanului din municipiul Bacău, segment de drum unde viteza maximă admisă este de 50km/h.
Contravenientul a declarat organelor de poliţie că încă de când era adolescent, adică pe la începutul deceniului al şaptelea din secolul trecut, îi plăcea viteza şi se grăbea să trăiască înaintea timpului său, pe fast forward. Voia să fie primul, mereu înaintea celorlalţi, de aceea, fără să se gândească prea mult la consecinţe, se arunca cu capul înainte în orice experienţă la modă: se apucase de fumat prin clasa a şaptea, îşi evazase pantalonii uniformei de elev, purta părul lung ca beatleşii, citea Andre Gide şi Pavese, scria poezii şi era înnebunit după muzica vremii. Rebarbativ şi contestatar la tot ce era ruseşte, învechit şi fără butoane, îi considera bătrâni pe oamenii trecuţi de 25 de ani, fie ei bărbaţi sau femei. Mereu îşi provoca prietenii să-şi gâdile imaginaţia la câte un jam session, improvizând ritmuri şi armonii cu obiecte ciudate pe care le transformau în instrumente muzicale: piepteni, frunze, pahare de sticlă, capace şi oale. Aşa-zisele piese muzicale le înregistrau pe un magnetofon Tesla cu lămpi, apoi decupau fragmente din bandă şi le lipeau cu acetonă cum se nimerea, amestecându-le cu fragmente din Creedence, Atomic Rooster, Jethro Tull, The Doors şi alţii în mare vogă pe atunci. Îşi ascultau ore în şir capodoperele, în extazul genialităţii, fără să aibă habar că fac ceea ce se cheamă muzică concretă şi că Marcel Duchamp caracterizase încă din 1946 acest fel de a crea spaţii sonore din sunete ambientale înregistrate drept o expresie a suprarealismului în muzică.   
După ce a primit o amendă usturătoare, bărbatul a mai declarat poliţiştilor că realizează cât de mult a trăit, că totul a fost frumos şi că nu regretă nimic.

Dar să lăsăm asta.

Un moment cel puţin neobişnuit dacă nu ciudat al Theaterstockului băcăuan a trecut aproape neobservat de marele public şi a rămas neconsemnat în presă şi pe bloguri. Prestaţia franţuzoaicei Amandine Casadamont, producătoare de teatru radiofonic la France Culture din Paris, despre care site-ul France culture scrie că este sensibilă la experimentele sonore ca mijloc de expresie " fulger ", în care forma și conținutul sunetelor sunt strâns legate şi că este autoarea a peste şaizeci de ficţiuni pentru radio şi producătoare a nenumărate documentare sonore, bazate pe înregistrări din mediul ambiant efectuate de ea însăşi, inclusiv în Transilvania (unde a înregistrat un cor de bocitoare pe care-de altfel l-am sesizat într-una din creaţiile sale ad-hoc.)
La vremea prânzului, în Cafe du Theatre, la performance-ul Amandinei s-au adunat doar câţiva curioşi să asiste la experimentele ei sonore. Cu trei picapuri în faţă, cu un mixer şi cu cinci cutii înţesate cu discuri, ea oficiază o messă sonoră care aduce când cu structurile lui Stockhausen sau Klaus Shultze, când cu transfigurările electronice marca Emerson Lake and Palmer ori cu ambianţa sonoră din nemuritorii Mahavishnu, Vangelis sau Jan Anderson. Workshopul se cheamă “Le Mille – Feuille”, şi nu e deloc despre o mie de  frunze ci despre Coada şoriceluluiJ. Protagonista speculează şansele disk-jokeilor de a crea altceva din ce este deja creat: variaţia vitezei de redare, schimbarea frecvenţelor, a tempoului, mixarea fragmentelor acustice în mod obsesiv. Până şi micile erori de manevrare a discurilor devin virtuţi sonore în demonstraţia, în aparenţă à l'improviste, a franţuzoaicei. Zic în aparenţă, pentru că play list-ul dezvăluie o atentă înşiruire a fragmentelor sonore extrase de pe mai bine de 100 de discuri.
Să ne-nţelegem, profanilor le trebuie răbdare şi multă dorinţă de a afla ceva despre lumea sonoră. În aparentul haos de sunete în care zgomote naturale (ţiuituri, pocnete, voci umane, vânt, ploaie, bubuituri, clinchete, ţipete, zgomot de tren, de motoare, etc.) repetate obsesiv, efectul sonor devine halucinant, ca într-un imaginar tunel al timpului. Sunetele se sparg, se contopesc, se îmbăţişează, se întrepătrund într-un joc oniric, excitant, erotic şi alienant, pe care ţi-l poţi imagina doar dacă agreezi muzica lui Jean Michel Jarre, Musorski, Tangerine Dream şi a altora dintre cei care, la vremea lor au fost deschizători de cale.
La final, i-am înmânat Amandinei un şerveţel pe care scrisesem: Mircea Florian, Marius Pop, Adrian Enescu. Ca să afle că şi la România se face muzică pour les connaisseurs.