GALA STAR 2012 - A DOUA ZI - UPDATE ŞI FOTOS

TOMA DĂNILĂ - GENUS IRRITABILE RERUM

Primul spectacol din cea de-a doua zi de concurs n-a mai fost. Conform înţelegerii iniţiale, actorul bucureştean Toma Dănilă, în vîrstă de 32 de ani, ar fi trebuit să-şi susţină recitalul la ora 16, la Sala Studio. Ajuns ieri în Bacău, şi-a manifestat, încă dinainte de a vedea hotelul, nemulţumirea faţă de condiţiile de cazare (de altfel, excelente, vezi Hostel Holland, totul nou, curat, modern, tipar olandez) . Apoi, aseară, după ultimul spectacol, s-a simţit frustrat că joacă la Sala Studio şi a solicitat conducerii Festivalului scena mare a Teatrului. Trecînd peste dificultăţile tehnice care derivă dintr-o schimbare de ultim moment a reprezentaţiei - aranjament lumini, scenografie, sunet, etc - Adrian Găzdaru şi-a dat okeiul.
În această dimineaţă, fără prea multe explicaţii, marele actor s-a urcat în maşină şi a plecat spre capitală, lăsîndu-i cu ochii-n soare pe fraierii care-i aşteptau istoricul recital rozîndu-şi unghiile de emoţie. Noroc că soarele nu s-a prea văzut astăzi.
Cu lacrimi în ochi, băcăuanii vor înţelege totuşi că uneori marile genii rămîn neînţelese şi îi doresc la revedere, drum bun!
(photo by silviu constantinescu)

CHIŞINĂU, MON AMOUR

Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Chişinău a trimis-o în concurs pe Diana Decuseară cu "Mi-e frică de Marea Neagră" de Irina Rechit, în regia lui Vitalie Drucec.
Prezentată cu un fragment bine ales din Lecţiile de Teatru ale lui Stanislavski ( din ce în ce mai bun şi mai surprinzător prezentatorul Galei, Bogdan Matei, prin prezenţa insolită la intrarea în sală sub formă de statuie, costumat ba în arlechin, ba în oracol grecesc, ba în mascat la carnevale di Venetto, dar şi prin textele bine alese, bine interpretate) sora noastră de peste Prut ne-a reamintit, deoarece ne era foarte dor, ce înseamnă o interpretare în care sentimentele teatralizate cu exagerare devin neconvingătoare, gestualitatea agresivă transportă actul artistic în derizoriu şi, fatalmente, ţipetele sunt agresiuni şocante doar fizic pentru scăriţele, trompele lui Eustache şi ciocănelele spectatorilor.
Dacă cele 70 de minute de explicaţii gongorice ale un crime generate de gelozie ar fi fost numai treizeci, recitalul ar fi fost suportabil, poate chiar bun, aşa cum a fost partea de final.
Însă, cu prea desele accente teatralizante, cu încercările interminabile de a induce emoţia, cu tentativele afectate de a crea false tensiuni, sora noastră de peste Prut a ratat complicitatea empatică a publicului.
Greu de îndurat şi monotona coloană sonoră care a acompaniat pe fundal efortul scenic al moldovencei, ceva care semăna cu zgomotul scos de zeci de clopote, mistrii şi ciocane care se învîrt obsedant într-o betonieră.
Diana Decuseară a etalat, totuşi, talentul unei actriţe clasice, bine garnisit cu capacitate transpoziţională, la care se adugă şi indiscutabile calitaţi fizice - voce, elasticitate şi imagine corporală excelente.

Felicitări, nota 7

UN BĂCĂUAN MAI DEŞEPT DECÎT PUBLICUL SĂU

Actorul Şefan Huluba a intrat la doar două secunde după ce sala se umpluse pînă la refuz. Era, însă, prea tîrziu. Cele vreo două sute de spectatori, care ciuciţi pe vine, care aşezaţi turceşte, care-n picioare, plus norocoşii de pe scaune, erau deja transpiraţi. Certamente, Sala Studio e secţia Cazane a iadului, dar organizatorii n-au nicio vină că băcăuanii sunt morţi după teatru. Mai ales după ăla moca.
Cum zic, anunţat prin culise ca mare speranţă şi ţintaş la titlul Galei, cum şi-a făcut apariţia, a declarat că el e x şi că are leucemie. Ne-a-ntrebat dacă îl simpatizăm, dacă avem milă, sau dacă ne e indiferent, dar nimeni din public nu i-a răspuns. Cineva i-a dat totuşi un leu, modestă contribuţie la plata operaţiei pe care urma s-o facă la Paris. Şi, dialogul neînfiripat cu sala, s-a încheiat. Protagonistul ne-a înştiinţat că a fost o glumă, că n-are cancer, dar a vrut să ne demonstreze că nu suntem în stare să mai comunicăm, de parcă nu ştiam. Mde, nici la concluzia asta plină de haz carismatic, n-a rîs nimeni.
După o sofisticată pauză de cîteva secunde, eroul începe să ne explice pedant cine e el, cine-s genitorii lui şi din ce spermatozoid agil s-a născut. Cum l-au marcat certurile dintre cei trei părinţi ai lui. Ne prindem că nu-i a lu tatsu ăla, ci al ăluilalt, că maică-sa o cam ardea pe alături. Mda. Aici sunt cîteva zîmbete strîmbe ale cîtorva spectatori cu părul alb, care ştiu ei ce ştiu. Apoi, re-aflăm ce şi cum e cu coloana noastră vertebrală, care cum o are. Cu dibăcie, spre convingere, monsieur Huluba utilizează mijloace moderne de expunere, cum ar fi aspectomatul (!!!), dar şi mai multe perechi de ochelari meniţi să-i schimbe viziunea asupra lumii, precum şi mici obiecte pe care le scoate cu abilitate dintr-o cuşcă galbenă cu bec la interior. Publicul e căzut pe spate, căldura atinge cam 50 de grade la sol. ( Cei care stau cu fundul direct pe mochetă jubiliează.)
Întrebările retorice, explicaţiile pedante, pauzele de trecere de la un sentiment la altul, preţioasele filosoficale în minunatul stil al genialului Dan Puric, subjugă publicul. Spectatorii respiră cu greu ultimele molecule de aer incins, în timp ce actorul nostru, băcăuan şi el, expiră actoriceşte un adevărat haos ideatic din care, biruitoare se iveşte întrebarea: "Ce se întîmplă dacă nu mai simţim nimic pentru cineva?" Fireşte, colosala greutate a răspunsului a căzut ca bomba de la Hiroshima peste capetele celor din sală. Asta ne mai lipsea ca să ne dăm seama cît de puţin pregătiţi suntem pentru viaţă. La naiba.
Am plecat şi eu capul, cu umilinţă nesfîrşită. Recitalul acestui talentat şi tînăr inteligent m-a convins că nu-s capabil să interacţionez cu unul ca el, că nici să comunic nu sunt în stare, şi că, tot ce ştiu e un vax albina. Vai de capul meu.

În fine, pentru că, fatalmente, orice spectacol are şi-un final,
cu satisfacţia că a demonstrat că e mai deştept decît publicul său, Ştefan Huluba a ieşit primul din sală, gest care a stîrnit ropotele de aplauze ale spectatorilor.

Sincere felicitări şi succese pe mai departe, cu texte şi mai bine alese, nota 8