PISCINA LUI ELVIS PRESLEY LA COMĂNEŞTI

Prin 1970 sau ‘71, ne-au dus cu uteceul la muncă patriotică, să săpăm pentru un ştrand, la intrarea în stadion. Scalda se făcea pe atunci în barajul de pe Trotuş de sub Goanţa, unde apa era de vreo doi metri. Cei mai curajoşi plonjau în Baraj de pe digul din dealul Podeiului, (de sub gardul lui Vrancea, unul care creştea capre) de la vreo şase-şapte metri înălţime, riscând să dea cu capul de betonul de pe fundul apei.  Cum în filmul „Veselie la Acapulco” care a rulat în vremea aia la Clubul 1 Mai la cererea spectatorilor săptămâni la rând, Elvis Presley plonja în ocean de pe o stâncă de la vreo 50 de metri, toată puştimea voia să-şi arate muşchii şi să-şi impresioneze admiratoarele, aruncându-se cu capu-nainte în apa barajului. Până-ntr-o zi, când un puştan de vreo cinşpe ani a ieşit la suprafaţă aproape mort, cu capul spart. Ei, atunci, conducerea înţeleaptă a tinerilor comunişti din oraş a hotărât ca tinerii să pună mâna să-şi facă un ştrand modern. Şi-aşa am ajuns la sapă.

Toţi elevii de la liceu au fost organizaţi în detaşamente, au primit cazmale şi lopeţi şi dă-i la săpat. O vară întreagă am dat la târnăcop, la lopată, am cărat sute de  roabe de pământ. Eram al naibii de entuziaşti: o s-avem un ştrand mai tare ca piscina lui Elvis. Că era şi o piscină în film, de-aia americană, cu apă albastră, luminată feeric şi noi la aşa ceva visam. De organizare răspundea şeful uteceului din oraş, Lăzăroiu, (care nu e tatăl celebrului Sebastian Lăzăroiu) care, la revoluţie sau ce-o fi fost aia, ajunsese mare ştab pe la judeţeana PCR, iar acum, brava lui, e pe cai mari în afaceri prin Asău. 

Fireşte că eram însoţiţi de profesorii noştri tineri şi foarte simpatici: Virgil Mihai de la limba rusă, Avătăjiţei, matematică, Năforniţă, sportivul, şi ubicuul Podoleanu care, nechemat de nimeni, venea pe-acolo şi ne sfătuia să fim atenţi să nu ne lovim. În pauze, când dădeau peste noi fumând după vreun tufiş, se scuzau că ne deranjează. În pauze, când dădeau peste noi care trăgeam o ţuicuţă fumând după vreun tufiş, se scuzau că ne deranjează. La urma urmei, nu construiam socialismul, făceam o piscină ca-n filmele americane. Şi-acolo, fumatul şi băutura erau permise.

După ce s-a făcut groapa ştrandului, cu adâncime variabilă, de la 0.50 la 4 metri, s-a turnat betonul. Urma să se facă şi o trambulină, aşa se zvonea, dar n-a văzut-o nimeni niciodată.

Între timp, a venit toamna, cu şcoală şi frig. Tot mă duceam la capătul străzii Avram Iancu să văd cum se lucrează. De-acu, intraseră pe fir muncitori calificaţi, care prestau muncă patriotică după orele de lucru. Prin octombrie, au instalat conductele prin care urma să vină şi să plece apa din bazin, Şi au vopsit pereţii de beton cu verde.

Apa era adusă cu un dispozitiv ingenios, inventat ad hoc, (o roată cu nişte cuve din tablă care turnau necontenit apă în gura conductei care ducea la ştrand) din canalul care alimenta termocentrala din oraş, care, la ora aia, figura pe harta cu marile realizări ale socialismului din România. Termocentrala Comăneşti funcţiona cu cărbuni scoşi din minele de la Rafira, Şupan, Vermeşti, Asău, Lumina, care acum sunt închise. Dădea curent şi căldură pentru Comăneşti şi Moineşti. Ca să ştiţi.

Ştrandul s-a deschis în vara următoare. După ce că nu semăna deloc cu piscina din Acapulco, ştrandul nostru avea un dezavantaj major şi faţă de Barajul de pe Trotuş: nu avea plajă de nisip. Aveam de-ales între scaieţi, balegi de vacă, pietroaie sau căcăreze de capră. Apa era verde şi murdară, plină de frunze, nu-ţi prea venea să te bagi acolo şi după aia să-ţi pupi gagica.

Am fost acolo o singură dată şi-am întins cerşaful pe nişte bolovani care mi-au făcut vânătăi. Fata cu care eram a făcut nazuri, că puţea a hoit de la un câine mort într-un tufiş, şi n-a mai vrut să stea la giugiuleli, ne-am certat şi a plecat  pentru totdeauna. (Am regăsit-o pe facebook acu vreo lună. E-n America, are trei copii şi 62 de ani.)

Anul următor, cineva a şterpelit cuvele de tablă care duceau apa în bazin. Acolo au crescut buruieni mari în mâlul care se adunase pe fundul betonat. Şi, pentru prima oară în zona premontană a Văii Trotuşului, ca o minune, a apărut papura. Ştrandul utecist , băltoaca aia verde plină de broaşte şi tânţari, era o dovadă că omul, acela nou, dacă vrea, poate fi stăpânul naturii.

  Aşa că, tot Barajul a rămas locul nostru de scaldă, printre cleni, beldiţe şi craieşti, unde muzica lui Elvis de la tranzistoare (radiouri) se amesteca cu behăiturile caprelor lui Vrancea.

Dar cui îi păsa.

ROMÂNIA NU-I EUROPA. Da de loc.

 

Provocat de o postare a unui abonat EON, revoltat pe bună dreptate, am avut cu un prieten stabilit de mulți ani în Germania, următorul dialog: 

 

 

 Dane, trimite-mi te rog o copie după o factură de energie electrică și de una de gaz din Germania. Să văd și eu dacă e ca la noi. Mulțumesc mult.

Nu avem gaz... nu exista facturi de curent, se plateste o data pe an, pausal, direct din banca...

 

 

Și paușal ce, cât înseamnă? Care/s criteriile?

Nu stiu ca nevasta-mea plateste... cónsumul mediu lunar, la sfarsit trebuie sa mai dai sau primeasti inapoi...

 

 

 

Da vin ceva hârtii sau emailuri care fac specificații cu privire la consumul mediu lunar, estimări, căcaturi d/astea?

