Vine weekend-ul, marea-i colea, aşa că, luaţi de citiţi. Altceva mai bun, mi-e lene să scriu.
Ce ati fi vrut sa faceti si n-ati facut si ce ati facut si n-ati fi vrut sa faceti?
Aici pot să vă dau un răspuns sibilinic, îl am pregătit, pentru că în fiecare seară mă gîndesc la asta: am vrut să fiu bun şi de multe ori n-am reuşit, am fost cîteodată mai rău decît aş fi vrut să fiu. Adică, neiertător cu păcatele altora şi prea îngăduitor cu defectele mele. Aşa, ca să extind, mi-e ciudă că n-am vorbit cu toţi oamenii pe care-aş vrea să-i cunosc, că n-am fost în multe locuri pe care–aş vrea să le văd, că n-am stat cît mi-ar fi plăcut la poveşti cu fiul meu, Dragoş, cu tatăl meu…
De ce impediment v-aţi lovit cel mai tare in România pe parcursul intregii cariere?
De gropile în care stau grămadă proştii şi urlă la unison că nu-i nici o problemă!
Mă ia groaza cînd aud expresia asta. Pentru că românii o rostesc cu o nonşalanţă îngrijorător de inconştientă. Mereu ies lucrurile anapoda cînd ţi se spune că nu-i nici o problemă. Poţi fi sigur că urmează merge şi aşa! Şi, de aici, rezultatele se văd: superficialitate, lucru făcut prost, de mîntuială, dar, nu-i aşa?, NU-I NICI O PROBLEMĂ! În România mereu sunt probleme capitale care cer rezolvare. Cînd n-o să mai fie probleme? La doi metri sub pămînt, atunci poţi spune că nu mai e nici o problemă!
Intr-un articol va adresati Romaniei ca unei iubite. Pentru ce calitati i-ati ierta tarii defectele desi in acest articol dumneavostra va cereti “ei “iertare?
Am scris Stimată Doamnă într-o zi de 2 decembrie, cînd mi-am dat seama că trecuse ziua naţională a României fără să bag de seamă. Mi-a fost ruşine. Să-mi iert ţara? Dar pentru care fapte? Că-i frumoasă de-ţi vine să plîngi? Pe “băieţaşii” ei, ăia şmecheri şi hoţi şi proşti care-o fac de rîs pe Doamna, ar trebui să-i iert. Dar ce-s eu? Dumnezeu?
Aţi adus primele ONG-uri elvetiene in sprijinul copiilor de defavorizati. E un lucru extraordinar faptul ca unii oamenii nu uita de semenii lor mai putin norocosi…
Nu, nu le-am adus, elveţienii au venit ei singuri, într-un fel emoţionaţi de starea de increat, de început de lume din România lui 1990. Am avut şansa extraordinară – care mi-a schimbat viaţa – să-i întîlnesc şi să le fiu prieten unor oameni care atunci păreau din altă lume. Argelia Ledermann din Yens, Marcelle Bandelier din Bellevue, Helene Knobell şi Martine Rochat din Morges, Josee Jetzer din Lausanne, Remy Lambelet din Romanel sur Morges, olandezul Andre Muit, şi despre cîţi alţii, ar trebui să se scrie cîte o carte. Au creeat asociaţii, au strîns bani, alimente, paturi de spital, haine, au organizat zeci, sute de transporturi de ceea ce numim « ajutoare » pentru defavorizaţii României. Nu despre generozitate ar fi vorba aici. Abnegaţia, seriozitatea, felul profund uman în care să dai o pîine celui care nu are, dar mai ales, să-l înveţi cum să facă s-o aibă prin munca lui, despre asta-i vorba. Şi despre cum să-i ajuţi, fără să-i faci să se simtă scoşi din rîndul lumii, pe cei care chiar nu au putere, din cauza bolilor sau a vîrstei înaintate. Ne-au învăţat că orfanii sunt tot români. Că şi ţiganii, şi bătrînii, şi cei cu handicap, tot ai noştri sunt. Europa luptă din 90 cu mentalitatea românească, cu autorităţile congelate în birocraţie, cu gestul nostru obişnuit de a întoarce capul cînd un om e în necaz.
Poate că abia asta e revoluţia aceea în care am crezut şi de care se tot vorbeşte ca s-ar fi întîmplat acum aproape două decenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu