Nu sunt cuvinte să ilustreze fabulosul, senzaționalul, uluitorul, mirabilul, senzitivul show cosmic al deschiderii Olimpiadei a nu știu câta de la Paris. În consecință, ar trebui să mă culc și să visez în continuare, încă o dată, tot ce mi-a fost dat să văd în seara asta de la Paris.
Rușinat și cu ochii în lacrimi. Am văzut în viața asta, 12 deschideri de olimpiadă, ca să n-o pun la socoteală și pe aia de la Munchen din 1936, pe stadionul proiectat de Speer, arhitecul lui Hitler.
Toate au avut hazul lor. Asta de la Paris, a avut însă un ce special, gândit cu finețea unui cognac Curvoisier, menit să nu te îmbete, ci să te amețească într-un hal în care să nu mai ai controlul propriilor glande lacrimale. E mare și cuprinzătoare nația franceză, mamelucilor, guvizilor, oricât de americani, de nemți, de ruși ați fi voi! Bă, ia uite-aici cum vine pe Sena nația umană, în bărcile care este, cu toți campionii de pe planetă! E și discursuri, scurte, de bun simț, cu lozincile cunoscute: pace, libertate, sănătate, eco, popoare unite, vax albina. Nen-tu Macron nu mănâncă mult căcat, ăia care urmează zic și ei ce trebuie, Parisul e Paris, ar fi redundant să afirm că totul e fabulos, așa cum l-am perceput când i-am respirat aerul, cu ceva ani în urmă ( mulțumesc lui Dragoș că mi l-a arătat!.
Bă băeți care vă mai dați mari, ia vedeți voi aici cam cum tre să umble laserele de pe Eiffel ca să zici că ești pe altă planetă, cum te caci pe tine când vezi cum fac ăia acrobații pe bicle când plouă, cum cântă țâțoasa aia (care-mi pare rău, da n-am numărul ei de telefon) Allons enfants de la patrie, de te-nrolezi imediatement și, în general, cum trebuie să fie un show epocal, nemaivăzut și nemaiauzit.
Rânza mea de român verde era cât p-aci să-mi sară din cutia toracică direct în Sena, când s-a anunțat pe tot globul că Imnul olimpic a fost intonat de Orchestra Națională a Franței, condusă de dirijorul român Cristian Măcelaru!
N-am cum să nu zic și despre final, despre care cred că-i conceput de AI sau de aliens: adică, mai întâi avem parte de un dans de lasere inimaginabil, (scuze, da alt cuvânt n-am găsit, că mă și grăbesc!) care are ca bază de atac Turnul Eiffel. Laserele astea se îmbârligă, se încrucișează, îți sparg pupilele și ți le alintă cum vrea nenea regizorul (lights designerul) așa fel ca emoțiile să te facă să plângi. Dar asta încă nu-I totul.
Într-o barcă motorizată plutind agale pe Sena, pe cine văd? Doamne, e Nadia noastră! (Da pe ea o cheamă Elena Nadia Comăneci, șmecherii cu ochi albaștri și-au zis că ELENA e un nume unic, legat de Tovarășa, și-au stabilit ca puștanca din Onești - Bacău să fie NADIA!) Ete cum s-a întărit patriotismul meu romantic!
Apoi, pleacă alergând de la piramida din curtea palatului LOUVRE, cinci atleți, iar făclia olimpică o poartă o domnișoară cu proteză într-un picior! Băi, aleargă într-un picior!Dânsa predă flacăra mai multor campioni de care n-am auzit, (dar bravo lor!), făclia ajunge și la un olimpic în scaun cu rotile (ferească Dumnezeu să fii în scaun cu rotile, vă spun eu) și, un BĂRBAT și o FEMEIE aprind stativul unui balon Montgolfier, care, minuneeee, se ridică și stă deasupra Parisului!
Așa ceva!
Și, ca să-l termine pe guvidul planetar, dispus oricând la oleacă de smiorcăială, tanti Celine Dion, despre care știm că era programată de vreo doi ani la funeralii, o arde sublim, ca-n vremurile de glorie, după 4 ani de la ultima ei apariție în public, cu un cântec etalon pour les connaisseurs, "L'hymne à l'amour", marca Édith Piaf.
C etait genial!
A fost ca și cum aș fi retrăit Înălțarea. Bravo, VIVE LA FRANCE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu