Ion Mihalache pictează cu endorfine

Nu l-am văzut niciodată pe Ion Mihalache pictând. 

De câte ori am fost în atelierul lui, m-a momit cu o cafea, c-un pahar de vin, mi-a arătat, 

după ce-am insistat suficient,  ce-a vrut el din maldărul de lucrări întoarse cu faţa înspre perete, 

dar nu l-am văzut cu mâna pe pensulă. Cu toate astea, nu puteam să nu bag de seamă ciudăţenia că 
mâinile lui de pictor sunt curate, cu degete subţiri, nervoase, cu unghii îngrijite, ca de chirurg.

În aprilie 2016, Mihalache însufleţeşte din nou pereţii Galeriei Frunzetti din Bacău cu lumea lui himere 
aflate în căutarea echilibrului cromatic, dezlănţuindu-se în nu mai puţin de 110 definiţii ale modului 
de a privi obiecte şi locuri. Prodigiozitatea lui se arată în totala ei complexitate. Fie că abordează 
peisaje rurale, maritime sau citatine, fie că transfigurează pe pânză imaginea unor obiecte casnice, 
artistul demonstrează virtuozităţi cromatice remarcabile.   

Prin echilibrul studiat al volumetriei şi prin petele generoase de culoare, aparent instinctual 
împrăştiate, cadrele dezvăluie intimităţile evanescente ale obiectelor. 

Între o imagine gravă, cu accente sobre, dramatice şi alta cu tente de o puritate acută, Mihalache intră
 în carnea subiectelor dezvăluindu-le palpitul vital prin trăsături de penson viguroase şi sigure. 
Mâna lui strecoară în imagine, cu un gest fin, insinuant, efemerul. Nu ni-l înfige în ochi, nu bravează, 
nu-şi arată vâltoarea sângelui care-i pune muşchii-n mişcare,  însă accentul acela cromatic e tocmai 
nota de echilibru, cea prin care atingerea culorii evită drama şi încarcă tabloul cu o înţelepciune a 
 bunului simţ, nu doar a detaliului, ci a întregului ansamblu imagistic. Semnul liniştii planează peste 
 volumetria dispusă într-un ferm echilibru vizual, aşa cum ne-a obişnuit deja prin manifestările 
anterioare. 

Pe pânzele lui, joacă, într-o cadenţă numai de el ştiută,  culori dezlănţuite într-o sarabandă nebună de 
tuşe energice, de ciulendre, sârbe şi corăgheşti ancestrale, culoarea se dilată, se diluează până la 
transparenă, dar îşi păstrează vigoarea din tub, ca într-o vrajă care nu poate fi ruptă de meandrele 
realului. Paste groase, puternice îşi înmoaie expresia cu tuşe fine, luminiscente, care subliniază 
contururile, ca în stampele japoneze.  

Casele lui nu sunt luminate. Din ele iese lumina. Ele emană lumină. E o lumină de pace, tihnită, care 
dă semn de sărbătoare în tot ce e viu. Extract de splendori. Poţi bănui că în fiecare din casele lui s-a 
născut prunc frumos, drag şi luminos. 

Dar unde-s oamenii care le-au ridicat? Putem să ni-i imaginăm: culeg roade din cireşul din spatele 
casei, cosesc în fundul grădinii sau taie lemne-n pădurea din dreapta. Poate-s departe, la oraş, după 
dealul care se bănuieşte după dealul ascuns în neguri cenuşii din planul secund. Aici, în casă, ploduţul 
dă din mânuţe şi gângureşte ceva neînţeles din lumea din care-i tocmai venit. Ştim asta după căldura 
care se simte ieşind din nuanţa luminii pe care-a pus-o Ion în fereastră. Nu-i de lumânare şi nici de 
bec electric. E de măr şi de portocală. Miroase frumos a ceva neîntinat. 

Într-o arhitectură aparte, fotoni solari strălucesc din ziduri, din acoperişuri şi din ferestre, în forma 
dragostelor ce nu mor niciodată. Priveşti şi respiri oxigen ozon, levănţică, sănătate, suflet pur de copil. 
 Te simţi inundat cu endorfine.

Îl bănuiesc pe Ion Mihalache că, aidoma alchimiştilor, îşi diluează culorile cu un  amestec secret de 
hormoni care dau stări extatice şi trezesc în privitor memoria unor stări emoţionale în care te-ai simţit 
solidar cu izbucnirea luminii în răsărit. 

