Val Mănescu şi-a asumat răspunderea; acum poezia scrisă de el îi seamănă în întregime; fermecătoare şi insolită, picantă şi ingenioasă, cultă, spontană şi elaborată cu măsură, debordând de fantezie şi invenţie, mereu datoare realului şi însetată de utopia unei libertăţi care, paradoxal, prin exaltare, se autonimiceşte. (Ovidiu GENARU – prefață la volumul Delict de memorie)
Întâlnirile cotidiene cu Val Mănescu îți arată o fațetă a sa: cea a omului de lume cultivat, de o inteligență și vitalitate debordante, mereu în mișcare și acțiune, posedând talente multiple, toate, la fel de puternice, încât e greu să te hotărăști care din ele e cel fundamental. (Vasile Pruteanu - Revista Ateneu)
Un alt ,,dresor de imagini / circumscris unui nod / pe care nimeni nu-l poate desface / manual / de reeducare şi de prigoană” este Val Mănescu, singurul care deţine un atelier de ,,fabricat arte & poezie”, în interiorul căruia poate ţese la infinit spectacole cu mii de actori, programe de televiziune şi de radio, recitaluri, monoloage, reviste, cărţi şi alte lucruri neinventate încă. O îndârjire constructivă, ce l-a adus deja în memoria cititorilor, ca unul din interesanţii poeţi ai ultimelor generaţii. (Cornel Galben - Revista Vitraliu)
Vânătorul de vise, Val Mănescu conferă sinelui individual un statut special, în relaţia EU – EA, o relaţie de participare reciprocă, de adorare şi răspuns mutual, ce face posibil evenimentul ontologic al întâlnirii. În această relaţie, adevărul poemului pentru ,,conştiinţa umanităţii” este, în viziunea poetului, un fapt de trăire, nu un fapt de limbaj sau cunoaştere. Trăirea nu rezidă static, ci are loc dinamic, plutind într-o stare de graţie. Poetul îşi ,,rostogoleşte cititorii spre centrul universului”, prin superbe fulguraţii existenţiale, ,,sugerate expertului în vise, prigonit şi needucat” de femeia de la capătul deceniului. Viril şi elastic, eroul pedalează spre „inevitabila fereastră din centrul pământului”, îndârjit să intre-n MEMORIE. Credem că a intrat… (Petre Isachi - Revista 13 PLUS)
«O zi dinaintea sfârşitului lumii» e cartea unui poet capabil de asocieri acrobatice de idei şi imagini, de paradoxuri şi parafraze, de «chaturi inteligente» şi echivocuri. Toate elementele ei sunt spectaculare. Ale unui spectacol cu multe confeti, adică vorbe din jargoanele cele mai recente. Ca să guşti poezia d-lui Val Mănescu trebuie să te pricepi niţel la calculatoare, fiziologie, fizică, farmaceutică, la muzică uşoară, produse cosmetice şi «maşini benga». (Constantin Călin - Ziarul de Bacău)
Val Mănescu este un poet care refuză să îmbătrânească şi, de aceea, mă pune pe gânduri, este un poet care refuză să se impace cu destinul poeţilor: acela de a fi poet la douăzeci de ani şi de a nu mai fi poet la maturitate. Pentru el, deplina vârstă matură este o tinereţe care nu se recunoaşte în fiinţă nici măcar un singur moment. Poţi să constaţi în scriitură, în modul în care îşi construieşte versul, o inteligenţă sclipitoare şi o ştiinţă a gradării intensităţii sentimentale care iţi oferă la lectură acea bucurie imensă pe care cititorul o mai găseşte arareori curată în poezia contemporană şi, paradoxal, mai mult în proză. (Florin Iaru - revista Vitraliu)
Versurile din volumul “Efectul placebo”, sunt complicate de însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a elaborat un discurs atipic, în care mixează registre dintre cele mai variate. Împrumutând o mască de cinic, el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire atitudini deprinse livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite. Ele ascund, în ultimă instanţă, o dezabuzare existenţială, convertită într-o luciditate amară. Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo nefiind altceva decât o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În realitate, trăim fiecare zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un continuu efect placebo, amăgindu-ne cu substitute şi speranţe iluzorii. (Adrian Jicu - Revista Vitraliu)
Poti vorbi/scrie despre poeziile lui Val Mănescu dacă nu au prejudecăți sau parti-pris-uri hermeneutice ori care țin de o anumită rigoare a analizei de text, a criticii, stilisticii etc., dacă nu ești cantonat, fără putință de scăpare, în metafizica poeticului, în ermetism, orfism sau, eventual, în ceremoniale simbolice ale reflexivității, etc. Nimic (sau...aproape nimic) din toate acestea! Val Mănescu resetează manierele poetice de azi, cele convenabile particularităților sale artistice, și convertește lirismul personalizat într-un lirism tranzitiv, păstrând, uneori, avatarurile eului biografic, cam după propoziția lui Rimbaud „eu este un altul”. După modelul optzeciștilor, îl interesează realitatea, cititorul și limbajul – ca spațiu aproape transparent și de comunicare. (Gheoghe Iorga – Revista Convorbiri literare)