Nu stiu.. s-o intreb... de obicei vine o singura scrisoare in care te roaga sa citesti contorul... fiecare poate calcula consumul pe an daca-si noteaza... noi mergem pe incredere...

 

Bine, am priceput că habar n-ai. Te rog informează-te căci vreau să compar situația de aici cu date concrete din U.E. Ăștia de la EON ne cred handicapați și fac mișto cu un soi de facturi pe care nici dracu nu le pricepe.

La voi se schimba pretul pe KW mereu... aici nu e cazul...

 

 

Nu numai atât. Ai lunar în poștă două pagini de tabele din care nu reiese nimic, Cu taxă de mediu, timbru verde, CPC(!!!) energie activă, rezervare (ce/o fi aia???), Contribuții cogenerare (!!!), certificate verzi, etc.....

emoticon frown

 

 

Na, ca să vezi de ce nu pricepe nimeni nimic...

Jertfind un swatch pentru Theaterstock

Nu mai vreau să mă uit la ceas, mi-am aruncat Swatch-ul într-n sertar, să nu-l mai găsesc. Am şters calendarul din Options, nu vreau să ştiu că azi e mâine şi că după mâine vine poimâine şi tot aşa. Fiecare secundă mă îndepărtează de mirajul care m-a bântuit timp de şaişpe zile, şi mă întreb cum mai poate fi viaţa mea la fel după ce s-a făcut întuneric în piaţa oraşului, iar iubita mea, vrăjitoarea Thalia, m-a părăsit. 

Vai, vai,

Ce sforţare!
Ce sforţare, a calului de a fi câne!
Ce sforţare, a cânelui de a fi rândunea!
Ce sforţare, a rândunelei de a fi albină!
Ce sforţare, a albinei de a fi cal! (Garcia Lorca).

Ce sforţare a Bacăului meu de a fi oraş european!

Cine s-a plictisit în răstimpul ăsta al rezervorului de teatru, n-are întoarcere din plictiseala care i s-a sortit: aşa e el, plictisit. 

Cine a urât, rămâne urât, iar cine a iubit, rămâne iubit.

Am văzut, în ultima zi,  „Proştii sub clar de lună”, de Teodor Mazilu, produs de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi. Cu Livia Iorga, interpreta Ortansei, sunt prieten pe facebook. Şi ea, dar şi ceilalţi actori şi-au dat silinţa să mă facă să-mi fie bine, mie şi altor peste o mie de spectatori aflaţi sub clarul de lună de la Teatrul Beligan. O scenografie încărcălită, lungimile inexplicabile ale unui spectacol care ar fi trebui să te ţină cu sufletul la gură şi să te facă să mori de râs din două-n două replici, sunetul precar şi luminile aleatorii, la care s-a adăugat căldura exagerată din sală, au înnorat însă clarul de lună, cu tot cu proşti, şi l-au făcut destul de greu de suportat.

Am migrat la scena de la hotelul Moldova, unde, la ,secţiunea STREET ART PERFORMANCE evolua o trupă de nemţi. Făceau acrobaţii pe picioroange, mascaţi în tot felul de animăluri, în faţa unui public de câteva sute de spectatori. Totul, foarte colorat şi foarte sonor, a fost frumos şi nimic nu m-a durut.

Cireaşa de pe tort, must have-ul suprem al finalului final a fost macaraua mai mare ca hotelul Decebal, de care sunt atârnaţi îngeri în dispozitive nemaivăzute şi, într-o atmosferă de teatru de operă de cea mai bună calitate, artişti din toată lumea, reuniţi sub emblema Theater Tol  din Belgia, baletează în aer.
“Pedaleando hacia el cielo” („Pedalând spre cer”) a fost un mesaj care i-a plasat pe cei câteva mii de spectatori într-un vis nemaivisat, cu dansatoare purtate pe biciclete plutind în aerul în care, cu capul plecat, meditează neobservat bietul nostru Bacovia. Coborâseră îngerii din cer printre cetăţeni, se derobaseră de costumele de poveste, şi mulţimea încă ovaţiona. Despre ce vorbim aici? Despre un oraş fericit, despre oameni zâmbind, cu bucurie în ochi. 

Acum e trecut de 4 dimineaţă. Luminile s-au stins iar măturătorii îşi fac treaba. Numai poliţia nu doarme. Bine, nici eu. Se anunţă ploi şi vremea se răceşte. Colac peste pupăză, e luni. Sunt trist şi cui îi pasă. Nu mă lamentez, nu cer milă, asta-i viaţa, fericirea e în doze mici şi rare.

Ştiu un singur om fericit: Anca Sigartău. I-a ieşit totul în mod miraculos. A scos, pentru şaişpe zile, Bacăul din griul absolut în care se sufocă de ani de zile. L-a luminat şi l-a umplut de zâmbete. Îi doresc să-i fie bine.  

THEATERSTOCK - NE MIRĂM CĂ MAI EXISTĂM

Peste 1 500 de spectatori, mulţi dintre ei din judeţele învecinate, au asistat la spectacolul „Furtuna” după Shakespeare, o fabuloasa vrăjitorie adusă la Teatrul „Radu Beligan” de o formidabilă trupă a Teatrului Naţional din Bucureşti, în regia bulgarului Alexader Morfov, deţinător a peste douăzeci de prestigioase premii şi distincţii ruseşti, printre care "Seagull", "Crystal Turandot” sau „Masca de aur”.

Actorii s-au desfăşurat într-un decor uluitor, - de fapt, o construcţie impesionantă, mobilată cu ingenioase dispozitive tehnice - despre care directorul Naţionalului, actorul Ion Caramitru, spunea  că n-a mai fost deplasat din Bucureşti decât doar pentru o reprezentaţie la Festivalul Internaţional de Teatru de la Budapesta şi că prezenţa în Bacău nu e decât o confirmare a faptului că imposibilul poate fi posibil. .

După cele cinci piese din dramaturgia lui William Shakespeare văzute în aceste zile, oricui îi este clar că filosofia shakespeariană este la fel de simplă şi de complexă ca o poveste, iar spectatorul zilelor noastre, supus agresiunii cotidiene a televiziunii şi internetului, exact de poveste are nevoie. De multe povești, spuse cu adevăr şi credinţă.  

Ca şi în reprezentaţia lui Purcărete văzută în acelaşi loc cu doar două zile în urmă,  povestea plină de emoţii şi învăţăminte pe care ne-o spun Propero, Caliban, Mirinda, Ariel, a păstrat mai puţin vizibil firul epic iniţial al „Insulei”. Feeria montării bucureştene are totuşi un efect de uluire asupra publicului prin efectele sonore şi tehnice, prin trucurile actoriceşti şi prin enorma energie emoţională consumată în scenă. Poveştii i se adaugă vitalitatea interpretării şi invenţiile comice şi iată reţeta care slujeşte pe de-a-ntregul filosofia marelui Will, aceea că întreaga lume e un teatru şi noi suntem actorii ei. Un melanj bine dozat de burlesc, surpriză şi emoţie, combinate cu abile ironii la adresa comercialului care ne domină viaţa, fac din „Furtuna” un fenomen spiritual de mare clasă, deşi elementele de  entertainment de calitate sunt prezente pe tot parcursul spectacolului.

De la început şi până la finalul celor aproape trei ore ale reprezentaţiei, publicul băcăuan s-a lăsat pătruns de magia unui eveniment artistic absolut memorabil. 

De altfel, într-o conferinţă desfăşurată a doua zi la Teatrul Bacovia, Ion Caramitru, Lia Bugnar şi Marius Manole s-au arătat extrem de surprinşi să constate civilitatea, comportamentul stilat şi pasiunea incredibilă pentru teatru a concitadinilor noştri, prezenţi în număr de zeci de mii în sălile consacrate reprezentaţiilor şi până noaptea târziu, în cele 15 zile de teatru şi de cultură la Bacău. Nu numai cei peste 1 600 de oaspeţi care ne-au invadat oraşul în zilele Theaterstock s-au umplut de admiraţie şi mirare că, într-un loc cunoscut mai degrabă ca un izvor de delincvenţă de top, arta poate coagula comunitatea. Noi înşine ne mirăm că ne întâlnim în alt fel, cu zâmbete şi bucurie. Festivalul ne-a făcut să ne mirăm că mai existăm.

MARIA DE BUENOS AIRES

Marea hală de expoziţii de la Centru de Afaceri s-a transformat într-o cafenea din Argentina, cu mese cochete pe care te aşteaptă carafe cu vin roşu, din partea casei. Casa e Teatrul Naţional din Timişoara care vine pentru prima oară în Bacău, cu un spectacol-aventură despre moartea şi învierea tangoului. Exuberantă, dramatică şi suprarealistă, montarea „Maria de Buenos Aires”, pe muzica lui Piazzolla, cu textul poetului uruguaian Horacio Ferrer, mi-a luat respiraţia.

Chiar sunt peste ocean, departe de Bacău, într-o cârciumă din Buenos Aires, unde bandoneonul (acordeon cu butoane în loc de clape)  face legea, decriptând prin sincopele şi tânguirile tangoului taina iubirii.  

De atâta frumuseţe în povestea acestei Marii, întruchipată cu fervoare de Sânziana Tarţa care cântă, dansează şi spune cuceritor povestea tangoului care moare în fiecare noapte şi renaşte a doua zi, cu aceeaşi forţă, mai senzual, mai mândru şi mai uluitor, n-am mai avut parte de multă vreme.

O echipă consistentă valoric, susţine live, dinamic, expresiv şi dramatic metafora fatalei Maria care este însăşi vântul cel bun, pasiunea, povestea, noaptea, dragostea. Costume exuberante, reflectoare care detaşează siluete în aburul oniric, femei ireal de frumoase care ridică bărbaţi din public la dans transformându-i în personaje, o trupă de muzicanţi care aruncă în atmosferă grenade de armonii şi, peste toate, magia fascinantă a reîntâlnirii cu sublimul. A, şi să nu uit: un public class, cam prea timid şi rezervat cu aplauzele.Sau, poate, exagerat în pretenţii:).

Răzvan Mazilu semnează impecabile momente coregrafice, iar regizor este Ada Lupu, director al Teatrului Naţional din Timişoara şi soţie de Hausvater, dacă asta are vreo importanţă. Important e că cei doi, cu substanţiale contribuţii ale muzicianului Alin Stoianovici, ale luministului Lucian Moga şi ale scenografilor Zsolt Fehervari şi Alina Lăţan, au creat un emoţionant şi curajos eveniment artistic.

Aş fi folosit cuvântul total şi, poate, şi alte superlative, dacă personajul Poetul, întruchipat de Victor Bucur, ar fi avut ceva voce (dacă tot trebuia să cânte) şi dacă avalanşa de săruturi pasionale mimate ar fi fost de o mai mică intensitate.

Dar, una peste alta, cum ziceam, totul a fost frumos şi nimic nu m-a durut. Am ajuns acasă visând să mai văd vrăjitorii ca asta în Bacău.

CATASTROFĂ: DISPAR LAIKĂRII ŞI HATERII

Un grup important de cercetători englezi a ajuns, după studii aprofundate, la concuzia că încălzirea globală şi apropiata distrugere a planetei de către meteoritul de 10 kilometri diametru, care se va prăbuşi în peninsula Yucatan între 13 şi 25 septembrie, vor duce, în mod firesc şi la dispariţia simpaticei categorii internautice alcătuită din laikări şi hateri.
Încă de pe acum, cei, din ce în ce mai puţini, care au tupeul să-şi facă publice opiniile, resimt consecinţa catastrofelor ce ne aşteaptă: nimeni nu mai are nicio părere despre nimic. Durerea la bască, precum şi cea din cur (care-ar trebui, totuşi, observată), s-au generalizat, indiferent că 1QSapro s-a apucat de teatru pe scenă cu Anca Sigartău, sau că un cocălar beat a distrus trei maşini cu bemveul lui cu volan pe dreapta şi numere bulgăreşti. 
Ai dracu cititori. Dacă nu  bagi oleacă de scandal, o bârfuţă, ceva negativ, traficul se duce de râpă. Scad accesările şi cum te-apuci să dai niscai informaţii mai tehnice despre întâmplare. Sau dacă, ferit-a sfântu, te-apucă melancolia, romantismul sau descrierea. Dacă articolul nu muşcă, nu înjură, nu înţeapă, nu fute, nu cacă sau nu dă muie, poţi să-l ştergi înainte de a-l scrie. Mă uit pe bloguri, pe saiturile ziarelor: dacă ştirea, relatarea, cronica sunt pozitive, nici naiba nu comentează. Ce comment? Nici like sau dislike nu pupi.Căci laikării se tem de reacţia haterilor şi haterii de replica laikărilor.

Plăcerea de a citi s-a transformat în plăcerea de a afla ceva nasol: un viol, o crimă, o evadare, hai, un accident cu măcar cinci morţi. Dacă-n titlu nu e ceva de scandal, doar rudele celui ce (sau despre care se scrie) mai citesc. Din obligaţie.Şi zic doar pentru ei: naşpa.

