VIŞAN

I-aş fi scris o scrisoare în care să-i laud

cearcănele muşchii puternici şi oasele expresive

să-l ridic în slăvi pentru vocea de stentor

şi pentru inima lui personală care emite vibraţii

în zeci de caractere umane

vieţi paralele în spectacolul lumii

Măcar un bileţel i-aş fi scris cu cerneală simpatică

pe care cuvântul om să stea alături de cuvântul român

care tot om înseamnă

I-aş fi scris ceva măcar pe o frunză de vişin

Dar nu pot să rup mirajul vişan

şi tot tac cucerit deodată cu lumea

de cuvântul lui rostit răspicat

pe brazii din scândura scenei

povestind experienţe nemuritoare

din cultura naturală a neamului ca armă identitară

ce arde cangrena socială

Pot doar să-l savurez în tihnă

e sendvişul meu preferat

o bucată de românie

între două felii de dragoste.

Valoarea nu se supune niciunei legi pământeşti

Strigă el asurzitor în patria celor care nu mai aud

omul vişan acest animal ciudat incomod

cu sinapsele lui complicate unde se zbat fiori de iubire

aruncând praf stelar peste fiinţele vii

întruchipate pe ecran în labirintul de pixeli nemuritori

Îi picase de mult în dimineaţa ceţoasă de toamnă

toată planeta pe umeri şi o tot urcă şi-acum

spre cosmosul mare

Dar chiar aşa încordat sub povară

continuă să ne înveţe cum să facem să nu plecăm nicăieri

să rămânem aici până când umbra ne va părăsi

în exerciţiul vocaţiei de ciocârlie oarbă

căci toţi avem nevoie de rugăciune

visând o femeie ce fuge cu roua sub pleoapă

Uneori singur rămâne fără cuvinte  

după terapia cu lumină violetă

după automasajul cu poezie

după vaccinul cu adevăr

Hămesit de viaţă

îşi mestecă porţia de foarte bine şi porţia de foarte rău

hărăzită de dumnezeul cărnii sale fierbinţi

el însuşi coincident cu sinele lui îmbibat

cu mărturisiri transilvane tot rupând colierul amurgului

pe care anii i-l atârnă la gât

risipind briliante

Uimeşte-ne, tinere!

Un articol de critică teatrală apărut în revista "Yorick" sub semnătura Elenei Coman, inspirat intitulat "Întâia noapte a maturităţii", analizează cât se poate de obiectiv prestaţia regizorală a lui Mădălin Hîncu, absolvent UNATC în 2017. Nu-mi ascund bucuria de a citi despre un artist băcăuan aflat larăsăritul carierei teatrale că reprezină "Exemplul tânărului care-și vede de treabă și-și face temele în liniște dar cu rigurozitate, Mădălin și-a croit încă din anii de studenție un parcurs solid. Vestea debutului său cu spectacolul „Noaptea ursului” de Ignacio del Moral, pe scena de la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, nu a fost o surpriză neapărat, ci mai mult o bucurie."  

Noaptea ursului, pe un text de Ignacio del Mora, cel mai nou spectacol pus în scenă de Mădălin Hâncu, este deja premiat la festivalul COMEDIA ȚINE LA TINEri.

N-am fost  surprins de concluziile laudative ale autoarei.
Urmăresc evoluţia lui Mădălin de mai bine de zece ani, când, graţie, părinţilor lui, l-am cunoscut, m-a uimit că, la vârsta aceea fragedă, văzuse cam tot ce era important din filmografia lumii şi că emitea păreri pertinente. Trata analitic, cu o detaşare şi un bun simţ surprinzător filmele semnate de Spielberg, Scorsese, Kurosawa, Kubrik, Pintilie, Ciulei sau  Cobileanski. Pe deasupra, citise Shakespeare, Dostoievski, Marquez şi mulţi alţi autori necuprinşi în programa şcolară şi, suspect de doct pentru anii lui de atunci, avea o cultură clasică de invidiat în domeniul muzicii şi artelor plastice. Cât a fost licean, a simţit nevoia să se implice în viaţa culturală a Bacăului, fiind, alături de alţi adolescenţi deştepţi şi talentaţi, unul dintre fondatorii însufleţitului Ingenious Drama Festival.
După ce, în 2017, a absolvit  cu brio Universitătea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Facultatea de Teatru, Master Arta Regizorului de Teatru, spectacolul său de licență, „Picnic pe câmpul de luptă” de Fernando Arrabal, a obținut Premiul pentru cea mai bună regie la Gala Absolvenților 2015. 
Un tânăr regizor cu o personalitate distinctă, bazată pe o cultură generală profundă, cu lecturi esenţiale. Am văzut în el  excepţionalul descoperindu-i pasiunile: muzica, desenul, filmul, teatrul, literatura pe care le practică tenace, analitic, serios, cu un talent nativ,  ieşit din comun. Şi mai are o calitate rarisimă: ştie să asculte, nu doar să audă. Acestea toate, dirijate dinamic de imaginaţie şi inteligenţă, mă asigură că acest Mădălin Hîncu s-a regăsit în complexa carieră de regizor şi, mai mult, că arta interpretativă românească are în el un reprezentant de bază.