EACA FLEOŞC

•  Toate ştirile de azi mi-au provocat o greaţă care trece doar cu înjurături. Dar pentru că sunt un domn ce pula mea, prefer să fiu sintetic şi mă rezum la două cuvinte: Eaca, fleoşc! Verificaţi şi vă convingeţi că este suficient.
• 19:56 Oliver Stone: Cu Hillary Clinton președinte, vom începe un război
• 19:50 Acord UE-Turcia: Un prim grup de sirieni provenind din Turcia este așteptat să sosească luni în Germania
• 19:43 Un nou caz de infectare cu virusul Ebola, descoperit în Liberia
• 19:37 Razie de amploare a Poliției în barurile din apropierea școlilor. Ce au pățit zeci de elevi
• 19:28 Risc însemnat de avalanşe în munţii Bucegi şi Făgăraş
• 19:20 Rusia ameninţă că pregăteşte un răspuns "asimetric" faţă de consolidarea NATO în Europa de Est
• 19:13 Bărbatul care a murit marţi la Botoşani avea gripă porcină
• 19:00 Președintele Republicii Moldova i-a trimis lui Klaus Iohannis o sticlă cu vin din colecția cramei Purcari 'Maluri de Prut'
• ROMÂNIA LIBERĂ- Pensiile speciale pentru baronii locali, resuscitate
• EVENIMENTUL ZILEI- Deputaţii insistă să dea pensii speciale primarilor
• ADEVĂRUL- Pensii speciale: PSD îşi bate joc de proprii primari
• NAŢIONAL- Aviz favorabil de la deputatii juristi pentru pensiile speciale ale alesilor locali. Banii, din bugetele locale
• 16:43 Mobilizare armată în Marea Britanie. Sute de ofțeri înarmați au inundat străzile din marile orașe
• 16:37 Apicultorii români vor taxe vamale pentru mierea provenită din țările extracomunitare
• 16:35 Geoană: Cu Dragnea în frunte, PSD...
• 16:29 Scandal în PSD. Încolţiţi de DNA, social-democraţii pun presiune pe liderii PSD pentru o nouă „Marţea Neagră“: „Suntem vânaţi. Ne-am certat ca nicioda
• 16:19 Guvernul Ungariei susține că în Europa sunt 900 de zone în afara legii, populate de migranți
• 16:13 ÎCCJ prelungeşte arestul la domiciliu pentru senatoarea Doina Tudor
• 16:02 Premierul sârb susține că TPI este un 'tribunal politic' ce nu a reușit să reconcilieze Balcanii
• 15:55 Zgonea îi cere lui Canacheu să returneze mașina de serviciu, pe care o utilizează "abuziv"
• 15:50 Turcia: "Nu ne este teamă", declară Ahmet Davutoglu la Diyarbakir, a doua zi după un atac cu mașină-capcană
• 15:37 Mărturisire surprinzătoare a cântăreței Adele
• 15:33 Patronul RTV, Sebastian Ghiță, acuzat că a șantajat un deputat ca să-l scape de arest
• 15:10 Un sfert din populația lumii va deveni obeză în următorii 10 ani
• 15:08 Un posibil mare cutremur îi sperie pe guvernanți. Lege nouă pentru clădirile cu bulină
• 15:03 Numărul firmelor care şi-au suspendat activitatea a crescut cu 51,89%, în primele două luni din 2016

