Am trecut azi pe strada romanului

 

Treceam pe strada romanului

într-un octombrie cu sânge cald

Defect din fabricație desigur

ca și adicția mea pentru  fumat

când am călcat peste un gyrus cingulat

al nimănui stingher lângă bordură

ar trebui să vă spun ceva

despre acel melc dar nu știu mai mult

decât savanții englezi care abia l-au descoperit

și tot ei sunt de părere după studii îndelungate

că nici vorbitul în șoaptă nu e ușor

 

altădată

oho!

depășeam fără teamă viteza legală

dar la ora aceea de Octombrie Defect din Fabrică

plătisem  taxa de trecere pe lumea cealaltă

plătisem impozitele curentul  gazul

și toate metaforele folosite fraudulos

deși ziarele vremii mă intoxicau cu știrea că

doar păcatul face  lumea să se învârtă

apoi urma o pauză de publicitate

nu eram prima oară aici în octombrie Poliția știa

ora și minutul când uitam ochelarii de văzut

acasă și era cu ochii pe mine

știau din dosar că urăsc reclamele

 

dincolo de barieră începea Insomnia

deșertul înrămat în piste de biciclete

nisipul galben părea totul și nimic

gata să mă înhațe

să mă pironească într-un ambuteiaj  de cuarț

și N-aveam la mine ochelarii de citit litere

oricui se mai întâmplă să-și uite pe tastatură

Dispozitivul Optic pentru Probleme Contemporane

 

în noaptea de toamnă sclipea  gyrusul cingulat

lângă bordură alegându-și luptele cu

ochelarii mei de nevăzut  Lumea

sfidând

realitatea în Ramele ei suflate cu aur

 

 

Savanții englezi au prezentat dovezi în sprijinul rolului gyrus cingulat în medierea răspunsurilor noastre emoționale la durere, precum și atribuirea de valență emoțională stimulilor interni și externi și vocalizarea stărilor interne (adică, oferindu-ne capacitatea de a ne exprima emoțiile cu voce tare). Dacă gyrusul cingulat este deteriorat, sistemul autonom își poate pierde capacitatea de a răspunde la stimuli condiționati și poate duce la comportamente precum agresivitatea, timiditatea și reducerea afectului.

 

Cortexul cingulat a fost legat de:

 

boala Alzheimer precoce

schizofrenie

tulburare obsesiv-compulsive

depresie

tulburare bipolara

dependenta

 

Processing information around reward-based decision making and cognitive activity associated with intentional motor control.

 

Ion Mihalache pictează cu endorfine

 

Nu l-am văzut niciodată pe Ion Mihalache pictând. 

De câte ori am fost în atelierul lui, m-a momit cu o cafea, c-un pahar de vin, mi-a arătat, 

după ce-am insistat suficient,  ce-a vrut el din maldărul de lucrări întoarse cu faţa înspre perete, 

dar nu l-am văzut cu mâna pe pensulă. Cu toate astea, nu puteam să nu bag de seamă ciudăţenia că 
mâinile lui de pictor sunt curate, cu degete subţiri, nervoase, cu unghii îngrijite, ca de chirurg.

În aprilie 2016, Mihalache însufleţeşte din nou pereţii Galeriei Frunzetti din Bacău cu lumea lui himere 
aflate în căutarea echilibrului cromatic, dezlănţuindu-se în nu mai puţin de 110 definiţii ale modului 
de a privi obiecte şi locuri. Prodigiozitatea lui se arată în totala ei complexitate. Fie că abordează 
peisaje rurale, maritime sau citatine, fie că transfigurează pe pânză imaginea unor obiecte casnice, 
artistul demonstrează virtuozităţi cromatice remarcabile.   

Prin echilibrul studiat al volumetriei şi prin petele generoase de culoare, aparent instinctual 
împrăştiate, cadrele dezvăluie intimităţile evanescente ale obiectelor. 