Ataşat de cotidian, Val Mănescu reia în discursul narativ de acum problematica ultimului său volum de poezie, Efectul placebo, cea a confruntării – mijlocite, de această dată – dintre eul concret şi lumea reală, bântuită de fantome şi subminată de capcanele oculte ale morţii, anticameră a tăcerii veşnice...Convenţia romanului în roman, vocea histrionică a naratorului omniscient, care uneori se împleteşte cu cea a personajului, iar alteori se distanţează ironic, poetica discursivă invocată, a circularităţii dintre viaţă şi naraţiune, îndepărtează cititorul de real şi îl apropie tot mai mult de teritoriul misterios al fantasmelor individuale şi colective. (Sabina Fânaru - Revista Bucovina literară)
Întâlnirile cotidiene cu Val Mănescu îți arată o fațetă a sa: cea a omului de lume cultivat, de o inteligență și vitalitate debordante, mereu în mișcare și acțiune, posedând talente multiple, toate, la fel de puternice, încât e greu să te hotărăști care din ele e cel fundamental. Poezia sa însă amendează această imagine. Eu-l său liric ne spune o cu totul altă poveste. În poezia sa, descoperim neliniști și angoase ce țes o viziune asupra existenței și umanului aflată pe o falie activă, ce rupe două continente, pe cel al sensibilității poetului, al aspirațiilor umane ale poetului și “lumea” ca atare. (Dan Perșa – Revista Ateneu)
Recunosc faptul că nu mi s-a mai întâmplat să particip la o lansare de carte a unui autor în viață care să nu fie de față la eveniment. Cam aceasta a fost realitatea acelei după-amieze de joi, 20 decembrie 2018, când poetul și prozatorul Val Mănescu, aflat cu treabă prin țară, ne-a permis nouă, amicilor, să-i lansăm cartea la Centrul de Cultură „George Apostu”. Era în atenția noastră atunci cartea sa de poeme, intitulată „Ochiul fără pleoape”, apărută prin octombrie 2018 la Editura Junimea din Iași... Cine cunoaște „personajul” Val Mănescu și câte ceva din poezia sa, știe că textele sale nu sunt scrise pentru a fi citite în gând, ci mai degrabă rostite, declamate, el fiind unul dintre puținii poeți care nu-și „strică” poeziile atunci când și le recită. Poezia lui e „doldora” de lumea concretă, însă îmbibată adesea de o sacralitate a cotidianului, aparent paradoxală, conținând sarcasm, dezgust, tristețe, cinism, moartea luată în răspăr, iubiri plenare căzute în desuetudine, România (nostalgică) a sufletului său, Bacăul ca topos privilegiat și Bacovia, înstrăinarea cu superbie de tot și de toate, cangrena politicului...(Dan Petrușcă – revista Vitraliu)
Un autoportret nemilos și curajos, de ins care s-a lămurit că singura soluție rezonabilă rămâne decența. Dublată de un umor amar. Când totul stă sub semnul efemerului, singura miză este să nu-ți pierzi mințile. Ceea ce reușește, legându-se de catargul propriului scris, care constituie, în egala măsură, un blestem și o salvare. În fapt, Val Mănescu e un însingurat: „Acum sunt un candelabru fărâmat/ mă bucur de un IPhone la care pot vorbi singur/ până la refuz/ cu un simplu Touch” Din acest unghi, înclin să cred că Totul e bine și nimic nu a durut este un volum despre lupta neștiută a unui mare sensibil. (Adrian Jicu – Revista Ateneu)
Prea lucid ca să își permită sentimentalisme, el face pe durul, drapându-și sensibilitatea într-un discurs tăios, care i-a devenit o a doua natură”. Într-adevăr, aici, unde „totul se vinde și nimic nu se cumpără”, „Prin țara asta mereu condusă de un rechin orb / Urmat fără împotrivire de poporul de guvizi duioși / Hrăniți cu boabe de strugure stoarse din icrele lui”, sugestia poetică, formulată uneori la graniță cu tonul imperativ, indică necesitatea ca unele categorii simbolice precum albul și binele să fie separate (chiar brutal) de negru, minciună, postadevăr. Îngăduind mici doze egotice, lumea pe care o are în vedere construcția lui Val Mănescu, dimpreună cu metalimbajul ce o generează, pot deveni repere în eforturile omului recent de a scăpa din tirania tuturor neputințelor. (Marius Manta – Revista Poesis)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu