Ieri, acum 55 de ani, într-o sâmbătă

Iar e sâmbătă şi iar muşcă pisica asta verde şi hămesită din mine de parcă aş fi o piersică zemoasă cu pieliţa fragedă şi crocantă de abajur răscopt. Uite la ea cum se repede şi înşfacă bucăţele mici din omoplat! Şi din ţeastă îmi smulge porţiunea în care viaţa de până acum a pus grijulie la păstrare straturi groase de grăsime, ca la şin pei. Stai mâţo, lasă-mi anii de pensie în pace, am şi eu un program, mi-am făcut nişte planuri, chiar dacă-ţi par aerian şi neajutorat. Doar n-oi fi eu porumbiţa aia aurie pe care-ai înhăţat-o ieri din corcoduşul de la poartă, tocmai când visa la frumosul ei plecat cu treburi în Guatemala. I-ai rupt gâtul după ce-ai prins-o de sub axila stângă şi, cu tot cu vise, ai sfâşiat-o, nici n-ai băgat de seamă că începuse să plouă. Ai tăvălit-o prin balta de sânge până-ai scăpat de pene şi-ai ajuns la inima ei pe care-ai smuls-o şi-ai mursecat-o aa cum faci cu puii de şoarece. Mă uitam la tine de la geam, din lucarnă, era prea târziu şi eram prea departe ca să mai pot face ceva. Te-am văzut cum te lingeai pe bot şi-n urma ta rămăsese o pată mare de sânge şi te-ai retras sub streaşină şi ţi-ai curăţat ghearele şi blana cu tot timpul din lume.

Asta era ieri, acum 55 de ani, pe 18 iulie.

Azi, cum a dat soarele – încă dormeam – ţi-am simţit iar muşcătura de fiară înfometată.
Muşti din mine, pisică verde şi hămesită, de parcă aş fi un pui de şoarece …