ION LUCIAN - ULTIMA IEŞIRE DIN SCENĂ

Molima plecărilor absurde într-un abis necunoscut de care nimeni nu scapă, pare să fi cuprins lumea teatrală. În galeria fabuloaselor personalităţi artistice dispărute în ultimii ani adaug azi cu mare tristeţe numele lui Ion Lucian.
Rareori mi-a fost dat să întîlnesc un personaj mai cald, mai jovial şi mai bonom aşa cum a fost Ion Lucian. Simplu şi direct, m-a primit în apartamentul de lîngă blocul Dunărea cu bucurie de vechi prieten, deşi, pînă atunci vorbiserăm doar de două ori la telefon. Programasem să facem interviul dimineaţă, în cel mult două ore, dar, furaţi de poveşti, la despărţire, ne-am trezit că se făcuse noapte.
Doamna Paula Sorescu, îngerul său păzitor, ne-a adus cafele "cu suflet". Cuchi, sosia calină a lui Cuchi al meu, care de regulă se pitea în cel mai ascuns cotlon cînd familia Lucian avea vreun musafir, s-a cuibărit după vreun sfert de oră de amuşinări lîngă mine pe canapea, de parcă mă cunoştea de cînd lumea.
În livingul ornat cu diplome şi trofee, cu păpuşi şi amintiri, am ascultat istoria fascinantă a unei vieţi dedicate teatrului. Maestrul Lucian mi-a vorbit despre cărţile pe care le-a scris, despre turnee, despre Legiunea de Onoare, despre Japonia şi Franţa şi despre marea lui credinţă că teatrul lasă cele mai pregnante amprente în educaţia unui tînăr.
Un luptător, am conchis, după ce m-am minunat de cîte războaie cu nomenclatura, cu birocraţia şi cu prostia, cîştigase în decursul celor mai bine de 65 de ani de activitate. Ultimul demers care-l consumase în cei de pe urmă douăzeci de ani, era izbînda finalizării proiectului EXCELSIOR, cel mai nou teatru pentru copii "între 3 şi...103 ani" - cum îi plăcea să-l definească.


Pentru Ion Lucian, reflectoarele s-au stins definitiv.
Îmi pare atît de rău...