Între o imagine gravă, cu accente sobre, dramatice şi alta cu tente de o puritate acută, Mihalache intră
 în carnea subiectelor dezvăluindu-le palpitul vital prin trăsături de penson viguroase şi sigure. 
Mâna lui strecoară în imagine, cu un gest fin, insinuant, efemerul. Nu ni-l înfige în ochi, nu bravează, 
nu-şi arată vâltoarea sângelui care-i pune muşchii-n mişcare,  însă accentul acela cromatic e tocmai 
nota de echilibru, cea prin care atingerea culorii evită drama şi încarcă tabloul cu o înţelepciune a 
 bunului simţ, nu doar a detaliului, ci a întregului ansamblu imagistic. Semnul liniştii planează peste 
 volumetria dispusă într-un ferm echilibru vizual, aşa cum ne-a obişnuit deja prin manifestările 
anterioare. 

Pe pânzele lui, joacă, într-o cadenţă numai de el ştiută,  culori dezlănţuite într-o sarabandă nebună de 
tuşe energice, de ciulendre, sârbe şi corăgheşti ancestrale, culoarea se dilată, se diluează până la 
transparenă, dar îşi păstrează vigoarea din tub, ca într-o vrajă care nu poate fi ruptă de meandrele 
realului. Paste groase, puternice îşi înmoaie expresia cu tuşe fine, luminiscente, care subliniază 
contururile, ca în stampele japoneze.  

Casele lui nu sunt luminate. Din ele iese lumina. Ele emană lumină. E o lumină de pace, tihnită, care 
dă semn de sărbătoare în tot ce e viu. Extract de splendori. Poţi bănui că în fiecare din casele lui s-a 
născut prunc frumos, drag şi luminos. 

Dar unde-s oamenii care le-au ridicat? Putem să ni-i imaginăm: culeg roade din cireşul din spatele 
casei, cosesc în fundul grădinii sau taie lemne-n pădurea din dreapta. Poate-s departe, la oraş, după 
dealul care se bănuieşte după dealul ascuns în neguri cenuşii din planul secund. Aici, în casă, ploduţul 
dă din mânuţe şi gângureşte ceva neînţeles din lumea din care-i tocmai venit. Ştim asta după căldura 
care se simte ieşind din nuanţa luminii pe care-a pus-o Ion în fereastră. Nu-i de lumânare şi nici de 
bec electric. E de măr şi de portocală. Miroase frumos a ceva neîntinat. 

Într-o arhitectură aparte, fotoni solari strălucesc din ziduri, din acoperişuri şi din ferestre, în forma 
dragostelor ce nu mor niciodată. Priveşti şi respiri oxigen ozon, levănţică, sănătate, suflet pur de copil. 
 Te simţi inundat cu endorfine.

Îl bănuiesc pe Ion Mihalache că, aidoma alchimiştilor, îşi diluează culorile cu un  amestec secret de 
hormoni care dau stări extatice şi trezesc în privitor memoria unor stări emoţionale în care te-ai simţit 
solidar cu izbucnirea luminii în răsărit. 

 

METASTAZA SPERANŢEI DEŞARTE

 

mâine va fi ziua mea norocoasă

simt în palpitul frunzei

ritmul unui nou început

mâine va avea o conotaţie istorică

pentru mine

va fi marea schimbare

ca semnarea unui tratat de pace

anunţată pe internet

mâine va fi ziua mea norocoasă

când am să mă nasc din nou

şi aş vrea să mai dorm

doar trebuie să am răbdare

mâine va fi ziua mea norocoasă

mâine

mâine

mâine

niciodată azi

 

VERSOIX DECEMBRIE 1990

Am strâns mâna întinsă a Maiestăţii Sale

m-am plecat în faţa lui cât îmi permitea

demnitatea secolului trecut

nu eram delegat de poporul român

şi-aş fi vrut să plâng când mi-a şoptit

că nu e momentul să revină ca rege peste un popor

care abia desluşea sensul libertăţii

o naţiune pervertită la minciuna endemică

a unei istorii perverse

la delaţiune şi furt

mă usturau ochii dar mi-am înghiţit lacrima nucleară

ce se ivise sub ochelari

un poem întârziat în asfinţit

aerul se făcuse piatră

şi acolo eram respirând stâncă pe cont propriu

eram printre primii români care privea un rege

cu privire de şoc albastru

şi el nu refuza o coroană el refuza să promită

un viitor de neîmplinit deşi până la somn

mai era ceva drum 

şi încă mai e de visat 

 

vindem şi cumpărăm bucăţi de închipuire 

O ŢARĂ MINUNATĂ PENTRU COPII

fii fericit ai nimerit în ţara în care se poate intra fără paşaport

fără viză cu insule în portofoliu 

cu geamantane de diamante

fiecare declaraţie falsă e o infracţiune separată

tu ştii cum să scapi de ea

poţi să-ţi plănuieşti cu minuţie următoarea mişcare

poţi inventa maşinării de fabricat oxigen iluzii

de unică folosinţă

şi calde îmbrăţişări cu proiecte de viaţă 

şi poţi să-ţi propui să te laşi de fumat şi de plăceri kafkiene

provocatoare de cancer uitare şi desfrânări 

obligatoriu

priveşte-ţi cearcănul din jurul inimii dimineaţa

şi ascultă-ţi suflul sistolic 

ai grijă să scrii corect toate cuvintele

nu bea alcool dacă urci la volan

şi nu uita să-ţi plăteşti taxele la termen

 

orice s-ar întâmpla în cotinuare

nu se va sfârşi aşa cum te-aştepţi

în tot acest timp

dincolo de sistemul ăsta solar

Dumnezeu râde de tine

FIUL MEU

 

aprilie zace în revoluţii neterminate

o lună perversă insinuează o ofertă de nerefuzat

printre nervii primilor muguri

la doi bani suta de grame

şi-n vis fiul meu încă o dată

refuzând să se nască în toiul războiului

dintre mine şi restul lumii

dintre mine şi mine de fapt

CÂNTEC PATETIC ÎN PIJAMA

dragostea asta era un orgasm dureros

dospit aiurea în mine ceva ca o flacără mistuitoare

neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte

în trupul meu conexat la metastaze

cu unica funcţie de a umple cu sânge vasele

ah vasele acelea de cristal epidermic despre care

se dusese vestea în lumea întreagă

de câte cearcăne pot ele cuprinde

să le poarte de la inimă la inimă

de parcă-aş fi fost un frumos nenăscut

Dragostea aceea era patria mea de final

mi-am schimbat înfăţişarea ca să o apăr

copiii i-am alungat în deşert fără milă

neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte

mi-am desenat riduri şi cicatrici roşii

mi-am scos dinţii şi conştiinţa la vedere

eram un condensator ce păstra pe vecie

ovaţiile mulţimii în ambalaj de plastic

mi-am vopsit părul în alb şi-am învăţat să merg

cu paşi rari căutând cei mai frumoşi scaieţi de pe marginea drumului

recunoscător secolului care nu face nimic pentru nimeni

neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte

Totuşi prin ultimul fum interzis

desculţ în pijama pe zăpadă

Un apus aproape patetic dă să se nască

Serbez Geniul şi minunile Lui: Gheorghe Zamfir

 Niciunul din noi nu s-a cerut în poză. Aşa a fost să fie. Tocmai mă sfătuia să mă las de fumat, iar eu scriam cu înverşunare vorbele lui. 

 

De ziua Uriaşului Gheorghe Zamfir, rog Cosmosul cu toate zeităţile lui să-i dea sănătate şi zile bune în pace pentru încă o mie de vieţi!

 