Acu, pe intelectuali, îi mai înţeleg: sunt cu toţii la Theaterstock.

Dar coafezele, bicicliştii, corporatiştii, taximetriştii, vânzătoarele de la Metro, băieţii care pun pavele, fetele de prin baruri, distribuitorii, patronii de cârciumi,  toţi ăştia care erau ahtiaţi să intre pe bloguri, să deschidă o revistă literară, să citească o cronică la vreun Cărtărescu sau Cohelio  şi să comenteze, unde-or fi dispărut?

THEATERSTOCK 2015 – Cu Amandine Casadamont, dinspre trecut spre viitor

La data de 13 august a.c., în jurul orei 10.30, poliţiştii din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău au depistat un bărbat de 62 de ani care conducea un autoturism pe D.N. 2 – E 85, în afara localităţii Dumbrava, cu viteza de 172 km/h. 10 minute mai târziu, acelaşi bărbat a fost depistat de către echipajul de poliţie, în timp ce conducea autoturismul cu viteza de 187 de km/h pe strada Calea Romanului din municipiul Bacău, segment de drum unde viteza maximă admisă este de 50km/h.

Contravenientul a declarat organelor de poliţie că încă de când era adolescent, adică pe la începutul deceniului al şaptelea din secolul trecut, îi plăcea viteza şi se grăbea să trăiască înaintea timpului său, pe fast forward. Voia să fie primul, mereu înaintea celorlalţi, de aceea, fără să se gândească prea mult la consecinţe, se arunca cu capul înainte în orice experienţă la modă: se apucase de fumat prin clasa a şaptea, îşi evazase pantalonii uniformei de elev, purta părul lung ca beatleşii, citea Andre Gide şi Pavese, scria poezii şi era înnebunit după muzica vremii. Rebarbativ şi contestatar la tot ce era ruseşte, învechit şi fără butoane, îi considera bătrâni pe oamenii trecuţi de 25 de ani, fie ei bărbaţi sau femei. Mereu îşi provoca prietenii să-şi gâdile imaginaţia la câte un jam session, improvizând ritmuri şi armonii cu obiecte ciudate pe care le transformau în instrumente muzicale: piepteni, frunze, pahare de sticlă, capace şi oale. Aşa-zisele piese muzicale le înregistrau pe un magnetofon Tesla cu lămpi, apoi decupau fragmente din bandă şi le lipeau cu acetonă cum se nimerea, amestecându-le cu fragmente din Creedence, Atomic Rooster, Jethro Tull, The Doors şi alţii în mare vogă pe atunci. Îşi ascultau ore în şir capodoperele, în extazul genialităţii, fără să aibă habar că fac ceea ce se cheamă muzică concretă şi că Marcel Duchamp caracterizase încă din 1946 acest fel de a crea spaţii sonore din sunete ambientale înregistrate drept o expresie a suprarealismului în muzică.   

După ce a primit o amendă usturătoare, bărbatul a mai declarat poliţiştilor că realizează cât de mult a trăit, că totul a fost frumos şi că nu regretă nimic.

Dar să lăsăm asta.

Un moment cel puţin neobişnuit dacă nu ciudat al Theaterstockului băcăuan a trecut aproape neobservat de marele public şi a rămas neconsemnat în presă şi pe bloguri. Prestaţia franţuzoaicei Amandine Casadamont, producătoare de teatru radiofonic la France Culture din Paris, despre care site-ul France culture scrie că este sensibilă la experimentele sonore ca mijloc de expresie " fulger ", în care forma și conținutul sunetelor sunt strâns legate şi că este autoarea a peste şaizeci de ficţiuni pentru radio şi producătoare a nenumărate documentare sonore, bazate pe înregistrări din mediul ambiant efectuate de ea însăşi, inclusiv în Transilvania (unde a înregistrat un cor de bocitoare pe care-de altfel l-am sesizat într-una din creaţiile sale ad-hoc.)

La vremea prânzului, în Cafe du Theatre, la performance-ul Amandinei s-au adunat doar câţiva curioşi să asiste la experimentele ei sonore. Cu trei picapuri în faţă, cu un mixer şi cu cinci cutii înţesate cu discuri, ea oficiază o messă sonoră care aduce când cu structurile lui Stockhausen sau Klaus Shultze, când cu transfigurările electronice marca Emerson Lake and Palmer ori cu ambianţa sonoră din nemuritorii Mahavishnu, Vangelis sau Jan Anderson. Workshopul se cheamă “Le Mille – Feuille”, şi nu e deloc despre o mie de  frunze ci despre Coada şoriceluluiJ. Protagonista speculează şansele disk-jokeilor de a crea altceva din ce este deja creat: variaţia vitezei de redare, schimbarea frecvenţelor, a tempoului, mixarea fragmentelor acustice în mod obsesiv. Până şi micile erori de manevrare a discurilor devin virtuţi sonore în demonstraţia, în aparenţă à l'improviste, a franţuzoaicei. Zic în aparenţă, pentru că play list-ul dezvăluie o atentă înşiruire a fragmentelor sonore extrase de pe mai bine de 100 de discuri.

Să ne-nţelegem, profanilor le trebuie răbdare şi multă dorinţă de a afla ceva despre lumea sonoră. În aparentul haos de sunete în care zgomote naturale (ţiuituri, pocnete, voci umane, vânt, ploaie, bubuituri, clinchete, ţipete, zgomot de tren, de motoare, etc.) repetate obsesiv, efectul sonor devine halucinant, ca într-un imaginar tunel al timpului. Sunetele se sparg, se contopesc, se îmbăţişează, se întrepătrund într-un joc oniric, excitant, erotic şi alienant, pe care ţi-l poţi imagina doar dacă agreezi muzica lui Jean Michel Jarre, Musorski, Tangerine Dream şi a altora dintre cei care, la vremea lor au fost deschizători de cale.

La final, i-am înmânat Amandinei un şerveţel pe care scrisesem: Mircea Florian, Marius Pop, Adrian Enescu. Ca să afle că şi la România se face muzică pour les connaisseurs.

THEATERSTOCUL ŞI GIRUSUL CINGULAT

                Până să o cunosc pe Alina, habar n-aveam ce-mi declanşează zâmbetul, încruntarea, bucuria, furia, implsul de a aplauda sau, în egală măsură, senzaţia aceea de frustrare când plictiseala se instalează pe fotoliul pe care stau. Alina, care este psihoterapeut, mi-a pomenit prima oară de girusul cingulat, o porţiune mică din creier, care cică, servește ca punte de legătură între atenție și emoție. Întocmai ca musiu Jourdain, mi-am zis; ia te uită, vorbeam în proză şi nu ştiam! Carevasăzică, domnul cingulat ăsta îmi manipulează mie reacţiile, în funcţie de emoţia pe care mi-o generează ceea ce se-ntâmplă pe scenă. Ca să vezi!

