De-ar fi ultimul

Dialog azi la o masă într-o benzinărie. Doi servesc o cafea şi fumează. Unu, Sobranie.
- Băi, decît să vină revelionu ăsta, îmi bag picioarele!
- Ce-ai bă, eşti depresiv?
- Depresiv pe pizda măsii. Da iar tre să-mi pun pantofii de la nunta lu fi-miu. Şi mă strîng.
- Păi, pune-ţi alţii.
- Care alţii,nu ştii că-s şomer de vro trei ani?
- Zău mă Gelu? Şi cum de-ţi permiţi Sobranie?
- Îmi permit io sex on ză bici, şi orice, bă, că-s revoluţionar.
- Bravo, bătrîne!
- Cum bătrîne? Nici n-am făcut 55 de ani.
- Scuze! Păi atunci, de ce te plîngi?
- Hai, bă, că sărbătorile astea-s de căcat. Iar îmi pune soacră-mea ventuza pe obraz, iar o să beau ca să uit, iar o să mă plictisesc de-o să mă ia dracu şi sigur o să-mi uit ochelarii...
- Da ce-ţi doreşti pentru viitor?
- Să fie ultima oară.

30 Decembrie - Ziua Republicii

Cine mai aniversează azi ziua proclamării republicii române?
Cred că nimeni, şi între nimenii ăştia intru şi eu. Patria republicană a ajuns o povară pe care-o simt zi de zi mai grea pentru umerii mei tot mai bătrîni. Port în spate, ca şi voi, taxele pe care le plătesc din muncă pentru salariile preşedintelui, parlamentarilor, partidelor şi pentru indemnizaţiile şomerilor, ajutoraţilor social şi ale, ceeace mă intrigă pînă la enervare, celor cîteva sute de revoluţionari care au carnet de membru la Asociaţia revoluţionarilor 22 decembrie din Bacău. Aud că aceştia au primit terenuri, spaţii comerciale şi iau ceva parale lunar, în limita a 1 7oo de lei.
Merită menţionat că primul ales al băcăuanilor după căderea comunismului, Geo Popa, dar şi mulţi care s-au agitat în acele zile sperînd că fac bine naţiei, nu lor personal, s-au retras din asociaţie, ori au refuzat livretele de revoluţionar, din cauza avalanşei de impostori care se pretindeau "participanţi la revoluţie".
Cînd totul a devenit o afacere în România, nu-i de mirare că avantajul celor cu carnet e ceva de invidiat. Sau de repudiat. Depinde de nivelul de bun simţ, de condescendenţă şi de respectul fiecăruia..
Eu nu-i invidiez. Nici nu-i judec.
Numai că nu-mi convine că banii pe care-i dau eu la bugetul de stat, se duc în buzunare de şmecheri şi profitori.
A fi tare bucuros să intru în posesia unei liste cu membrii activi ai acestei asociaţii şi să o comparăm cu PRIMA listă oficială a PRIMULUI Consiliu al Salvării Naţionale din Bacău din 22 decembrie 1989, pe care o deţin în original.
Sunt sigur că vom avea ceva surprize.

Pînă atunci, intraţi aci:

Breaking news

Dacă şi Şerban Huidu e în comă, ce dracu să mă mai mire?
Fără dumă, ştirea asta-mi face rău tare.

O AMBULANŢĂ LA PATRIARHIE, DACĂ SE POATE

Popii noştri au stabilit că, de la unu ianuarie, săptămîna la români trebuie să înceapă cu duminica.
După ce m-am crucit, am rîs, am bătut cîinele şi era cît pe-aci să arunc cu piatra într-un tir fără tobă de eşapament, am stat, ca un ardelean ipotetic ce sunt şi m-am gîndit.
Păi, mare-i înţelepciunea Consiliului ecumenic şi al mult preafericitului Daniel, că au decis că săptămâna românilor tre să înceapă cu o zi de odihnă. Normal. Şi noi, poporul, sperăm ca biserica să ne împlinească mereu dorinţele, căci doar de aia ne rugăm şi stăm la pupat moaşte. Propunem ca, după duminică, să urmeze la calendar sărbători bisericeşti sfinte, în toate celelalte zile ale săptămînii. Să stăm, să mîncăm şi să bem. Şi să se mai împuţineze zilele de post, dacă se poate. Ca să avem voie la (de) toate.
Trăiască şi înflorească înţeleapta noastră patriarhie!
Un sincer bravo mai ales din partea liber-cugetătorilor: Bravo!

GÎNDURI BUNE

Toate felicitările de sărbători pe care le-am primit anul trecut, multe din ele replayuri stupide, nu s-au împlinit. A fost un an de căcat, în pofida urăturilor de belşug, fericire, lumină, factură mică la gaze, amenzi anulate, chermeze fără sfîrşit, etc. Anul ăsta, s-au repetat, bip cu bip.
Totuşi, prietenilor trebuie să le răspund, că mi-s dragi, iar celorlalţi care mi-au dat atenţie, din politeţe.
Tuturor, la grămadă, dar personalizat, le trimit gînduri bune de sărbători.

BANCUL CU ORGANIZAREA

Acu 21 de ani, exact la ora asta, adică 23.30, în actuala Prefectură era o zarvă cumplită. Cam vreo trei sute de indivizi făceau revoluţia, care cum ştia el că tre să fie o revoluţie. Unii vorbeau patetic la microfon, chemînd românii la revoluţie, alţii scriau liste cu ăi prezenţi, alţii cărau persane sau casetofoane sau dracu ştie ce mai găseau prin birourile activiştilor, iar cei mai mulţi zbierau ca apucaţii unii la alţii. Eram cu toţii de plîns de căcaţi pe noi de frică ce eram.
În piaţă se adunaseră cam vreo douăjdemii de oameni care căscau gura la televizorul color al primului secretar, pe care-l pusesem pe balcon. Se dădea revoluţia de la Bucureşti în direct. Din cînd în cînd, cei din piaţă strigau jos dictatorul, libertate, armata e cu noi, vrem mîncare sau vrem benzină. Avîntul revoluţionar al maselor lua amploare şi, cu greu, armata care apăra revoluţia reuşea să stăvilească oamenii din stradă care voiau cu toţii să intre în sediul noii puteri. Să o ia de guler şi să o întrebe: bă, da cine sunteţi voi ca să reprezentaţi poporul?
În acele clipe pline de tensiune, cei din sediu se simţeau responsabili pentru cauza revoluţiei, pentru soarta naţiunii şi, implicit, pentru viitorele patriei. E de precizat că, în urmă cu 21 de ani, exact la ora asta, adică 23.30, nu se ştia ce-i cu Ceauşescu, că teroriştii trăgeau cu foc prin Bucale şi că ăi care eram în fostul sediu al PCR nu ne mai gîndeam la viaţă şi la moarte. Gîndul nostru era să schimbăm ceva în România aia, că nu se mai putea.

Băi, alo, domnilor, dragi concetăţeni, alo, linişte, alo, nu se-aude?
Uite care-i treaba. Dacă nu ne organizăm, ăia de-afară or să intre peste noi şi-or să ne strîngă de gît. Ce suntem noi? O adunătură de nenorociţi, sau noua putere revoluţionară?
La aceste vorbe, revoluţionarii au făcut linişte.
Şi ce să facem? - a zis unul cu căciulă de-aia rusească.
Păi să ne organizăm, să alegem un comitet, să formăm comisii, să dăm responsabilităţi. Şi asta am făcut noi, acu 21 de ani, exact la ora asta, adică 23.30.

Şi acum, bancul.
Chef serios, cu gagici, cu şpriţuri. Se bea, se dansează, bulăneli, chestii de-astea. Da, de la o vreme, cam plictiseală. Unu vine cu ideea: ia hai să stingem lumina şi ne futem la întîmplare. Ura, ura, trăiască revoluţia.
Se face întuneric, care pe care prinde, lumea se simte bine.
După zece minute de foşgăială, se aprinde lumina. Tipul cu ideea: Bă, io zic să ne organizăm, că aşa nu-mi convine! Că de cînd am stins lumina, numa cu puli în cur m-am ales.