Aud că, ocazionat de cei 60 de ani de la înfiinţare,  Teatrul Municipal Bacovia intenţionează să-l solicite pe Mădălin Hâncu ca director de scenă pentru montarea unui spectacol cu actorii trupei băcăuane. Vom trăi şi vom vedea cum se rupe sau nu gura târgului.  

Petrecerea neagră

La 80 de ani tragic ies din nou 
la protest în arenă

şchiopătând în pantalonii de piele indestructibili

solidari cu tinereţea mea hippy

contra nimicului nemuritor

şi a vânării de vânt

Huiduiesc cu pălăria lui Dylan pe cap  

şi chitara isterică fără bemoli

de parcă ar fi important

Suflu în cârja din lemn de alun

legea-mi permite să cred

că-i obsesia purităţii unui caval

fără de găuri

Mi-adaug flegma în vidanja defectă

ce zace pe marginea gurii de canal

în aşteptarea mecanicului providenţial

N-aveam cum fi altul decât

un şchiop mereu ostil situaţiei de fapt

păşind antipatic prin istoria asta

de două parale a muncipiului global

liber să-mi iau bilet către niciunde

Mă topesc în proteste perpetue

în sughiţul planetei

mereu contra gravitaţiei

care mă îndeasă în noroiul rece

fără conotaţii sexuale

nud în marele frig ce urmează după

declaraţia de libertate

Până la capăt un huo răspicat oboselii

plecării fără de ţintă

aroganţei paharului gol

cancerului evazionist la impozitul

pe respiraţie comunitară

în timp ce patria mea România

măreşte taxa pe aer muzică şi răsfăţ

Autostop pe margine

 

Nimeni nu spune nimic

plutesc frunze cad servere

iubiri banate din gelozie

sau motive politice

sună alarmele de dezastru

nimeni nu spune nimic

dar nici nu vrea

Fur ţigări din cireşul uscat

parcă mi-e teamă

un vecin ţipă şi trec multe maşini

cu deţinuţi pentru iubiri ilegale

spre tribunal

Calea Romanului drumul spre nord

neguri frig criminal

nimic clar pe internet

N-ai unde fugi

la limita rezistenţei

Alegi eject.

Liniştea cea mare a plecării

ca sub pământ

Ei, şi?

ACTORUL STELIAN

Frumos şi liber ca un fluture fără de moarte era străinul perfect

Îşi împărţea sinele în replici egale

şi tot în mod egal dăruia replici nemuritoare

săracilor ochi din stal şi ochilor din strălucitoarelor loje

Mascat în caractere pline de de viaţă ori în suflete moarte

strălucind în luminile rampei

întreba în dreapta şi-n stânga scenei

cu ce monedă s-ar putea cumpăra lacrima

râsul şi celelalte dulci şi triste trăiri

Numit uneori responsabil pe casa destinelor

la final de spectacol părea un nimeni absolut

Dar contopit cu umbra unuia dintre arlechini

nu-nceta să-şi ascundă mirarea în tăcerea fotoliilor

doldora de vorbe vorbe vorbe

Portar discret la rafinăria de poezie

nu cere nimic pentru o meditaţie discretă

la lecţia de arta posibilului căci ştie de demult pe de rost

cum se curăţă în păcat rufele pătate cu glorie

Se ridică şi-acum alb ca zăpada în miezul de noapte 

exilat  în tumultul singurătăţii

tresare la respiraţia numai de el auzită

a marilor spirite pe care le-a încarnat.