             Maidanul prezentat de Lorette Enache şi trupa ei de studenţi, este o demonstraţie de dans contemporan, (denumit mai sofisticat teatru-dans ca să-l putem deosebi de învechitul şi deci desuetul ăla de dans contemporan), un „performance” în care, artişti, profesionişti sau nu, fac tot ce sunt în stare cu corpurile lor ca să convingă publicul că trupul uman are mult mai multe posibilităţi de a exprima stări şi sentimente, în moduri la care nu ne-am fi gândit niciodată. Cu acrobaţii, paşi de balet, volute, grimase, tumbe, fluturări de mâini, târâşuri, şpagate sau jetee-uri, cu toate aceste gesturi şi-ncă multe altele, protagoniştii dau năvală în scenă, transformând-o într-un maidan în care se întâmplă viaţa, cu ale ei: confruntări, bătăi, iubiri, bucurii şi necazuri. Stări de graţie, mai puţin, pe bună dreptate, căci la toţi ni-i greu.  

               Parartitrat, superapreciat şi, normal, hiperaşteptat, adaptarea celebrului Silviu Purcărete după Furtuna lui Shakespeare (repet: se citeşte Şecspir!), - plasată de critica teatrală şi de succesul la public pe un loc referenţial în teatrul românesc de azi – s-a arătat şi publicului băcăuan. O montare fastuoasă, cu decoruri impresionante şi cu neaşteptate efecte scenotehnice, minuţios dirijate şi savant distribuite, cu intenţia vădită de a crea starea de eveniment.  Personaje cu sex incert recrează basmul bătrânului Will, într-un tărâm atemporal aflat nicăieri, sau poate într-un iad în care lupta între bine şi rău e arbitrată de demonii care ne bântuie gândurile. Şi logica.

Vizualul domină textul şi jocul actorilor. Dincolo de ferestrele prin care năvăleşte furtuna, bănuim un univers straniu, în care furtuna de vise pătrunde prin alte ferestre prin care alte stihii se învolburează, intrând prin alte ferestre. Şi tot aşa. Dintr-un dulap uriaş ţâşnesc spiritele, stranii şi înspăimântătoare. Luminile, efectele pirotehnice şi ingeniozitatea decorurilor (excepţională scenografia semnată de Dragoş Buhagiar) fac din fiecare secvenţă un tablou uriaş, cât întregul spaţiu scenic, demn de înrămat. Cu un Prospero magician care, finalmente, abandonează lupta şi se cufundă în vis, şi cu un Caliban la fel de monstruos ca şi Miranda pe care-o interpretează acelaşi actor - căci Adam cel iniţial era hermafrodit şi doar creearea Evei l-a transformat în bărbat, dar nu chiar de tot - spectacolul nu sugerează, ci ordonă publicului să-i fie teamă, să se uimească, să creadă necondiţionat în absurdul logic al visului din care, de fapt, suntem plămădiţi.

                Compania Passe-Partout a multpreacelebrului  Dan Puric i-a delegat în ziua a 13-a a Theaterstock-ului pe soţii Dragoş şi Violeta Huluba cu spectacolul de pantomimă “Rencontres”, (Întâlniri, mai pe româneşte), pe un scenariu şi în regia şi interpretarea aceloraşi doi. Un show total, care va să zică, a cărui responsabilitate cade exclusiv în spinările elastice ale protagoniştilor. Gaguri clasice mimate pe care le-am mai văzut, prea de demult, la clasicul Marcel Marceau, sau nu mai puţin celebra Zsa Zsa Gabor, ca să nu mai vorbim de Buster Keaton, Chaplin, cuplul Stan şi Bran, sau chiar Florian Pittiş. Un spectacol deja vu, cu mici melodrame, întâlniri terminate cu despărţiri, despărţiri terminate cu întâlniri, imitaţii de animale, tentative stângace de step, toate într-o duioasă ordine aleatorie în care sclipeşte din când în când câte un tango sentimental.Cu firave aplauze.

”Mein Kampf”, în regia lui Alexandru Dabija, susţinut de o trupă excelentă a Teatrului Național din Cluj – Napoca este o parodie antinazistă, tristă prin veselia ei, a tinereţii lui Hitler, care încearcă să dezvăluie bănuitele motive care-l  transformă pe tânărul aspirant la glorie artistică în monstrul responsabil mai târziu de dezlănţuirea ororilor din cel de-al doilea răboi mondial. Un spectacol dinamic, cu actori pe care-i descoperim pentru prima oară, care cântă, dansează şi rostesc natural (prea multe)  replici pline de umor (uneori prea facil) la adresa unui personaj egoist şi frustrat, încrezut până la paranoia, care nu poate fi înfrânt decât cu ironie.

              Dar, iată şi părerea (exgerat de maliţioasă) a unui domn, pe nume Florin Moldovan, exprimată în „Ziarul de Cluj”, în toamna anului trecut:

               În ce a constat de fapt această piesă? Mulți actori pe scena mare sporovăiau ca vrăbiile. Cip-cirip-cip-cip-ciriip! La un moment dat, un personaj feminin cotcodăcea galeș. Vrăbiorii ciripeau, vrăbioarele cotcodăceau găinește, fără ca eu, ca spectator, să pot urmări și înțelege ceva din gâlceava sau agitația păsărelelor artistice. 
Normal că o ciripeală păsărească ,,ce se respectă” nu a respectat niciun fel de fir epic, logic, nu a avut  nici o acțiune închegată sau vreun personaj păsăresc bine reliefat, ori vreo intrigă, ceva, vreun sens. Nu. Toți păsăroii și toate păsăricile ciripeau (cotcodăceau uneori) fad, insipid, nediferențiat, o amalgamare de cuvinte, de propoziții, de fraze, ca-ntr-un film prost, cu proști. Nu ei, păsăroii, fiind proști. Nu. Ei doar interpretau o prostie, la care am rezistat doar 50 de minute, cu ochii într-o oscilație de tip du-te-vino, scenă-tavan. Mă mai uitam uneori, mirat, și prin sală. Plin full, oamenii mai râdeau, probabil că au și aplaudat zgomotos la final, validând astfel drept un mare succes un imens eșec artistic. Fiindcă nu poate fi vorba de artă acolo unde nu e catharsis, acolo unde ,,artisticitatea” din fața ta nu te atinge sufletește, nu te unge pe inimă, nu-ți trezește fiori și nu-ți zgândărește coardele sensibile ale creierului. Iar la Mein Kampf nu poate fi vorba de catharsis. Doar de plictisis sforăitor.
              Întreg spectacolul părea a fi creat pentru un nivel de înțelegere - copil 5-6 ani, dar interzis minorilor. Glume la nivelul genunchiului broaștei, ce mizau pe chestii primare, dintre cele mai facile: uneori sex, alteori cuvinte vulgare, umor de autobază, lipsit de subtilitate și de finețe.

