Let's change

Să luăm un exemplu. Complexul comercial Orizont. În spatele clădirii, construită acu să tot fie vreo 30 de ani, se dădea lapte. Cozile se făceau pe la două-trei dimineaţa. Te duceai cu două sticle de sticlă, de-alea largi la gură, şi te puneai pe listă. Şi pe aşteptat. În întuneric. Lista se scria la lumina vreunei lanterne chioare. Îmi plăcea laptele, dar nu prea apucam. Era pentru băieţelul meu. Docili, oamenii şi ţara aşteptatu să se schimbe ceva. În linişte se aştepta, picotind, aţipind, sprijiniţi de zidul igrasios. Unii veneau cu scăunele de pescar şi adormeau de-a binelea. Păream o adunătură de morţi. Umbre de nebuni într-o lume amorfă. Pe la şase venea gestionara. Venea Dumnezeu. Descuia lacătele de la uşa metalică. Ne alinia. Ne număra. Uneori eram o sută, alteori, în preajma sărbătorilor, băteam dublu. Pe la şapte, venea duba. Ajutam la descărcat lăzile, să meargă mai repede. Uneori era iarnă, alteori ploua, bătea vîntul. Era frumos. Eram tineri. Laptele era doi lei cincizeci. Unt nu era, decît cu pile. Şi mai era cu pile carnea chinezească la cutie. Bună tare. O fi fost de cîine, de pisică, dar era bună. Cu pile.
Complexul comercial Orizont, deci. Destinat iniţial unui magazin alimentar, iar la etaj, unuia de confecţii şi textile. După 90, vîndut şi revîndut, discotecă, club, expoziţie de mobilă. Acum, la parter o bancă, fireşte, şi magazin cu produse chinezeşti la etaj. Încă n-au adus conserve de carne.
N-am nostalgii decît după sentimentul de responsabilitate pe care mi-l dădeau cozile pentru lapte.