Asta e. Ne-am organizat şi noi cum am putut. Fiecare s-a ales cu ce-a avut noroc.

CALIFORNIA

Am vrut să scriu despre California. Căci, şi eu, vorba cîntecului, dreaming California.
Să scriu ce? Că visez, că aş vrea, că aoleo, ce bine-ar fi?
Uite, miss California. Blondă. Vreo piţipoancă de-a lor. Talie, canci. Privire uşor poncişă. De ce să fie asta miss California? Dacă era brunetă, hai, mai zic. Nu vi se pare cunoscută de prin cluburile din Bacău?
Dar ce-i aia California? O fi mai bine ca aici?
Iaca, eu beau vin de California. Şase lei stecla. Da californienii beau ei vin de Răcăciuni? Ori de Podu Turcului?
Îndoi-m-aş.

MÎINE, 21 DECEMBRIE

De douăzecişiunu de ani, cînd văd 21 decembrie venind, îmi vine plînsul şi m-apucă rîsul.
Asta ar fi trebuit să fie ziua libertăţii poporului român. Şi de aia.
Chiar credeam că, dacă am fi liberi, am fi şi fericiţi. Ce însemna asta atunci?
Păi, însemna să-l poţi înjura pe Ceauşescu şi pe tot neamul lui, fără să-ţi fie frică de securişti. Să ai mai multe programe la televizor. Să poţi face turism cînd vrei, oriunde. Să fie carne, lapte, pîine, unt, benzină la liber, fără cartelă. Să fie apă caldă şi calorifere fierbinţi iarna. Să nu se mai ia curentul.
Chestiile astea şi le dorea tot românul. De-aia s-a făcut revoluţia. Sincer, din tot sufletul.
Acu le are.
Revoluţia a izbîndit. Ura, ura, ura!!!

Cine a cîştigat?
Citiţi şi vă cutremraţi pe
http://ziarero.antena3.ro/1292811665-Corneliu_Stoica_Am_ucis_la_revolutie

ELVEŢIA, CE ŢARĂ PLICTICOASĂ

Întîmplări de azi, duminică, de regulă o zi fără mari evenimente:
- Cînd să facă o poză pe Transfăgărăşan, într-o zonă interzisă publicului, unui turist i-a căzut un ţurţure fix pe căciulă. Căciula a rezistat, iar dumnealui se simte bine, definitiv.
- Dacă ajunge primar al Bucureştiului, Vanghelie o vrea pe Udrea parteneră. Udrea, cică nu.
- Patru pacienţi care erau transportaţi la spital să li se aplice tratamentul săptămînal contra diabetului, au ajuns la morgă. Graţie unei tinere care conducea cu prea multă graţie un merţan pe care l-a pupat cu ambulanţa.
- România încheie anul cu o evoluţie negativă a PIB, de 2,5%. Suntem, în sfîrşit, ultimii din Europa.
- Un interlop litoral a fost dus cu elicopterul la Bucureşti, după ce a fost împuşcat bine în gîtlej.
- Criza îi face pe români să-şi reducă cheltuielile - titrează presa. La Real, Metro, Billa, Arena Mall, Kaufland şi în toate pieţele din Bacău, trebuia să te-nvîrţi de două-trei ori ca să găseşti un loc în parcare. Şi nu găseai un căruţ de marfă în rastele nici să dai şpagă.
- În Vaslui, orzul se umflă-n maţe. Pentru că nu a acordat prioritate, un şofer a primit de la un amic lecţii de conducere cu şişul.
- La Europa FM, campania pentru o Românie sănătoasă cere să dăm afară porcii din ţară.
Nu te saturi rîzînd cu lacrimi în ţărişoara noastră.

BOTOŞANI - UN POST FĂRĂ POZE

Cui naiba îi spune ceva interesant cuvîntul Botoşani, în afară de cei care s-au născut şi trăiesc acolo unde se-agaţă harta-n cui? Hai să zicem şi celor care au rude în locul respectiv. De cîte ori auzeam Botoşani, îmi imaginam un fel de comună mai mare, cu oameni botoşi, burtoşi, bosumflaţi, cu pălării, păşind în relanti pe uliţe, atenţi să nu dea vreo droşcă peste ei. Da, bine, ştiam că în zonă s-au născut de-alde Eminescu, Luchian, Iorga, Antipa, Băncilă, Enescu şi, hai să-l pun şi pe Teoctist, dar deştepţii părăsiseră demult clădirea ca să devină celebri în alte locuri, mai urbanizate. Mai auzisem că au un teatru lipsit de glorie şi un liceu cu nume haios: August Treboniu Laurian. Şi că însuşi ministrul Flutur are un verişor care-i propitar al celui mai mare hotel din urbe.
Aşa gîndeam pînă ieri, cînd am călcat pentru prima oară-n viaţă în Botoşani.
Era o iarnă botoşăneană, că altfel n-am cum să-i zic. Dar, bulevarde la greu, clădiri vechi şi frumoase o grămadă, trotuare placate şi curăţenie. Băi, şi au tramvai! Electric!
M-am cazat la Hotel Maria, construit de curînd, dar decorat impecabil în stil clasic, cu mobilă Louis XV şi tablouri măiastre prin camere. Cald şi bine mi-a priit baia fierbinte după şase ore de condus prin nămeţi şi viscol.
Am luat-o pe pietonalul Unirii şi-am dat de magazine elegante, cu vitrine de bun gust şi mărfuri de firmă. Universitatea de fotomodele moldoveneşti îşi scosese absolventele la plimbare, profitînd că ninsoarea se domolise. Wow, am zis în gînd de nu ştiu cîte ori pe vreo cinci sute de metri. Longiline, elegante, cu ochi de fosfor care mai de care mai scînteietori, fetele din Botoşani au zîmbetul acela misterios şi privirea plină de promisiuni ardente, care-ţi intră-n aortă. Şi-i scump stentul, mai bine să nu le vezi.
Da io, om serios, m-am ferit să casc gura la ţinuta lor mlădioasă şi nici că aveau picioarele de doi metri n-am văzut.
M-am uitat numa-n sus, de unde, printre ornamentele de sărbători începuse să cearnă din nou cu fulgişori bineînţeles albi. Dar, parcă fosforescenţi.
Şi n-am pozat decît clădiri. Ceea ce nu vă interesează.

RADU BELIGAN - DOI ANI DE NONAGENAR

Pentru cei care au uitat - luaţi de valurile cotidiene de nămeţi, inundaţii, deconspirări, îndoieli prezidenţiale - menţionez că azi, uluitorul Maestru al teatrului românesc, domnul Radu Beligan, împlineşte 92 de ani.
E o vârstă care nu-l împiedică să urce pe scenă şi să stăpînească magic săli arhipline cu talentul din care se hrăneşte incredibila lui vitalitate.

Să aveţi zile bune, Maestre!

Pun din http://actori.acasa.ro, spre reamintire o scurtă biografie.

S-a născut la 14 decembrie 1918, într-un sat de lîngă Bacău Galbeni. Pseudonimul Beligan care l-a făcut celebru este anagrama denumirii localităţii natale.

Radu Beligan a studiat Dreptul si Filosofia la Bucuresti, folosind bursa oferită de Facultate, pentru a-si plati taxele la Conservator. Conservatorul ramane pe locul doi atunci cand Radu Beligan devine actor de comedie.
A jucat in peste 80 de roluri pe scena, 30 in film si peste sase decenii pe scena.
Este societar de onoare al Teatrului National I.L.Caragiale din 2001.