BĂRBATUL CARE N-A CUNOSCUT FRICA

Tot mai obosit de minciuna că soarele răsare în fiecare dimineaţă

Şi-a ucis copilăria învăluind-o în abur de mătrăgună

Aruncându-se de pe acoperişuri printre ramuri 

contorsionate ca intestinele materne 

printre care naviga fără teama blestemului

Ah de nimic nu se temea înainte să vadă lumina zilei

Şi-a umilit adolescenţa târând-o prin noroaiele primelor iubiri

Căci vedea generaţii întregi transpirând 

La munci 

făcând dragoste în tranşee printre crucile din cimitir

la războaiele vieţii

Ah nici atunci nu cunoscu frica 

Apoi tinereţea şi-a măsluit-o cu revoluţii de catifea

Amăgindu-se că poate face cărare

printre rădăcinile naţiei crescute în secret 

Ah cât de mult îşi dorea să zburde-n câmpiile elizee

Fără să-i pese de viitor

Nici acum după amar de ani nu-i e teamă de 

transpiraţa omenirii  curgând năvalnic şi însufleţind 

drujbe şi fierăstraie mecanice 

Motoare cu ardere internă ca a lui 

Continuă să-şi croiască potecă spre moarte 

prin venele pietrificate ale sorţii 

Şi se înclină fără regrete în faţa rânjetului universal

Ah uite că-i coadă la loterie 

coadă la dragoste şi benzină 

Coadă la salam şi lămâi 

coadă la coadă 

Şi cât de curând coadă la ziua de mâine

Vrea cineva să achiziţioneze o capodoperă?

Am intitulat opera de artă "Muzica te înalţă la cer". Am pictat-o în 2012, într-o noapte cu ceaţă, insomnie şi Led Zeppelin. Este, desigur, unicat, poartă semnătura autorului, iar cel care o va cumpăra va primi bonus primul meu volum de versuri, dispărut, evident de pe piaţă, "Delict de memorie".
Aşadar, o investiţie de viitor sau un frumos cadou pentru cineva drag: Muzica te înalţă la cer - 38X38, guaşă pe carton, înrămat.
Excelent şi pentru o firmă care se respectă. Doar 1 000 de euro! 

LIBERTATEA DE A FUMA VERSUS LIBERTATEA DE A MURI SĂNĂTOS

Opţiunea corectă în viaţă e mama fericirii.
Când eşti fumător, decizia de a te lăsa nu mai e o opţiune, e un adevărat coşmar.

În vara asta se împlinesc 50 de ani de când am fumat prima ţigară, tăiată cu briceagul meu în formă de peşte dintr-un vârf de strujan de păpuşoi. Ceva groaznic, dar fumul acela înecăcios mă făcea solidar cu pieile roşii, cu Winnetou şi cu Tom Sawyer și prietenul lui sclavul Huckleberry Finn, şi-mi dădea iluzia libertăţii. De altfel, în filmele americane din vremea aceea, toţi eroii pozitivi, când aveau de zis vreo replică remarcabilă, numa ce-şi aprindeau o ţigară. Erau liberi s-o facă. Şi-n filmele ruseşti, la fel. Şi ruşii aveau această libertate. Abia prin deceniul opt, americanii au impus producătorilor de la Hollywood o lege prin care doar personajele negative puteau fuma. În filmele româneşti se fumează şi acum. De-aia, probabil, multe din ele sunt doar fum.
Buuun. carevasăzică, am duhănit la greu Bucegi, Carpaţi, Mărăşeşti, Diplomat, Aroma, Snagov (furate de la bunică-mea), Select (ţigări aplatizate, în cutii mişto de carton în care puteai să pui cârligele de pescuit) şi, spre sfârştul liceului Kent, Marlboro, Phillip Morris (cu filtru negru de cărbune, în pachete de plastic maronii, cu colţuri rotunjite), Dunhill (ah ce aromă aveau cele din elegantele pachete cu două sectoare, învelite în poleială aurie!), Peter Stuyvesant (o marcă dispărută de pe pachetul căreia am aflat că tipul a fost un erou care served as the last Dutch Director-General of the colony of New Netherland from 1647 until it was ceded provisionally to the English in 1664, after which it was renamed New York. He was a major figure in the early history of New York City. Among the projects built by Stuyvesant's administration were the protective wall on Wall Street, the canal that became Broad Street, and Broadway. (Wikipedia). La ora aceea, asta era o informaţie care făcea ca fetele să cadă ca muştele la miere.
Peste toate, simt şi acum senzaţia delicată de mentă din superbele Ariel, pe care, descurcăreţ ca tot românul, am descoperit că o puteam repeta până şi cu nenorocitele de Mărăşeşti, dacă le puneam în vârf două-trei granule de Menthol, pe care-l cumpăram de la farmacie cu nimica toată.
Nu-s chiar atât de pervers ca să m-apuc să calculez cât m-a costat până acum viciul ăsta. Mai mult ca sigur că n-aş fi fost mai bogat decât sunt, că doar suma viciilor este constantă.
De câteva ori, am încercat să mă lepăd de satana nicotinei. Odată, vreo două săptămâni. Odată, poate aproape o lună. Şi altădată, prin 93, în Elveţia, cu plasturi nicotinici, chiar două luni. Numai că, ajuns în ţară, am luat-o şi mai răzbit.
Acu doi ani, fiindcă nu mai puteam să merg (artera femurală aproape blocată) mi s-a făcut un by-pass. În spital, fireşte, n-am fumat, nici n-aveam cum, imobilizat la pat, vreo trei săptămâni. Chiar cu regim sever şi pumni de hapuri, cum am ieşit, am cumpărat tutun, şi dă-i! Altfel, turbam de-a binelea.
Şi tot mă străduiesc, de mâine
să mă las. De ziua mea. De Crăciun. De Anul Nou. La prima mărire de salariu. Când cade guvernul. Când o să zică Iohannis ceva. Dacă plouă. Dacă-i soare. Et caetera. 
Fără Nicorette, fără plasturi cu nicotină, fără alte şmecherii, am reuşit performanţa să nu fumez o oră. La dentist. Dar în somn, reuşesc chiar şi 5 ore. 
Nu-mi pot scoate din minte chestia asta că, a fuma, e opţiunea mea de om liber. 
Dar, desigur că a fi liber, înseamnă să respecţi libertatea celorlalţi. Şi nu-mi doresc să deranjez pe nimeni cu fumurile mele. 
La urma urmei, nefumătorii au dreptul să moară sănătoşi.  
 

