Călugăria de piaţă şi încă o întîmplare din viaţă

Mi-ar fi foarte uşor să vă mint în continuare, nu numai şase luni, şase ani, şaisprezece, şaizeci. Să vă spun, cum fac Dono şi Lia, cît de bine-mi pare că sunt viu şi că porcăriile care-mi amărăsc zilele vin şi se duc. Să vă arăt faţa luminoasă a lucrurilor, să fiu pozitiv, cum ar veni, să mă cac pe mine de exuberanţă că, uite, a venit vara, că soarele străluceşte, iarba înverzeşte, mă duc în Grecia, zbor la nuşce spectacol, extazul mă inundă în faţa unei margarete, vai, ce film grozav am văzut, ce carte-am citit. Etc.
Mi-ar fi foarte uşor să vă mint în continuare. Ca să nu faceţi grevă Ca să fiţi fericiţi şi în număr mare să veniţi pe blogul meu, unde să găsiţi doar bucurii, mii şi mii.
Numai că, eu nu fac parte din clasa pulitică şi azi m-am dus la piaţă, la baba cu ochi albaştri de la care iau deobicei verdeaţă. De data asta o ajuta şi moşul ei la vînzare. Moş tot cu ochi albaştri. Baba dădea niscai piersici unei caţe care aia nu-i bună, aia-i prea coaptă, aia-i prea pe pizda măsii.
Îi zic moşului că vreau niscai roşii şi el se pune pe ales, nici prea mari, dar nici prea mici, cum am solicitat. Dar repede, c-am parcat maşina cam naşpa.
Se-nfige-n tejghea o călugăriţă la vreo douăşcinci de ani şi-ntreabă dacă numai căpşunile alea le mai au. Fără bună ziua.
- Da, măicuţă, numai pe astea, zice moşul cu ochi albaştri şi cu roşiile mele-n pungă.
- Da cu cîte le dai? - întreabă măiculiţa.
- Ce, roşiile?
- Nu, căpşunile, că io de căpşuni am întrebat.
- Aha. Cu 70. Da, pentru că-s ultimele, facem reducere.
- Cît?
- Păi cît? - se-ntorce moşul către baba cu ochi albaştri care tocmai număra nişte bani.
- Cît ce?
- Cît e căpşunili la reducere?
- Aaaa, se dumireşte baba. Păi, 50 de mii.
- Da io pentru dulceaţă vreau - zice fiica Domnului, mireasa lui Cristos, sau cum le-o mai fi plăcînd să se numească.
- Păi, v-ar trebui mai multe...
- Da, mai multe.
- Cam cît, aşa? Vreo zece kile? - moare de curiozitate moşul, balansînd punga mea punga mea cu roşii.
- Ce zece kile? Vreo treizeci, că facem pentru toate măicuţele.
- Iaca, numa astea mai sunt. Da de la ce mănăstire sunteţi? Că şi noi avem o vecină care s-a călugărit.
În timpul acestui interesant dialog, pe mine mă frîmîntau cu totul alte întrebări: da mă-ta n-o fi fost călugăriţă? Da tat-su lu gulerata asta, n-o fi vreun sfînt, ceva? Da io, nu cumva am apărut pe lumea asta la momentul nepotrivit? Mă uitam la cei doi cu priviri ucigătoare, dar, spre uimirea mea, pe gură mi-a ieşit doar atît:
- Oare sunt invizibil?
Moşul şi fătuca se uită la mine ca la o minune. Uluiţi. Amîndoi cu expresia aceea extrem de grăitoare: Ia uite-l şi p-ăsta, are glume-n program!
Da este că sunt educat?

La două ore după asta, mi-am zis că-i momentul să rezolv problema frînei. Apăsam frîna şi becurile de la spate nu se aprindeau. Oricine putea să-mi spargă curu, pe motiv că n-a văzut lumina roşie.
Hai la service. Dedicat pe Skoda, ca să meargă repede. Dau peste fiul unui cunoscut. hai că treaba-i bună, se rezolvă cît ai zice peşte. Îi dau certificatul de înmatriculare încep să-i spun ce vreau, şi, hopa, îi sună telefonul. Omul se scuză, vorbeşte vreo cinci minute, după care pleacă în hală de unde revine după vreo alte douzeci. Cam dădeam în clocot. Se adunaseră dumnezeii şi paştii şi cristoşii şi pizdele mamii lui la epiglota mea, de numa-numa.
Şi-i zic:
- Da cine v-a sunat? Şefu, Băsescu, Obama?
- Nu, dar era o obligaţie.
- Domnu, am io faţă de prost?
- Nu, domnu, dimpotrivă.
Am dedus că, dacă aveam faţă de prost, ar fi lăsat telefonul să sune, sau i-ar fi spus ăluia să revină. Că l-o fi învăţat tac-su că cu proştii să nu te pui.
Da este că sunt deştept?

Ei, uite de-aia n-o să vă mint, pentru că, în continuare, mi se întîmplă în Românistan să dau peste Tutipide şi peste Sătrăici. Pe care, va trebui să-i recunosc drept majoritari. Şi să-i respect. De la cei de la piaţă, pînă la ăia care ne conduc. Deampulea. Cu nesimţire şi tupeu.
Dacă n-o fi pleonasm.