           După cum se constată, unde nu e atenţie, nici emoţie nu e. Şi unde nu e emoţie, nu poate fi dragoste. Iar dacă nu-i dragoste, nimic nu e, fi-r-ar el al naibii de cingulat!  

DIMITRIE SE APROPIE!

SUBIECTIV DESPRE FESTIVAL

Mai sunt şase zile de maraton teatral în Bacău. Până acum, au fost şi bune şi rele. Mai mult bune, cam 85 la sută din ce-am putut vedea, zic eu. Între cele bune, spre foarte şi total, Arta, American Bufallo, LSD theatre show, Carpathian Garden, Femei singure, 7 dintr-o lovitură, au fost demonstraţii despre cum trebuie să fie un spectacol de teatru pentru ca publicul să umple sălile până la refuz, să se simtă parte din atmosferă şi să-i pară rău că s-a terminat. Cum trebuie să fie? Păi, să aibă o poveste credibilă de viaţă, să fie firesc, natural, fără farafastâcuri, fără filosofeală ieftină, să aibă dramă şi umor în doze suportabile. Actorii să nu se joace de-a teatrul, să  dispună de resurse de ingeniozitate şi inteligenţă creatoare, de stil personal şi charismă de magician al sufletelor.

În materie de teatru, subiectivismul face legea şi decide între prost şi bun. De aceea, poate ex abrupto pentru necunoscători, mă nedumireşte absenţa din programul TEATERSTOCK a excelentului spectacol al Teatrului Municipal Bacovia, Angajare de clovn (http://varanus-varanus.blogspot.ro/2012/10/ris-cu-lacrimi.html) - o comedie tristă ca însăşi viaţa noastră...

RĂTĂCIT ÎN LABIRINTUL THEATERSTOCK

Capacitatea mea de selecţie se duce naibii în faţa tentaţiilor din programul înţesat cu spectacole de la Theaterstoc. Pare că madam Thalia şi-s vărsat rezervorul de teatru în Bacău şi, cum orele de început ale manifestărilor se întrepătrund inevitabil, şi în fiecare din primele opt zile de festival am ratat pe nedrept producţii pentru care altminteri  m-aş fi făcut luntre şi punte, duminică mi-am schimbat srategia. Mi-am zis să gust din cât mai multe delicatese măcar cu linguriţa, pe principiul, riscant, de altfel, că totul e bun dacă începutul e bun. Aşadar, aproape de prânz, am ascultat spectacolul sonor „Argentina”, cu Marius Manole, înscris în inedita secţiune de teatru radiofonic la Cafe du Theatre. A fost o experienţă stranie: afară, canicula topea asfaltul, oraşul era viu, dar cafeneaua se transformase în loc de poveste. Doar voci şi sunete, savant amestecate, ca pe vremea când, la Telefunken-ul meu cu lămpi, îi ascultam pe Vraca, sau pe Calboreanu sau pe Albulescu rostind replici cu vocile lor inconfundabile. Foarte mulţumit de prestaţia din boxe, publicul nu a avut nicio întrebare pentru regizoarea Ilinca Stihi.
           Am dat fuga apoi la Catedrala Catolică unde am revăzut 30 de minute din „Sunt băiat cuminte” pe un text al băcăuanului Laurenţiu Budău, cu Bogdan Matei, Nina Ionescu, Mihaela Murafa, Dumitru Rusu, Adina Iftime, Ciprian Cârstiuc. Pentru că sala de la subsolul Catedralei era arhiplină, am încercat să improvizez o bancă pe care să stau. Cum suportul n-a rezistat, iar prăbuşirea lui a produs un zgomot infernal, îmi cer scuze publicului şi actorilor pentru tulburarea reprezentaţiei.
           După-amiază, m-am delectat cu un show virtuos de pantomimă, producţie a Companiei Passe-Partout din Bucureşti. „Contraste” este o demonstraţie de comunicare scenică non-verbală, într-un puzzle de situaţii şi atitudini în care actorii Dana Cavaleru și Richard Bovnoczki dizolvă gestul cotidian prin mişcare şi atitudine, transfgurându-l în simpatice metafore. Am văzut tango pasional, zbor de pasăre nemaivăzută, step, şi, prin sugestii inspirate, multe alte lucruri care nu există, cum ar fi uraganul din care nu poţi scăpa cu viaţă decât agăţându-te de umbrela sufletului pereche.
           Doar vreo douăzeci de minute am apucat să văd din comedia „Şase din 49”, în sala Centrului de cultură George Apostu, prea mică pentru comicul sarcastic generat de doi actori - Liviu Cheloiu şi Dana Voicu - ale căror personaje sunt confruntate cu o dilemă neaşteptată: la ce pot folosi şi cum să cheltuieşti 10 milioane de euro care-ţi pică din cer.
          Şi, fuga la Teatrul Beligan, unde 1 500 de băcăuani aşteptau să înceapă reprezentaţia bucureştenilor de la Metropolis. Gelu Colceag şi excelenta sa trupă ne-au arătat un spectacol de teatru adevărat, într-o manieră care demonstrează cât de actual şi surprinzător prin inovaţii de bun gust poate fi modelul clasic de interpretare teatrală. Dacă microfoanele de fond ar fi fost mai aproape de scândura scenei şi dacă instalaţia de aer condiţionat a Teatrului din parc n-ar fi fost atât de zgomotoasă, sunt sigur că şi spectatorii din ultimele rânduri ar fi rămas în sală până la finalul reprezentaţiei.
           Dar, cum n-am dorit să asist la o piesă mută, m-am alăturat lor şi m-am grăbit să mă bucur de concertul lui A.G. Weinberger, în mijlocul celor peste circa (trăiască democraţia şi constituţia!) o mie de fani blues din piaţa hotelului Decebal. Solourile meşterite, improvizaţiile profi şi talk-stringu-rile lui A.G. cu invitatul său George Baicea ne-au transportat cu treizeci de ani în urmă, la Gala Muzicii Rock, într-un Bacău înecat într-o ideologie care ne obliga să scriem rock fără K (vezi http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/08/litera-cosmopolit.html).
           A fost o zi din care am ieşit nedumerit din labirintul Theaterstock-ului, încă întrebându-mă dacă toate astea se petrec aievea în urbea noastră sau dacă nu cumva visez că sunt la Avignon, la Lausanne, la Sibiu, sau oriunde altundeva unde actul artistic se mişcă în voie prin oraş.  