CÂT MAI CONTEAZĂ?

Prima Gală a muzicii ROCK în România, Casa de cultură din Bacău, 1985.

Tovarăşii de la Ministerul Culturii şi Edicaţiei Socialiste ne-au interzis să numim manifestarea "Festivalul muzicii rock" argumentând că "Festivalul" Cântarea României nu poate avea concurenţă. În plus, ni s-a sugerat să scoatem litera k din rock, pe motiv că ar fi o literă cosmopolită. Vezi şi http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/08/litera-cosmopolit.html
În imagine: Octavian Ursulescu, prezentator celebru la acea vreme, şi Lorbert Siegfried, sunetist şi maestru de lumini.
Între ei, io, în calitate de ferment.
Dacă vă vine să credeţi!

Moldova vrea autostradă: Iaşi – Târgu Mureş. PRIN BACĂU!

       Frumoase vise cântă ţara, de dimineaţă până seara...

       Românii au talente imposibil de enumerat, o recunoaşte o lume-ntreagă. Dar cel mai mare talent îl au la visat. Nu la gândit. Sau, mai ales la făcut ceva. La visat.

Iar noi, ăştia care respirăm aerul poetic al bacăului îi întrecem pe toţi. Visăm ca nebunii, chiar şi când nu dormim. Visăm en gross şi en detail cu un talent irefutabil, inexorabil şi ineluctabil. Visele ne ţin în viaţă, veşnic tineri, flămânzi şi proşti. 

       Când realitatea ne arde peste bot câte-o scatoalcă, ne frecăm la ochi şi ne-apucăm să constatăm cât de nenorocită-i zona în care ne-a fost dat să trăim. Ne burzuluim cu vorbe alese, că la asta suntem buni, pe la conferinţe, forumuri, adunări, prin cârciumi şi cafenele, facem analize deştepte, swot-uri şi grafice de perspectivă care mereu ies foarte minunate. Aşa de minunate că ne-apucă iar visarea. Nici nu ne mai trebuie apă caldă, spitale, insule de agrement, drumuri, curăţenie prin oraş. Le visăm, şi gata. Ce să mai vorbim de autostrăzi. La astea visăm de douj' de ani şi nu ne mai săturăm admirându-ne cum zburăm la volan pân-la Bucureşti, pân-la Braşov, pân-la Iaşi, de-i mai lung visul decât drumul. Mai ales acum, când a apărut pe piaţă rachiul de toporaşi.