Profesor la Institutului de Teatru şi Film (1950-1965)
Director al Teatrului de Comedie (1961-1969)
Director al Teatrului Naţional (1969-1990)
Ales Preşedinte activ (1971) şi apoi Preşedinte de onoare pe viaţă (1979) al Institutului Internaţional de Teatru
La 27 martie 1977, Radu Beligan este autorul mesajului internaţional pentru Ziua mondială a Teatrului, difuzat in intreaga lume.
Co-preşedinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaţionale de Teatru si Muzică organizate de UNESCO (1971-1978)

Printr-un decret al Ministerului Afacerilor Culturale al Frantei, semnat Andre Malraux, Radu Beligan a fost numit membru in Consiliul Superior al Teatrului Naţiunilor de sub preşedinţia lui Pierre Moinet, directorul general al artelor şi literaturii din Ministerul Afacerilor Culturale al Franţei.
Membru al Academiei LE MUSE din Florenţa
Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte George Enescu
Semnatar al Apelului Artiştilor pentru Securitate şi Cooperare in Europa (Helsinki,1985), alaturi de Woody Allen, Simone de Beauvoir, Harry Belafonte, Leonard Bernstein, Friedrich Durrenmatt, Dario Fo, Gunther Grass, Norman Mailer, Alberto Moravia, Meryl Streep, Liv Ulman etc
Cetăţean de onoare al municipiilor Bucureşti, Iaşi si Bacău.

Dacă vreţi mai multe despre vizita mea la dumnealui acasă, citiţi la
http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/12/vrem-i-noi-n-beligania.html

HENRY COANDĂ LA 100 DE ANI

Sfîrşitul anului 1910, adică fix acu o sută de ani, e marcat de un eveniment epocal: românul Henry Coandă îşi prezenta avionul reactor, bazat pe efectul care îi poartă numele. Motorul reactiv îl inventase în baie, observînd cum se scurge apa pe trupul său.
Colonelul francez Georges Espitalier, în numărul din acel an al revistei "La Technique Aeronautique":"Aeroplanul Coandă este unul dintre rarele aparate la care totul e nou, iar modul judicios şi raţional prin care inventatorul iese din făgaşul drumului bătătorit [...] este un motiv destul de puternic pentru a ne decide să examinăm cu atenţie mijloacele pe care inventatorul le pune în lucru la invenţiunea sa".
Cum ar fi lumea acum, fără avioanele cu reacţie?
Dacă intraţi pe wikipedia la Coandă, vă cruciţi de cîte invenţii are la activ.
Pe bune că merită să vă încărcaţi şi cu informaţii pozitive despre români.

B.U.G. MAFIA ÎMI SARE-N AJUTOR

Am cenzurat şase comentarii la postul anterior, referitoare la nimicul care ne-aşteaptă. Şase cititori care m-au beştelit cu vorbe cum că de ce public versuri pe blog, în loc să dezbat cestiuni arzătoare la ordinea zilei.
Pus în faţa unei asemenea atitudini critice, am meditat ce-am meditat şi cînd m-am oprit, am plecat la Piatra Neamţ.
Pe drum, am ascultat B.U.G. Mafia - N-ai fost acolo şi mi s-a părut că refrenul (cel puţin) e un răspuns corect pentru frămîntările mele.
Intraţi, dacă nu aveţi urechi prea sensibile:

http://www.youtube.com/watch?v=xZjnZ2j-3wk&feature=player_detailpage#t=163s

PATETIC DESPRE NIMICUL CARE NE-AŞTEAPTĂ

Ani şi iar ani.

Prea multe sufocante negaţii, nu vreau, nu pot, n-ai înţeles.

Laşitatea lui aşteaptă, mai ai răbdare, mai stai.

Va fi mai bine mîine, dar mîinele mereu e poimîine şi poimîinele răspoimîne.

Să dormim liniştiţi, vine ea fericirea cînd nu te aştepţi.

În toiul nopţii, cînd luna pe cer e senină şi clară,

Atunci va răsări soarele.

Parcă văd cum, trezit brusc din visul erotic în care tocmai urma să îmbrăţişezi glezna secretului tău, vei arunca plapuma pe podea,

Orbit de lumina incandescentă a soarelui în miezul de noapte.

Parcă văd cum o să bîjbîi înfrigurat după ciorapi şi ochelari,

Parcă te văd căutîndu-ţi bricheta şi basca de revoluţionar.

Sculaţi, sculaţi, oropsiţi ai vieţii, a venit fericirea, aşa vor suna semeseurile

Pe care le vei trimite celor 367 de nume din agenda nokiei tale.

Ai să te precipiţi în debara să cauţi şampania păstrată pentru clipa aceea astrală,

Şi-ai s- o împarţi în pahare de plastic alb cetăţenilor ce aleargă pe calea romanului

Spre prefectură, simbolul victoriei. Chiuind ca la nuntă aleargă şi aruncă petarde şi flutură tricoloruri.

Nici n-o să-ţi pese de cratiţele, borcanele, sifoanele din debara, de vraiştea provocată de tumultul tău patriotic.

Căci, mai presus de toate stă dragostea ta pentru ţară, pentru binele ei, nu?

Oricît de departe ar fi viitorul de aur, vor fi artificii şi măreţe fanfare.

Vor fi poduri de flori şi salve de tun.

Televiziunile lumii vor transmite-n direct, pe no comment, măreaţa desvirginare.

Vor fi eroi cu patalama cei ce vor pune mîna pe microfon, pe putere, şi vor striga primii

Ne-am trezit, oameni buni. Ne-am deşteptat, naţiune.

Imnul acesta e obsolet, să-l schimbăm. Ura. Ura. Ura.

Se rostogoleşte şoapta adio, rotundă ca un final mut şi se face bulgăre mare:

Lăsaţi aleşii să lucreze în linişte.

Plecaţi. Părăsiţi această clădire care se clatină roasă la temelie de igrasie, produs românesc.

Lăsaţi-i singuri.

NU CITIŢI AICI. PERICOL DE POEZIE!

Sunt vreo două luni deja de cînd Victor Munteanu m-a numit prieten al lui într-un autograf pe cartea lui Rănirea vederii. Mai jos nu e o cronică, este expresia unui impas în care m-a aruncat lectura versurilor lui, unele din ele scrise pe vremea cînd toate păreau ale noastre. Un impas în care drumurile unui singuratic este unul închis.

Apoi a venit prietenul meu poetul. L-am chemat, deşi era rănit la vedere.

El nu ştia să vorbească. Dacă nu era pe deplin mut, era bîlbîit. Aşa şi trebuie să fie poeţii. Nu cu vorbirea au ei treabă, ci cu litera scrisă.

Cu toate astea, am înţeles din gesturile şi mormăielile lui că voia ceva. Ori să schimbe lumea, ori un prieten, ori o femeie, ori măcar o ţigară. Lumea au încercat şi alţii s-o facă mai bună, ce mai noutate. Femei care să mai admire poeţi, sunt rare, ba chiar aproape toate îi repudiază că-s sărăntoci, jegoşi şi lipsiţi de loialitate, ba, mai mult, visează nebuneşte la chestii care nu se poate. Femei, carevasăzică, n-aveam. Na.

Iar cu prietenia, aici, da, avem ce discuta.

Aşa deci, cîţiva din mulţimea adunată s-au repezit să-i ofere chiştoace din care trăgeau ei cu sîrg, încă dinainte să apără poetul.

Deşi nu mai fuma de la naşterea primei lui cărţi, el a examinat pe rînd chiştoacele şi l-a preferat pe cel mai scurt. Măcar să mor de moarte bună, a explicat el, prin gesturi, alegerea. Apoi a tras din chiştocul anonim şi ne-a arătat o carte pe care n-o ştiam citi. Cartea avea pagini de pîine şi de renaştere, cu litere îngropate, nu tipărite. Abia am apucat să răsfoim cîteva pagini, că, pînă să ne dumirim, un expert s-a strecurat prin mulţime şi a muşcat din ea. Ce să mai înţelegi? Mulţimea s-a năpustit şi-ntr-o clipă, cartea a dispărut, alinînd, în schimb, foamea. Oamenii îşi etalau burţile pline şi plescăiau mulţumiţi. Unii şi-au aprins brichetele şi le fluturau, ca la cenaclu, pe vremuri. Cei mai tineri eludau profunzimile nefericirii şi se pupau în draci, fără protecţie. Alţi dădea semeseuri, vino, frate, e haleală poetică moca, la greu.