TEATRALICEALA

Teatraliceala.

Termenul nu-i pe google, nu-i în DEX.

Poate l-am auzit pe undeva, poate l-am inventat, nu bag mâna-n foc. Mi-l explic ca substantiv comun, de gen feminin, derivat din verbul a teatralici, care nici ăsta nu există prin dicţionare, dar care, în jargonul meu intim, semnifică emfatic, fals, neveridic, pisiceală, aiureală, brambureală, păcăleală, lăbăreală, cârpăceală, ţigăneală, ţicneală, izmeneală, amăgeală, pălăvrăgeală, bălmăjeală, mâzgăleală, cocleală, poleială, trăncăneală.

Mă întreb dacă n-am trăit prea mult şi timpul mi-a luat-o înainte. Că-mi plăceau şi mie, când eram copil, declamaţiile, farsele, umorul burlesc, comediile gregare, clovneriile, comicul de situaţie, gag-urile fizice, pălmuielile, sperieturile din filmele sau spectacolele pe care le vedeam la Clubul 1 Mai. Iaca, nu-mi mai plac. Acum mursec cu voluptate doar spectacolele umane, în care actori umani joacă sub bagheta umană a regizorilor umani. Sincere, convingătoare, fireşti, fără farafastâcuri teatrale,. Alelalte, de care e plin universul teatral, supraumane, regizate şi interpretate de fiinţe ca mine, dar care se cred dumnezei, le las altora care n-au pătruns (încă) profunzimile învăţăturilor prinţului Hamlet către actori. Pururea valabile.

Un festival care întrece orice vis, ambiţie şi speranţă pe care trăitorii din Bacău le-ar fi nutrit vreodată, acest Theaterstock (schimba-i-s-ar numeleJ) este gândit să adune lumea de pe lume să vadă comédii, s-o distreze şi s-o facă, prin magia spectacolului, să uite şi să se spele de cele rele. În oraş, abia se aud înjurăturile şoferilor obligaţi să ocolească Centrul şi cele ale câtorva ameţiţi de canicula cerebrală provocată de efortul de a se băga în seamă. Ei se fac că nu văd bucuria din ochii miilor de oameni care, fără mici şi bere, asistă cu tot sufletul la nemaivăzutele întâmplări artistice aduse din toată Europa pe scenele din oraş. Secţiunea de spectacole stradale (STREET ART PERFORMANCE), - din care am apucat să văd doar fascinantele Les Girafes - Opérette Animalière, Tumultul Companiei  “Cie KaRNaVIrES, din Franţa, şi Parada Narrnia a artiştilor din Germania – mi-a retrezit uimirea, fascinaţia şi entuziasmul pe care mi le provocau în copilărie urşii, caprele şi irozii în curtea părintească de la Comăneşti.

În primele şase zile, am văzut câteva reprezentaţii de teatru adevărate, care mi-au întărit convingerea că teatrul adevărat nu poate sfârşi sufocat de lipsă de bun gust, de promiscuitate şi de teatraliceală. A fost “Artă” de la Bulandra, de Yasmina Reza, cu excelenţii Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, în regia lui Cristi Juncu, a fost „LSD Theatre Show”,  regizor Horia Suru, cu Isabela Neamţu şi Matei Chioariu, a fost “Carpathian Garden”, un spectacol de Radu Iacoban, în interpretarea actorilor Tudor Aaron Istodor şi  Radu Iacoban. Şi a fost excepţionalul recital al Elizei Judeu, „Femei singure” care, sub bagheta lui Geo Balint a reconfirmat că firescul este cheia unei interpretări convingătoare.

Am mai văzut şi marile lungimi din „American Buffalo”, de David Mamet, cu Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, în regia aceluiaşi Cristi Juncu, precum şi preţioasa „Coada”, de la Teatrul Bulandra, cu Nicodim Ungureanu / Cristian Creţu, Tudor Chirilă, Mariana Dănescu, Ion Grosu, Radu Gheorghe, de pe tribunele de stadion de la Centrul de Afaceri, excelente pentru microbiştii consumatori de seminţe, dar inchizitoriale pentru cei cu gambele mai scurte de 80 de centimetri.

            Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când îmi vine din scenă damful de teatraliceală, trebuie s-o iau repede din loc şi să mă tot duc, ca să nu paţ vreun conflict. Căci, pe cât sunt de simţitor, pe-atât sunt de rău la mânie, iar teatraliceala asta e una din chestiile care-mi irită naturelul. Cum dau de vreun spectacol în care regizorul, atât de bine cotat şi atât de preamultlăudat, mi ţi-i pune pe beţii actori să zbiere ca apucaţii, într-un decor încărcat de un milion de fiare şi de simboluri, de proiecţii filmate, de spoturi care-ţi sparg retina şi de tunete, focuri de armă, respiraţii sau grohăituri care-ţi fisurează timpanul, fotoliul de pluş pe care stau, devine prea mic, prea înalt, prea fierbinte, prea înţepător. Metaforizarea în exces mă face să simt că măreţul regizor mă crede imbecil. Ca să mă convingă de profunzimea durerii pe care-o simt personajele, lipsesc din mizanscenă doar un rechin-ciocan, un tigru bengalez sau, în cel mai bun caz un pitbull care să năvălească de-a dreptul peste bieţii spectatori şi să-i sfâşie. Să sufere şi ei chinurile schingiuirii, interogatoriilor ticăloşiţilor de opresori. În schimb, îi avem în faţă pe futăcioşii soldaţi care, una-două, le-o mai trag bietelor musulmane la pielea goală, cât se poate de natural, aşa, nu pentru distracţie, ci ca metodă de convingere să spună dracului cine-a pus bomba. Am plecat din sală după vreo treizeci de minute de şoc şi groază, dar nu înainte de a savura dialogul dintre doi tineri spectatori, un el şi-o ea, adolescenţi:

Ea: Ce dracu, frate, ăla nu se mai satură de regulat turcoaice?

El: Hai, fata, ce vrei, nu vezi cum circulă feromonii prin scenă?