LITERA Z NU MĂ SPERIE

Nu mă alunga din curtea mea plină de mine antipersonal

artificii

unde mimez periculos existenţa

doar să apăs pe buton şi

dintre tufe detonează volume de versuri

în jerbe cu strălucitoare conştiinţe castrate

cu aromă de praf de puşcă serbând

Ziua în care-am primit premiul pentru

starea mea umorală

Citisem într-o poveste că serotonina dizolvă pudoarea

dar stopul cardiac ce urmează în scenariu

îmi interzice să iubesc fără un mic discount

la teama de ziua scadenţei

deja

Un nimeni în negru îmi face semne de bun venit

la viitorul big-bang

ce să mă fac dacă numai tu ştii că sunt o pasăre

cu zborul spart în fereastra

prin Care văd din ce în ce mai aproape frontiera

acolo voi scormoni după o nouă formă de dragoste

POET PE PERSOANĂ FIZICĂ

poate nu se cuvine să fiu curajos la vremuri de crize

Să mă prefac zen că în sfârşit

a venit primăvara mondială când se împarte nefericirea 

Cum am învăţat demult tuturor se  repartizează

după posibilităţi fiecăruia după necesităţi

tristeţea

pe care o-ndesam în pubele atât de adânc

încât gunoieri vomitau aplecându-se să ridice putoarea emanată

de mucegaiul atletic răsărit printre flaiere de hârtie igienică

Scrise de mână cu sloganul

Nu lăsa moartea înaintea poeziei

  

presimţeam c-o să vină timpul să dau socoteală

pentru seninul pe care l-am ignorat

pentru florile de care nu m-am bucurat îndeajuns

ignorând în mod criminal spiritul iubirii globale

 

ce să zic trăim zile istorice când poeţii fac

exact ce fac şi ciumaţii la vreme de poezie

învaţă arta tăcerii la colegiul naţional unde deprinzi să alegi

Fără cuvinte între moarte şi ciocolată

 

(Declar pierdut manuscrisul romanului de 800 de pagini

Moarte şi ciocolată-n Bacău

oricum nimeni n-are timp să-mi depisteze tăcerea

În zarva mileniului trei)

 

acum mă mulţumesc cu mult mai puţin

sunt o simplă persoană fizică în sensul tehnic al cuvântului

şi e politically correct să recunosc în depărtare

întunericul şi să nu-l vorbesc de rău

 

îmi vine să fac o revoluţie cu arma în mână

Măcar de sfintele Paşti care se apropie Vrem sau nu vrem

doar ştiţi ce urât fac la foame la frig şi la mersul pe jos

RAR MĂ ARĂT LUMII

Sunt un breaking news care dizolvă conflicte 

sau poate o dronă cu aburi ce caută

punctul nevralgic al epocii care uită să tacă în

zilele astea nici sexul nu mai contează tot citesc ştiri 

Despre idioţii utili

cu zgomotul lor de seminţe putrede de fiinţe inferioare

cum se scurge comunismul Mort încă din procesul gestaţiei

În canalele din oraşe şi sate

în şuvoaie de lozinci oxidate de scuipaţi şi bucăţi de căcat

eclozând oxiuri lucioşi fără de sfârşit

Pe întinsele câmpii ale patriei

 

poate pentru că nu m-am prea rugat la icoane văd toate astea

poate ar trebui să mă-mpac cu Dumnezeul ăsta care umblă prin mine

Şi-l respect şi mi-e teamă de El

ca de un suflu sistolic depistat prea târziu

Ca să fiu de acord că la început a fost cuvântul

dar şi Dumnezeu să fie de acord că la început a fost puterea

Să-l ia în serios pe sfântul Nicolae şi să-mi răspundă şi

El la bună ziua din când în când

chiar dacă bărbile noastre

cât drumurile noastre spre roma

nu se aseamănă

 

poate am să îngenunchez la noapte în faţa umbrei de pe zid

care aduce cu tata şi-am să spun rugăciunea 

pentru o seară fără dureri 

deşi aş putea foarte bine să tac

EXCURS LA METODĂ

Respirăm aerul otrăvit al unei epoci în care fiecare are războiul lui. Cum dau zorii, oricine poate contesta pe oricine. Adevărul meu e mai adevărat decât al tău. Infarctul meu e linia ta de sosire. Zâzania e constituţională, democratică şi legală. Chiar obligatorie, dacă e vorba despre literatură. Nimeni nu se mai oboseşte să inventeze vaccinul bacovia împotriva acestei epidemii în care inutilul se îmbină armonios cu urâtul.  În zarva asta, eu mai mult tac. 