În camera tapetată cu zestrea lui de litere

e-n dialog cu sute de Rareşi şi Vifori şi mai mult

cu mii de Luceferi

să-şi vindece dorul de infinit

atârnat sus în cupola teatrului

paralel cu microfonul de fond

Un dangăt de gong viaţa actorului

în căutarea izvoarelor abisale

supravieţuind în monologuri

care sparg şi acum monotonia urbei

strecurîndu-se abil cu halebarda vocală

printre afişe electorale aplauze

sfinţi bizantini şi alte melancolii provinciale

Nici nu ştie actorul că nu are scăpare

pagina lui se descompune şi se face la loc

aidoma furtunii după senin

şi a seninului după furtună

iar pe planeta Bacău la ieşirea din sală plouă

parşiv de toamnă

LIVIU DĂNCEANU NE-A PĂRĂSIT

M-a tulburat până la durere vestea  că Liviu Dănceanu a murit. Un om mustind de talent în tot ce a întreprins.  Creator de muzică nouă, poet redutabil, doct profesor universitar şi dirijor, Liviu mai avea încă multe de spus şi de făcut. Dar, uite că ne-a fost luat, pe nedrept, pentru altă lume, necunoscută nouă, celor ce încă mai respirăm. Rămân aici amintirea ochilor lui ireal de albaştri, melodia caldă a vocii lui şi o energie eclatantă care genera incredibile forţe creatoare

Născut la Roman în 1954, dar băcăuan prin adopţie (a absolvit Liceul de Artă din Bacău), Liviu Dănceanu a urmat Universitatea Națională de Muzică București în 1980, la clasa de compoziție a lui Ștefan Niculescu, specializându-se, ulterior, în arta componisticii şi dirijat cu marele Iannis Xenakis.

Liviu Dănceanu a compus mult, a scris cărţi dedicate muzicii, eseuri, studii, articole şi volume de versuri dar, cu precădere, a fost un artist-constructor. 1985 este anul în care înfiinţează, la Centrul Cultural Naţional din Bucureşti  Atelierul de muzică contemporană „Archaeus”, care va deveni în scurt timp un reper al muzicii contemporane în plan naţional şi mondial, cucerind premii prestigioase la redutabile concursuri, dar, mai ales, preţuirea unui public dornic de rezonanţe moderne, nemaiauzite.

Exponent de marcă al muzicii moderne, Atelierul de muzică contemporană ARCHAEUS, vârf de lance al curentului muzical contemporan, aborda un repertoriu curajos din creaţia celor mai noncomformişti compozitori moderni şi valoriza în special lucrările muzicienilor români. Pentru noutatea repertorială şi calitatea impecabilă a interpretării, muzicienii sub bagheta lui Liviu Dănceanu, au fost invitaţi pe marile scene ale lumii, concertele lor fiind remarcate la superlativ de criticii muzicali.

Ne-am cunoscut prin anii 85-86, când, în fervoarea culturală a epocii, neastâmpăratul domn Constantin Donea, vicepreşedinte la Comitetul de Cultură Bacău, ne-a cuplat ca să creem împreună (eu, versurile, el, muzica) ceva definitoriu şi nemuritor despre Bacău, care urma să fie difuzat pe televiziunea naţională. Apoi, a apărut ideea unui festival de muzică contemporană care, după îndelungi tratative cu propaganda de atunci a judeţului, s-a întâmplat abia în 1986. Numai că nu s-a numit „festival”, deoarece nu se putea, la ora aceea, să mai existe un festival, pe lângă „Festivalul naţional Cântarea României”. Aşa că au fost „Zilele muzicii contemporane” în târgul nostru, oricum, o manifestare total atipică pentru epocă. Anul trecut a fost cea de-a treizecea ediţie la Filarmonica Mihail Jora din Bacău, Liviu era directorul manifestării şi viaţa merge mai departe.

Da, viaţa merge mai departe, because the show must go on.

Dar, fără Liviu, cerul de deasupra Ateneului e mai puţin senin.

Să-i fie călătoria de dincolo plină de sunete inefabile.   

Post scriptum
Mugurel Neuman, profesor de muzică, fost coleg cu Liviu în tinereţea lor timpurie, mi-a făcut câteva precizări privitoare la biografia celui prematur dispărut. Le fac publice: Liviu Dănceanu a urmat doar clasele V-VIII la, pe atunci, Liceul de muzică din Bacău. Prin 1968-69, în clasele a şaptea, a opta, a făcut parte din prima formaţie de muzică rock din oraş, care purta denumirea de Comati, împreună cu Mugurel Neuman, Florin Enea şi Eugen Zaharia, în care s-a remarcat nu doar în calitate de chitarist, ci, mai ales, ca talentat compozitor al pieselor trupei.    
Apoi, a fost elev doi ani secţia umană a Liceului, tot pe atunci, Bacovia, actual Ferdinand I. Clasele terminale şi bacalaureatul  le-a absolvit la Liceul "George Enescu" din Capitală, după care a intrat con  brio la clasa de dirijat a Conservatorului bucureştean, pe unul din cele două locuri.