           Vineri ne-am adunat vreo treizeci de visători de ăştia de profesie, la prea-frumosul Centru de Afaceri din Bacău, (trecând în viteză pe lângă Puşcărie, Doamne fereşte, ptiu, ptiu!) ca să mai visăm niţel la cum o să fie Moldovioara noastră peste 15 ani. Şi ne-a plăcut mult că din toţi ăia pe care i-am trimis în Parlament să viseze pentru noi, doar vreo trei, repectiv Ionel Paler, Dragoş Luchian şi Vasile Nistor, în ani de zile, au prins rând la microfonul poporului şi au şoptit - ca să nu trezească naţia din visare - că am avea nevoie de niscai drumuri mai europene şi pe-aicişa, prin Est, că doar n-om fi ai nimănui.             

          Inventarul aplicat al intervenţiilor sterpe ale prealuminaţilor noştri aleşi, ilustrat cu docomente, l-a făcut Dorin Chirilescu, blogger, de la asociaţia Spirit Civic.

        Numa' ce s-a mâniat domnul arhitect Amâiei, care, de când tot face Catedrala Neamului, s-a săturat să tot piardă săptămânal câte şase ore dus şi tot atâtea întors, pân-la poala înalţilor popi de la Capitală, şi-a pus mâna pe microfon. Profesionist, exact şi inteligent, Volodea a demonstrat cu argumente cum vor să scape România şi Europa de prăpădita noastră Moldovă, lipsind-o de legături rutiere vitale cu celelalte regiuni istorice.

         După care, senatorul de Bacău, Dragoş Luchian, ne-a arătat elegant, vibrant şi înălţător, ce-nseamnă un visător ales: el a găsit resursele cu care se pot face toate autostrăzile visate, anume, patru deodată: Iaşi - Suceava - Cluj, Iaşi Tg. Neamţ - Tg. Mureş, Bacău - Paşcani şi Braşov - Bacău!!! Toate, până-n anul 2030! Numai creştere economică să fie. Că dacă-i creştere, e şi autostrăzi.

       Domnul Simovici, şeful Camerei de Comerţ Bacău, a visat pe viu şi mai profund. Domnia-sa a afirmat stentorial că, dacă se dezvoltă economic Moldova, atunci se reduce şi decalajul cu Ardealul.

        Dar, desigur, cum să nu. Dacă şi cu Parcă s-au suit în barcă. Dacă nu era, Parcă se-ntâmpla???

        Discursurile au avut o logică impecabilă, parcă erau ale unor oameni perfect treji: când vom avea căi de comunicaţie cu Vestul, va exista şi-n Moldova creştere economică. Şi reciproc. Şi, dacă va fi creştere economică, vom avea şi autostrăzi. Iar dacă nu, NU!

       Visam şi mă ţineam de burtă să nu-mi pocnească de râs. Să nu cad de pe scaunul pluşat. Da' ce tare-am râs, de-mi venea să plâng de cât de bine-am mai visat.

       Măcar, ne-am dat seama, la conferinţa organizată de afaceri.ro, că visătorii din Iaşi nu-s mai ai dracu' de deştepţi decât noi. Ba, din contra. Îs la fel de adormiţi şi de fraieri că nu visează să pună mâna pe joardă şi să dea năvală, în calitate de răzeşi, şi să-i altoiască pe impotenţii, pe nenorociţii, pe neica-nimenii pe care i-au trimis să-i reprezinte în Parlament.

         Uite-aşa, cum visăm şi noi, visătorii de Bacău, c-o s-o facem. Când ne-om trezi din visare.

Un bărbat şi orişicâte femei sau QUANDOQUE BONUS DORMITAT HOMERUS

Ca să nu generez aşteptări inutile celor interesaţi, o s-o spun încă de la început: destul de departe de a fi revelaţia mult aşteptată care să anunţe revirimentul calitativ al Teatrului Bacovia, cea de-a doua premieră a anului, "Un bărbat si...cam multe femei", adaptare după textul lui Leonid Zorin, este totuşi un spectacol pasabil. Spre bun. Direcţia de scenă aparţine cunoscutului Bogdan Ulmu, un veteran al montărilor teatrale, peste 140, el însuşi regizor, scenarist, scenograf, precum şi autor a mii şi mii de articole şi pastile umoristice  Un palmares prestigios, la care trebuie adăugate şi cele peste 20 de cărţi publicate, precum şi activitatea sa de profesor la universităţile din Iaşi, Bucureşti sau Bacău.

Aşadar, afişul teatrului băcăuan anunţă o combinaţie fericită: o comedie spumoasă, un colectiv talentat şi ambiţios şi un redutabil om de teatru pasionat de umor şi de replică sarcastică.