Ea: Ce feromoni visezi?

El: Uite, luminiţele alea de pe ecran...

Nu mă dau formator de opinie pentru că respect sincer părerea oricui are o opinie şi este de acord cu ea. Dar nu mă pot lăsa dus de curentul celor mulţi care laudă peste măsură pe câte-un/o actor-actriţă ce rosteşte replica de parc-ar avea un deşti în fund. Afectat(ă) şi plin(ă) de sine, deţinător-oare al secretului filosofiilor ascunse ale vieţii la care profanii n-au acces, actorul/actriţa cabotin(ă), cuprins(ă) de admiraţia faţă de el/ea însuşi-însăşi şi de măreţul său deget băgat în fund, vorbeşte şi în viaţă la fel de afectat(ă) ca pe scenă. El/ea nu poate vorbi normal şi se mândreşte cu asta. Şi are dreptate. Căci nimeni nu poate fi atât de fals, de lipsit de naturaleţe şi sinceritate ca el/ea. Dumnealui/dumneaei îi curge sânge ales prin vene şi globulele de teatraliceală nazalizează cu graţie absolută adevăruri tulburătoare: apa e udă, gerul e rece, infinitul e mare. Plinul de sine bolboroseşte mesianic în el/ea şi lumea intră în prostaţie când când o ating stropii incandescenţi de spirit care dau pe-afară din ditamai cazanul intelectual al vedetei. Băcăuanii n-au atins însă nivelul acela zen în care să leşine la vederea starurilor. Doar iniţiaţii în fenomen, vezi fanaticii lui Elvis, Michael, Madonna, etc., au acest minunat privilegiu.

Dar, niciodată nu-i prea târziu.

SHAKESPEARE SE SCRIE, ŞECSPIR SE CITEŞTE

Unul dintre cele mai jucate texte scrise de Marele Will, pe care l-am văzut în nenumărate reprezentări teatrale, a fost ales de ambiţioasa Anca Sigartău să reprezinte atât de mult aşteptata schimbare a prăfuitei politici repertoriale practicată la casa cu vise de pe centrul Bacăului.

Numai că, scorpia nu-i prea uşor de dat pe brazdă.

Nu te poţi certa cu Shakespeare, nu-l poţi nici măcar contrazice. Cine-ai putea fi tu,  dacă însuşi Sir Laurence Olivier spunea despre Shakespeare că este reprezentarea omenească a ochiului lui Dumnezeu. De când s-a inventat regizorul pe pământ, textele lui Shakespeare au fost interpretate, şi nu redate cu exactitate aşa cum au fost create – ar fi fost ca şi cum o fiinţă umană ar putea reproduce perfect o furtună, cu fulgere, tunete, vânt, nori, freamăt de frunze, picături de ploaie şi, peste toate, starea aceea tulburătoare pe care ţi-o dă mişcarea necontenită, fastuoasă şi incontrolabilă a naturii dezlănţuite. Profitând de faptul că „ ochiul lui Dumnezeu” e undeva prin ceruri şi nu poate protesta,  autorul decupajului regizoral pe care l-am văzut interpretat pe scena teatrului băcăuan, a tăiat generos din text. Dacă n-ar fi păstrat numele binecunoscutelor personaje şi n-ar fi scris pe fundal SHAKESPEARE, textul reprezentaţiei ar fi putut aparţine oricărui autor al zilelor noastre.

În fine, după ce, într-o animată conferinţă de presă, Anca Sigartău a povestit odiseea acestui spectacol pe scena băcăuană, punând capăt zvonurilor şi misterului prin care a ajuns să preia ca director de scenă producţia premierei, aşteptările noastre, ca spectatori, s-au umplut de entuziaste speranţe. 

Acurateţe, corectitudine, până la calofilie: nu se spune "începutul debutează".
Aşadar, începutul e furtunos, actorii dansează, aleargă, comunică sugestiv, personajele degajă o simpatie care provoacă zâmbete şi aplauze. Ficţiunea capătă tuşe de realitate, nu numai pentru că eroii, prin comportament şi ţinută sunt contemporanii noştri. Intriga declanşată de veşnicul război al sexelor are când fason de farsă tip commedia dell arte, când accente de moralitate actuală.

Spre deosebire de alte variante scenice, „Femeia îndărătnică” de la Bacău e un show în care, fără de excepţie, fiecare interpret are o partitură dinamică, presărată cu gaguri surprinzătoare şi improvizaţii inteligente, pe care o face cu extremă abnegaţie. O prestaţie colectivă (aproape) ireproşabilă, dacă suntem atât de empatici să înţelegem presiunea timpului extrem de scurt în care căutările regizorale şi-au găsit rezolvările – multe din ele mijlocite de talentul improvizatoric al trupei. TRUPA, întocmai unui comando de profesionişti cu misiunea de a salva cetatea feminismului, acţionează ca un mecanism bine uns, deşi rotiţele lui au producători diferiţi. Remarcabilă prestaţia tuturor celor din scenă, dar, mai ales: Ingrid Robu – Katarina – actriţă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Adi Hostiuc, Baptista - Bucureşti, Ciprian Cârstiuc – Gremio - actor la Teatrul Bacovia şi coordonator al Teatrului Tradiţional de Păpuşi din Bacău, Alexandra Paşcu – Bianca – Bacău, Emil Măndănac – Petruchio – actor independent – Bucureşti, Răzvan Krem Alexe – Lucenţio – născut în Bacău, actor independent Bucureşti, Bogdan Buzdugan Hortensio, Bacău, Cristian Neacşu – Biondello – actor la Teatrul Masca – Bucureşti, Valentin Branişte, Grumio - Bacău.

Din caseta tehnică a afişului lipseşte autorul scenografiei, cu balansoarul suspendat deasupra scenei  (în care din care Eliza Judeu, într-un rol inventat, veghează ca un ochi divin asupra desfăşurării tramei) şi cu lăzile transparente  pe roţi, când vehicole, când scaune, când mese.     

             Câteva inovaţii regizorale în spectacolul băcăuan:

-          Personajul Elizei, Actriţa compereur, asistent de regie, supraveghetor

-          Dansatoarea (Maria Costin) – remarcabil dansul ei din buric

-          Ironicul şi cinicul discurs de final al Katarinei

-          Momentul muzical al lui Viorel Baltag (Vincenţio) – excelent

Fac uitate momentele nefinisate prea atent din partea a doua a spectacolului, convins că ele vor fi eliminate în reprezentaţiile viitoare.

În fond, totul e bine când se termină cu bine.

SAVE OUR SOULS