Poetul a înţeles repede că era momentul să se exprime. Să le transmită ce ştia el, deşi nu era prea mult, căci, se cunoaşte, niciodată, nici un poet n-a putut cuprinde cu mintea lui, toată ştiinţa lumii. Deşteptăciunea lui, deşi mult peste medie, nu depăşea nici canticurile medievale de inimă albastră, ce să mai vorbim de inegalabilele odisee şi iliade ale lui Homer, care, cu toată înţelepciunea lui, mai şi adormea, uneori. Pozitiv este că invitatul nostru nu pare depresiv, dimpotrivă. La vedere, e un bonviveur. Singur, pe planeta lui.

În schimb ştia să scrie despre o sîmbătă bolnavă care umbla pe străzi, ca o bătrînică de la azilul din primăverii, despre cum trece unul cu noaptea în spate sau despre locul unde fiecare înfrîngere primeşte un nume. Cam superb, nu?

Şi, la urmă, despre cum trece el şi nimeni nu-l vede că trece.

De ce s-ar uita oamenii după poet cum trece, dacă-i face să plîngă urlîndu-le-n faţă propriul lor adevăr?

Niscai clondire cu vin dacă vrea Poetul, pentru rănirea vederii.

IACA SURSA

Scrie Răzvan despre smogul apăsat de pe Bacău pe http://www.contrasens.com. Numa ce veneam pe DN2 ş-am zis c-o luat foc combenatu. Am tras pe dreapta ş-am făcut poze, că m-am gîndit că ăsta-i finalul. Ia uite cum seamănă cu boamba atomică. La fin du monde.
Da n-avem noi asemenea baftă. Finalu-i lent pentru noi, da sigur murim bolnavi, căci fumăm. În schimb, copiii noştri au mare viitor. De la Amurco.

Să nu pierzi niciodată ocazia de a tăcea

NOUTĂŢI CAPITALISTE

Cît am lipsit din Capitală, în faţa Palatului Regal s-a ridicat statuia lui Carol I. Se vede că va fi inaugurată în curînd,de vreme ce mucitorii dădeau zor pe ploaie, la lumina reflectoarelor.
Aici Bucureşti, dăm ora exactă. La al cincilea semnal va fi ora 17.30. La Cinematograful Patria - cel mai mare, mai faimos şi mai frumos cinema din ţară, filmul "Medalia de onoare", premiat şi răspremiat. Nouă spectatori în sala de 700 de locuri, dintre care doi s-au pupat tot timpul filmului. 8 lei biletul ca să-i văd pe Rebengiuc, magistral prin tăceri, şi pe Iliescu în rolul lui etern de preşedinte, într-un film în care un fost contabil trăieşte drama de a i se retrage medalia atribuită dintr-o greşeală dactilo.
Fug la Scala, alt loc emblematic pentru cinefili, unde la 0ra 19.30 începe "Oul de cuc", tot film românesc, la zece lei intrarea. Sală mai mică, de doar vreo şase sute de scaune, în care număr 6 spectatori, şapte cu mine.
Film lăudat de critică. După 5 minute îmi vine să strig: băi Cărmăzane, băi regizore, de ce dracu muzica acoperă replicile? De ce tre să mă mut din fundul sălii pe rîndul zece ca să-nţeleg ce zic actorii, Andi Vasluianu şi Bogdan Dumitrache, foarte buni, by the way? Şi ce-i cu Dacia aia nenorocită pe care scrie POLIŢIA şi care are girofaruri de caricatură? Aşa ai vrut tu, şefu?
Dau să plec, dar rezist pînă la final. Deşi mi-aş fi aprins ţigara chiar în sală.
Cît fumez la ieşire remarc ornamentele de pe Magheru, deja montate. Nu se bagă tensiune în ele decît la momentul politic. Mă mai uit odată pe afiş şi observ că holul de marmură al Scalei s-a micşorat. Un perete de rigips crează acum spaţiul unei cafenele. Plină ochi cu oameni care rîd. E un spectacol stand up acolo. Mă holbez prin geam şi tipul de la microfon se uită la mine şi-mi face semn să intru.
Intru, deşi despre stand up-ul de azi n-am o părere prea grozavă. Ce-am văzut pînă acum sunt improvizaţii de doi lei, care mizează pe umorul facil, cu interpreţi cabotini, care-şi doresc să fie mari cu talente mici.
Pandantul manelei în domeniul teatrului. Vulgar, manipulator şi imbecil finalmente.
Despre trupa care animă în weekend spaţiul de la Scala Cafe, vă spun în postul următor. Merită să auziţi de ei.
În trecere spre hotelul excelent unde stau, am pozat pe ceţă şi ploaie grupul statuar în curs de amenajare în faţa Teatrului Naţional.
Nasol plasat, fix pe locul unde minerii plantau panseluţe.
În timp ce scriu, sunt pe RAI 1. La un divertisment deştept, unde sunt invitate vedete din anii 80. Lapte şi miere. Bun simţ. Boşorogi. Gagici bune tare. Băieţei sexi. Reclame la care nu schimbi postul, de mişto ce sunt. Libertate. Pasiune. Forţă. Noroc. Istorie. Nu pizduţe, nu criză, nu udrea, nu nimic din ceea ce atentează neuronul naţionel, adormindu-l.

SYMBOL AR FI AVUT 15 ANI

Fix acum 15 ani, din Bacău emitea prima televiziune de provincie în eter. Adică fără fir, wireless, cum se zice acum. Se numea SYMBOL, dar am scris despre asta. ( http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/09/legenda-symbol.html)
Venise comisia de la CNA, iar ditamai preşedintele academician Răzvan Theordorescu declarase că că nici PRO-teveul - care tot atunci s-a lansat- n-are aşa studiouri.
Chiar că era o performanţă să transformi în juma de an restaurantul Gherăieşti în studiouri de televiziune. Să montezi un turn metalic de 45 de metri pentru antene. Să pui termopane peste tot şi să asiguri căldura. Să-l pui pe scriitorul Petru Cimpoeşu să facă redactori, prezentatori şi reporteri din oameni care habar n-aveau ce-i aia presă.
Dan Reichbuch, inginerul vizionar despre care deasemeni am mai scris, a avut curajul ăsta. Nebunesc, i-am spus atunci, zic şi-acuma.
Mă văd lîngă el la festivitatea de la Sala Ateneu, unde aşteptam să înceapă emisiunea transmisă de la vreo cinci kilometri, prin antenă. Vorbeam cu Geo Rîpă prin staţii radio, la ora aia ultimul sughiţ în materie. Lîngă noi, curioşi să vază minunea, vreo sută de spectatori, între care prefectul de-atunci, universitarul Dumitru Bontaş. Şi semnalul nu mai venea. Ecranele celor douăzeci de televizoare produse de firma Symbol Electronica de pe marginea scenei erau cutreierate de armate de purici.
Lumea începuse să plece cînd, deodată, pe sticlă a apărut genericul ştirilor. Ştirile Symbol.
Nu-mi pot aminti decît aplauzele şi lacrimile noastre. Jucăria mergea. Nu era loc de patetism.
22 Decembrie 1996.
Ar trebui să caut prin agende numele artizanilor acestui eveniment care punea Bacăul pe primul loc în România în domeniul audiovizualului, ca să nu uit pe cineva.
Ce-a rămas din televiziunea SYMBOL care a emis în eter la aniversarea Revoluţiei din decembrie 89, acu cinşpe ani?
Nimic.