marți, februarie 23, 2016

Un bărbat şi orişicâte femei sau QUANDOQUE BONUS DORMITAT HOMERUS





Ca să nu generez aşteptări inutile celor interesaţi, o s-o spun încă de la început: destul de departe de a fi revelaţia mult aşteptată care să anunţe revirimentul calitativ al Teatrului Bacovia, cea de-a doua premieră a anului, "Un bărbat si...cam multe femei", adaptare după textul lui Leonid Zorin, este totuşi un spectacol pasabil. Spre bun. Direcţia de scenă aparţine cunoscutului Bogdan Ulmu, un veteran al montărilor teatrale, peste 140, el însuşi regizor, scenarist, scenograf, precum şi autor a mii şi mii de articole şi pastile umoristice  Un palmares prestigios, la care trebuie adăugate şi cele peste 20 de cărţi publicate, precum şi activitatea sa de profesor la universităţile din Iaşi, Bucureşti sau Bacău.

Aşadar, afişul teatrului băcăuan anunţă o combinaţie fericită: o comedie spumoasă, un colectiv talentat şi ambiţios şi un redutabil om de teatru pasionat de umor şi de replică sarcastică.

Spectacolul debutează furtunos cu o coloană sonoră dinamică (melanj de bucăţi muzicale cunoscute, între care şi maia strana radnaia, ca să ne fie clar că ne aflăm în spaţiul temporal al fostei Uniunii Sovietice). Un bărbat şi trei femei bat podeaua scenei cu toată dăruirea, într-un moment care durează până la istoveală. După care începe comedia. N-am să m-apuc să povestesc spectacolul, abia a fost premiera.

Pe masivul Ştefan Ionescu, l-am simţit pipăind cu timididate personalitatea personajului principal, Gavrunski, şi, uneori, chiar identificându-se cu soţul surmenat, cu pacientul resemnat şi ascultător, apoi cu ipostaza de Don Juan. Din păcate, strivit parcă de viteza cu care se succed scenele, pierde ordinea firească şi motivaţia stărilor emoţionale. În intenţia de a caricaturiza, gesticulează prea mult, se agită fără sens mimând trăiri neidentificabile şi tentează vizibil, prea vizibil, să stârnească hazul publicului. Fără mare succes, atâta vreme cât cel mai comic gag pe care-l comite e acela de a-şi  arunca vodca dintr-un pahar pe propria-i faţă. Personajul pe care-l dezvăluie este inegal în expresie, cu o dicţie deficitară, abundând în r-uri şi s-uri parazite care-i fac greu de înţeles şi, pe alocuri, de-a dreptul imperceptibil discursul actoricesc (nu şi atunci când mestecă un măr, sau când mănâncă floricele, momente în care, paradoxal, parcă replicile îi sună mai clar:).

Dimpotrivă, dezinvolte, cu pasiune, expresivitate şi mare poftă de joc sunt cele trei actriţe care fac, într-un tur de forţă demn de admiraţie, rolurile femeilor care-l poartă pe Gavrunski de la normalitate la nebunie şi de la disperare la extazul amoros. Bine mobilate emoţional, Anca Bucşă, Marlene Duduman şi Nina Ionescu se transpun cu farmec şi naturaleţe personajelor feminine, care, ca şi-n viaţă, pot fi îngeri, scorpii, victime,  sau fiinţe romantice.  

Scenografia semnată de Cris Ciobanu este una minimalistă, dar funcţională. Mi-am amintit că, în spectacolul cu aceeaşi piesă după Zorin, prezentat de Claudiu Bleonţ şi Magda Catone, la Thearstock, în scenă era un decor format din…două scaune.
   
Da, şi scenografia contează într-un spectacol. Şi luminile. Şi coregrafia, semnată aici de  Simona Baicu. E important şi cel care trage cortina. E o creaţie colectivă, cum se spune. Dar nimic nu poate fi mai important decât regizorul, cel care dă sensuri noi textului, şi, în absolut egală măsură, expresivitatea şi capacitatea actorilor de a transmite emoţie. Sunt lucruri prea bine cunoscute. Problema mea e că, melodramatismele ieftine nu mă emoţionează. Dar trebuie să le admit existenţa, aşa cum admit existenţa multor lucruri care mă enervează. Cum este şi celebrul dicton latin din subtitlu, care afirmă o realitate pe care nu mi-aş fi dorit-o: „şi bunul Homer mai adoarme uneori”.