Spectacolul debutează furtunos cu o coloană sonoră dinamică (melanj de bucăţi muzicale cunoscute, între care şi maia strana radnaia, ca să ne fie clar că ne aflăm în spaţiul temporal al fostei Uniunii Sovietice). Un bărbat şi trei femei bat podeaua scenei cu toată dăruirea, într-un moment care durează până la istoveală. După care începe comedia. N-am să m-apuc să povestesc spectacolul, abia a fost premiera.

Pe masivul Ştefan Ionescu, l-am simţit pipăind cu timididate personalitatea personajului principal, Gavrunski, şi, uneori, chiar identificându-se cu soţul surmenat, cu pacientul resemnat şi ascultător, apoi cu ipostaza de Don Juan. Din păcate, strivit parcă de viteza cu care se succed scenele, pierde ordinea firească şi motivaţia stărilor emoţionale. În intenţia de a caricaturiza, gesticulează prea mult, se agită fără sens mimând trăiri neidentificabile şi tentează vizibil, prea vizibil, să stârnească hazul publicului. Fără mare succes, atâta vreme cât cel mai comic gag pe care-l comite e acela de a-şi  arunca vodca dintr-un pahar pe propria-i faţă. Personajul pe care-l dezvăluie este inegal în expresie, cu o dicţie deficitară, abundând în r-uri şi s-uri parazite care-i fac greu de înţeles şi, pe alocuri, de-a dreptul imperceptibil discursul actoricesc (nu şi atunci când mestecă un măr, sau când mănâncă floricele, momente în care, paradoxal, parcă replicile îi sună mai clar:).

Dimpotrivă, dezinvolte, cu pasiune, expresivitate şi mare poftă de joc sunt cele trei actriţe care fac, într-un tur de forţă demn de admiraţie, rolurile femeilor care-l poartă pe Gavrunski de la normalitate la nebunie şi de la disperare la extazul amoros. Bine mobilate emoţional, Anca Bucşă, Marlene Duduman şi Nina Ionescu se transpun cu farmec şi naturaleţe personajelor feminine, care, ca şi-n viaţă, pot fi îngeri, scorpii, victime,  sau fiinţe romantice.  

Scenografia semnată de Cris Ciobanu este una minimalistă, dar funcţională. Mi-am amintit că, în spectacolul cu aceeaşi piesă după Zorin, prezentat de Claudiu Bleonţ şi Magda Catone, la Thearstock, în scenă era un decor format din…două scaune.

   

Da, şi scenografia contează într-un spectacol. Şi luminile. Şi coregrafia, semnată aici de  Simona Baicu. E important şi cel care trage cortina. E o creaţie colectivă, cum se spune. Dar nimic nu poate fi mai important decât regizorul, cel care dă sensuri noi textului, şi, în absolut egală măsură, expresivitatea şi capacitatea actorilor de a transmite emoţie. Sunt lucruri prea bine cunoscute. Problema mea e că, melodramatismele ieftine nu mă emoţionează. Dar trebuie să le admit existenţa, aşa cum admit existenţa multor lucruri care mă enervează. Cum este şi celebrul dicton latin din subtitlu, care afirmă o realitate pe care nu mi-aş fi dorit-o: „şi bunul Homer mai adoarme uneori”.

SOMNUL LIBERTĂŢII NAŞTE MONŞTRI

Sub plapuma caldă a democraţiei originale, clocesc embrionii inepţi ai unei dictaturi mai perverse decât toate dictaturile la un loc: cea a proştilor.

Nu că eu aş fi deasupra plapumei, dar simt cum colcăie lângă mine gloata lipicioasă şi urât mirositoare.  În mulţime, feţe patibulare, fanatici ai bârfei de mahala, cu o expresie de ură cleioasă, agitând pancarte mobilizatoare şi scandând, la semnal, lozinci care netezesc creierul.

Pe scenă, lideri ai dezinformării, împlinind misiunea bine plătită a demagogiei ipocrite, mimând profesionist emoţia crocodilului blând, cu ochii în lacrimi, gata să hăpăie conştiinţe naive, capete cu un singur neuron.

Nu-mi amintesc să fi asistat la o manifestare mai penibilă, cu discursuri mai bombastice şi mai delirante, aidoma celor urlate la mitingurile naziste din anii 30 care l-au adus la putere pe Hitler.

Imagini iconice pentru modelul unui miting ridicol prin miză, mijloace şi rezultate: Madam Grecu în genunchi, miorlăind patetic cu lacrimile pe obraz şi Badea cel Şmeker, elogiindu-l greţos pe sfântul Voiculescu, eroul mistic al neamului.

Antena 3 e aici? Da, prieteni! Cu mare regret, mi-e teamă că Antena 3 e aici, chiar dacă scoateţi programul de pe telecomandă.

OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA LA TEATRUL DIN BACĂU

Omul care a văzut moartea este o poveste despre aspiraţii existenţiale, despre forţa şi efectul manipulării experte, despre ipocrizie, despre dragoste şi politică. Textul lui Victor Eftimiu, scris în 1928 şi inclus în ciclul „Comedii provinciale”, construieşte o acţiune alertă, cu situaţii insolite şi dialoguri spumoase, criticând curajos politicianismul şi punând într-o lumină tragi-comică debusolarea individului.

Intenţia spectacolului pus în scenă recent la Teatrul Municipal Bacovia este aleatoriu tangenţială cu semnificaţiile propuse de textul de bază al piesei. Angajat într-un pariu - pe care l-aş caracteriza drept curajos - de mult câştigat de cele mai sonore nume ale teatrului românesc, regizorul Geo Balint – de altfel un artist dotat cu o experienţe scenică remarcabilă care a generat de multe ori spectacole memorabile – scapă firul poveştii din mână şi reprezentaţia capătă aspectul unei improvizaţii care ar mai fi avut nevoie de 10-15 repetiţii ca să devină o producţie memorabilă. Ceea ce am văzut la recenta premieră a fost o intenţie artistică remarcabilă prin bâlbe regizorale fatale. 

Cred că totul pleacă de la decupajul regizoral în care ambiţia de a reaşeza în zilele noastre acţiunea concepută de Victor Eftimiu în urmă cu 87 de ani subminează flagrant coerenţa minunatului text, generând confuzii în receptarea mesajului. De aici rezultă şi o anumită zăpăceală în creionarea personajelor, care se transmite şi publicului care nu mai ştie ce să creadă. Şi tot de aici, aplauzele mai mult decât timide, cu excepţia celor de final, şi a omagiilor florale depuse de cei doi viceprimari ai minunatului nostru Municipiu.  Cu Mu mare.

Remarcabilă energia şi pasiunea cu care actorii din distribuţie, Florin Zăncescu, Bogdan Matei, Viorel Baltag, Florina Găzdaru, Ştefan Alexiu, Daniela Vrînceanu şi Alexandra Paşcu, fără excepţie, fac eforturi vizibile să cucerească prin orice mijloace (din păcate şi prin gesturi exagerate, replici rostite fără intensitate lăuntrică, gaguri demne de Ţociu şi Palade) un public care aştepta să trăiască emoţiile unei noi viziuni a arhicunoscutei partituri teatrale care este Omul care a văzut moartea.

         Florina Găzdaru, în rolul său de matroană dictatorială, se agită ca un caporal în faţa superiorului, într-o permanentă mişcare browniană, ba mimând interesul pentru ce se petrece în scenă, ba etalându-şi provocator gambele, parcă vrând să se facă observată. Alexandra Paşcu, alias Alice, fiica ei, într-un tandem deseori disjunct cu Raluca Filimon, reliefat şi prin costumele similare, creionează un personaj simpatic, dar lipsit de consistenţă. George, logodnicul, interpretat de Ştefan Alexiu, are incoerenţe emoţionale şi un soi de incompatibilitate cu logodnica lui cu care se pupă totuşi pasional şi expozitiv de câteva ori.

Bogdan Matei, Înecatul beneficiază de un machiaj atât de ridicol, încât eşti tentat să crezi că exact asta s-a şi vrut, să fie ridicol. Dar actorul joacă bine şi precizează un personaj complex, elocvent şi persuasiv, poate singurul care ştie şi textul rolului său.

Totuşi, veteranii Viorel Baltag (Domnul Leon) şi Florin Zăncescu (Alexandru Filimon) reuşesc să creioneze două personaje (în mare parte) credibile prin jocul lor viguros şi caricatural, deşi cu sincope de abordare a textului care m-au făcut să mă întreb dacă în schema Teatrului mai există postul de sufleur.