  Când se va termina otrava din aerul planetar, poetul va respira şi îi va fi bine. Şi pentru omenire va fi bine, căci pandemia mizeriei sufleteşti se va fi sfârşit, iar iarna neiubirii va fi trecut. Valuri - valuri, pe măsura în care puteam plăti cu distopii chiria pentru statutul de om, veneau facturi pentru ţigările stinse în acel contur care-mi fusese trasat de Domnul Profesor. N-am avut nevoie de droguri. Poezia mi-a fost de ajuns.  

Nu mă simţeam deloc o simplă moleculă în ecosistemul social, eram, mai degrabă, buricul pământului, fără de care legăturile dintre planete s-ar fi rupt şi însuşi soarele ar fi luat-o razna prin alte galaxii. Cam ăsta era Val Mănescu în momentul debutului literar în revista Ateneu, acum aproape cincizeci de ani. Când mi-am văzut numele sub două poezele la pagina cu Poşta Redacţiei, am uitat să mai respir. Am împăturit gazeta, am strâns-o la piept şi-am luat-o la fugă ca un nebun prin parc, spre niciunde. Cu timpul, am învăţat că nu e obligatoriu să câştigi fiecare luptă, că şi compromisurile fac parte din viaţă. Oricum, victoriile sunt trecătoare. Deoarece n-am fost în stare să-mi trăiesc viaţa de plastic cu metodă, după dictare, încărunţit, am acum la vânzare cărţi radioactive, ochi fără pleoape, menghine cu elice, delicte de memorie, efecte placebo, la alegere, doar-doar să nu mă prindă noaptea neiubit ca pe Domnul Profesor Bacovia.

 Acum, bucurându-mă domol pentru luarea în seamă pe care o presupune acest premiu al revistei Ateneu, par mai înţelept, dar ştiu că nu am toate răspunsurile şi plouă ca-n noiembrie. E prea târziu să-mi doresc o maşină nouă, o altă pălărie, un alt ficat. O altă viaţă, da. Pe asta, aproape c-am trăit-o. Am avut-o. Ştiu de ce e-n stare. Trecutul meu e un viciu, o menghină cu elice care încătuşează zborul. Mulţumesc, Ateneu. Ai slăbit strânsoarea.

P.S. România a intrat în Primul război mondial la o zi după apariţia volumului Plumb de George Bacovia. Ce întâmplare galactică!

ROLLING STONES

Era o după-amiază ploioasă de iulie

când ai intrat în camera mea de unde se-auzeau

şuvoaiele de apă grea inundându-mi plexul solar 

în ritmul nebun de la honky tonk woman

Gata să scufunde casa şi să mă poarte

în iadul din Memphis

la maximum de infinit în toate variantele de pe you tube

 

te uitai la mine de după perdea

din ochi şiroia sarcasmul specific anului 2022

ce semăna cu zâmbetul securistului

când răspundeam la amintiri uitând

câte ţigări am fumat ascultând rolling stones

deşi visul era interzis în viaţa unui popor sensibil

cu limba scoasă ca al nostru suferind de o boală comică

Semnul zodiacal al legumei

În hăţişul social

 

chiar nu ştiam de ce-mi curg lacrimile

atât de uman

când auzeam în engleză bătăile inimii

Care mă îndreptăţeau să nu-mi recunosc abandonul

Biet poet într-o lume deja cotropită de poezie

 

necunoscută cum erai îmi puneai pe umărul drept

petale de trandafiri şi mă târai în mansarda ta

Cu parfum de natură egoistă

îndemnându-mă la revoltă

 

şi apoi spărgeam nasul şi inima anchetatorului

cu un pumn

cum spargi pepenii dacă n-ai cuţitul la îndemână

 

sper că scriu corect numele domnului jagger

e dat naibii şi  merită aplauzele noastre de sfârşit de lume

dar tu ai rămas lângă mine

după atâţia ani

şi încă te miri că plâng când honky tonk blues

Îmi stârneşte adrenalina

Mai tare ca fumul

ALBASTRU CA VIAŢA

Mix de elemente vitale de bază,  de la stânga spre mai încolo: 1.arh. Volodea  Amâiei, 2. lucrare în lemn de fabulosul Maxim Dumitraş şi, 3. ultimul ingredient, eu. În 2017, lăudată fie-i existenţa!