NOCTAMBULI, TREZIŢI-VĂ!

NICHITA

În ultima toamnă

înghesuit între

Steinbeck Shakespeare Marques  Dostoevski şi alţii

românul  Stănescu stătea cu capul în jos

lângă o sticlă de ţuică

şi zâmbea minunându-se cum 

clătinându-se

cădea printre pietre o frunză de prun

am scos dopul şi l-am întors

cu picioarele pe pământ în bibliotecă

nimic nu mai e cum era

bătrâne

începu să cânte nichita

şi-i curgea sângele printre rânduri

după ce spărsese sâmburele cu inima

trecea o salvare prin ploaie cu sirena aprinsă

pe calea lactee în mare viteză

ducând poezia la spital

iar nichita cânta

nimic nu mai e cum era

bătrâne

Inspiraţie de octombrie

https://youtu.be/dtLHiou7anE

Erik Satie.
Probabil, cel mai necunoscut geniu muzical din istoria lumii.

MADE IN BACĂU - ROMÂNIA

Ieri, m-am fălit că sunt băcăuan cu câteva branduri ieşite din mintea şi mâinile concetăţenilor mei. Azi, programul postului Discovery Channel a fost dominat de clipuri publicitare şi filme care promovează produsele Agricola Internaţional. Şi iar am simţit un fior de emoţie, mai ales că am avut onoarea să-l cunosc pe inginerul Petru Plăcintă, căruia i se datorează în mare parte existenţa acestei firme în Bacău. Legenda spune că, pe vremuri, a adus pe ascuns din Canada sămânţa curcanilor uriaşi - de care până şi  celebrul Tudor Vornicu se minuna - care ajungeau la peste 60 de kilograme. (Fac precizarea că nu m-au sponsorizat niciodată, nici el şi nici Agricola. Nici nu intenţionez să le solicit asta.)
Nu ştiu dacă se mai "fabrică" în Bacău curcani uriaşi, dar ştiu că, dacă lucrurile ar fi curs firesc în ţara asta după 89, Bacăul putea fi prezent pe Discovery cu multe alte performanţe:  strungurile gigantice de la Maşini Unelte, roboţii de la IPEP, berea de Mărgineni, pantofii din piele de curcan de la "Partizanul", mobila sculptată de la CPL, coniacurile de la Vinalcool, stofele de la "Proletarul", hârtia de la Letea, robinetele de la IMB, televizoarele color făcute de Symbol-Electronica, îmbrăcămintea de la Confecţia, şi-or mai fi şi altele.
Să ne-nţelegem, departe de nostalgii ieftine, vreau să spun că mărcile astea puseseră Bacăul pe harta performanţei economice şi industriale şi erau produse de firme care n-ar fi ştiut ce-i aia faliment. Pentru că fabricau calitate. Numai incompetenţa şi goana după profitul imediat al aşa-zişilor proprietari de tip nou au dus la dispariţia lor şi a zeci de mii de locuri de muncă. Iar acum, la evanescenţa în masă a prietenilor şi rudelor noastre spre alte zări.
Prea târziu pentru regrete, dar mă macină dorinţa de a găsi motive să fiu mândru de oraşul meu. 
Gaudeamus igitur de ceea ce a mai rămas.
https://www.youtube.com/watch?v=P1WKI6LQYVE

Cam prea puţin, dar bun

Printre prea puţinele motive pentru care sunt mândru că sunt băcăuan, se numără Aerostar, Dedeman, Agricola, Pambac, Azia, Filarmonica, Centrul de cultură Apostu, toate  cu băieţii lor deştepţi  care-şi văd de treaba lor şi o fac bine, cu pasiune, profesionalism şi eficienţă, indiferent de mizeria politică.
Azi am dat peste un  film de promovare expresivă al Aerostar. Poate că au şi alţii, dar nu le-am văzut.
Interveniţi cu exemple. Mi-ar plăcea să lungim lista cu băcăuani care ştiu ce vor şi nu fac umbră pământului degeaba. 
Filmuleţul e aici:https://www.facebook.com/490019608019672/videos/vb.490019608019672/500172223671077/?type=2&theater

E de văzut.