Fiecare dintre eroii din scenă este, deopotrivă, şi personaj negativ, dar şi pozitiv. La buimăceala asta se adaugă prestaţia bieţilor actori chinuiţi de destinul lor care se încurcă în replici şi confundă până şi numele personajelor cu care sunt în dialog.

         Ca spectator, am mai avut parte de muzică rock, de telefoane mobile, de umor ieftin (uneori gregar), într-un melanj plin de ambiguităţi şi poncife actoriceşti, totul într-un decor clasic de spectacol cu resurse minime, ca să nu zic ieftin. Ca şi coloana sonoră, de o ambiguitate perfectă. Sincere felicitări, Ciprian!

M-am tot întrebat ce mesaj a vrut să-mi transmită Geo prin faptul că Servitoarea (Daniela Vrînceanu) vorbeşte ruseşte şi că în final îşi arată frumoasele, albe pulpe, într-un dans senzual. Şi de ce trona portretul lui Isus în partea centrală a scenografiei. Oare era portretul Înecatului şi eu nu mi-am dat seama? Care-i ideea pe care n-am priceput-o neam, că trei tablouri atârnate pe pereţi erau alb-negru şi numai unul era color? Ce trebuia să simt eu, spectatorul nesimţit, până-n gât sătul de excesele ortodoxiei, la finalul apoteotic, îngrozitor de patetic, cu Tatăl nostru rostit de o voce şepeleagă de copil? Trebuia să râd, sau să mă cutremur îngenuncheat de evlavie pe mocheta teatrului? 

Hai Geo, alege: ori dă-o dracului, ori Doamne-ajută!

            Prea melodramatic, prea ca la ţară.

  

…Pentru că parcasem maşina în spatele Teatrului, am fost nevoit să trec prin dreptul cabinelor, unde Geo Balint primea flori şi felicitări de la numeroşii săi prieteni şi admiratori. I-am întins mâna şi l-am salutat. „Nu te felicit”, i-am spus, iar el a zâmbit calp şi mi-a răspuns „Asta-i viaţa!”

EUROVISION 2016 - Clasamentul Varanus pentru România

Am ascultat de câteva ori cele 12 cântece selectate de juriul de specialişti români pentru EUROVISION.
Am notat cu note de la 1 la 10 fiecare piesă pentru: ritm, inovaţie, voce, melodie şi impresie. Primele trei, cu punctaj maxim la diferenţe minore, sunt:

Doru Todoruţ feat. Irina Baianţ - VOICE


Ovidiu Anton - MOMENT OF SILENCE


Andra Olteanu - NAI NAI


Dintre toate, ca mesaj, se detaşează Ovidiu Anton  cu MOMENT OF SILENCE:

Moment of Silence 
We stand on the edge They want us to break They want us to fall Cause power's at stake They parade, Laughing at us as we fade With blood on their hands Enjoying the feast The cross on the wall The eyes of the beast They parade, Laughing at us as we fade And I just, can't take anymore This hate is burning my soul In the darkest night Feel the power in you Take a moment of silence And fight for the truth Fight for the truth I ve seen them all come and go They' re to blame, Empty words wicked game Cause for all of their lies We pay with our lives In the darkest night Feel the power in you Take a moment of silence And fight for the truth Fight for the truth Watching the days go by Nothing changed Nothing new Take a moment of silence And fight for the truth In the darkest night Feel the power in you Take a moment of silence And fight for the truth Watching the days go by Nothing changed Nothing new Take a moment of silence...

Parcă e tot ce-ar trebui să facem ca să ne fie mai bine....

Pun, contra cost, la dispoziţia candidaţilor slogane electorale inedite şi persuasive, cu mare impact (sub)liminal asupra electoratului. Succes garantat! Concep slogane adaptate,la cerere, în funcţie de calitatea alegătorilor (fraieri, deştepţi, adormiţi, alcoolici, şmecheri, visători sau nehotărâţi). Subtile sau directe, grave sau comice, produsele noastre asigură victoria în alegeri a oricărui candidat, indiferent de studii sau experienţă, în lupta contra bunăstării guvizilor. Nu ezitaţi!