luni, februarie 15, 2016

OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA LA TEATRUL DIN BACĂU




Omul care a văzut moartea este o poveste despre aspiraţii existenţiale, despre forţa şi efectul manipulării experte, despre ipocrizie, despre dragoste şi politică. Textul lui Victor Eftimiu, scris în 1928 şi inclus în ciclul „Comedii provinciale”, construieşte o acţiune alertă, cu situaţii insolite şi dialoguri spumoase, criticând curajos politicianismul şi punând într-o lumină tragi-comică debusolarea individului.

Intenţia spectacolului pus în scenă recent la Teatrul Municipal Bacovia este aleatoriu tangenţială cu semnificaţiile propuse de textul de bază al piesei. Angajat într-un pariu - pe care l-aş caracteriza drept curajos - de mult câştigat de cele mai sonore nume ale teatrului românesc, regizorul Geo Balint – de altfel un artist dotat cu o experienţe scenică remarcabilă care a generat de multe ori spectacole memorabile – scapă firul poveştii din mână şi reprezentaţia capătă aspectul unei improvizaţii care ar mai fi avut nevoie de 10-15 repetiţii ca să devină o producţie memorabilă. Ceea ce am văzut la recenta premieră a fost o intenţie artistică remarcabilă prin bâlbe regizorale fatale. 
Cred că totul pleacă de la decupajul regizoral în care ambiţia de a reaşeza în zilele noastre acţiunea concepută de Victor Eftimiu în urmă cu 87 de ani subminează flagrant coerenţa minunatului text, generând confuzii în receptarea mesajului. De aici rezultă şi o anumită zăpăceală în creionarea personajelor, care se transmite şi publicului care nu mai ştie ce să creadă. Şi tot de aici, aplauzele mai mult decât timide, cu excepţia celor de final, şi a omagiilor florale depuse de cei doi viceprimari ai minunatului nostru Municipiu.  Cu Mu mare.

Remarcabilă energia şi pasiunea cu care actorii din distribuţie, Florin Zăncescu, Bogdan Matei, Viorel Baltag, Florina Găzdaru, Ştefan Alexiu, Daniela Vrînceanu şi Alexandra Paşcu, fără excepţie, fac eforturi vizibile să cucerească prin orice mijloace (din păcate şi prin gesturi exagerate, replici rostite fără intensitate lăuntrică, gaguri demne de Ţociu şi Palade) un public care aştepta să trăiască emoţiile unei noi viziuni a arhicunoscutei partituri teatrale care este Omul care a văzut moartea.

         Florina Găzdaru, în rolul său de matroană dictatorială, se agită ca un caporal în faţa superiorului, într-o permanentă mişcare browniană, ba mimând interesul pentru ce se petrece în scenă, ba etalându-şi provocator gambele, parcă vrând să se facă observată. Alexandra Paşcu, alias Alice, fiica ei, într-un tandem deseori disjunct cu Raluca Filimon, reliefat şi prin costumele similare, creionează un personaj simpatic, dar lipsit de consistenţă. George, logodnicul, interpretat de Ştefan Alexiu, are incoerenţe emoţionale şi un soi de incompatibilitate cu logodnica lui cu care se pupă totuşi pasional şi expozitiv de câteva ori.
Bogdan Matei, Înecatul beneficiază de un machiaj atât de ridicol, încât eşti tentat să crezi că exact asta s-a şi vrut, să fie ridicol. Dar actorul joacă bine şi precizează un personaj complex, elocvent şi persuasiv, poate singurul care ştie şi textul rolului său.

Totuşi, veteranii Viorel Baltag (Domnul Leon) şi Florin Zăncescu (Alexandru Filimon) reuşesc să creioneze două personaje (în mare parte) credibile prin jocul lor viguros şi caricatural, deşi cu sincope de abordare a textului care m-au făcut să mă întreb dacă în schema Teatrului mai există postul de sufleur.

Fiecare dintre eroii din scenă este, deopotrivă, şi personaj negativ, dar şi pozitiv. La buimăceala asta se adaugă prestaţia bieţilor actori chinuiţi de destinul lor care se încurcă în replici şi confundă până şi numele personajelor cu care sunt în dialog.
         Ca spectator, am mai avut parte de muzică rock, de telefoane mobile, de umor ieftin (uneori gregar), într-un melanj plin de ambiguităţi şi poncife actoriceşti, totul într-un decor clasic de spectacol cu resurse minime, ca să nu zic ieftin. Ca şi coloana sonoră, de o ambiguitate perfectă. Sincere felicitări, Ciprian!

M-am tot întrebat ce mesaj a vrut să-mi transmită Geo prin faptul că Servitoarea (Daniela Vrînceanu) vorbeşte ruseşte şi că în final îşi arată frumoasele, albe pulpe, într-un dans senzual. Şi de ce trona portretul lui Isus în partea centrală a scenografiei. Oare era portretul Înecatului şi eu nu mi-am dat seama? Care-i ideea pe care n-am priceput-o neam, că trei tablouri atârnate pe pereţi erau alb-negru şi numai unul era color? Ce trebuia să simt eu, spectatorul nesimţit, până-n gât sătul de excesele ortodoxiei, la finalul apoteotic, îngrozitor de patetic, cu Tatăl nostru rostit de o voce şepeleagă de copil? Trebuia să râd, sau să mă cutremur îngenuncheat de evlavie pe mocheta teatrului? 
Hai Geo, alege: ori dă-o dracului, ori Doamne-ajută!
            Prea melodramatic, prea ca la ţară.
  
…Pentru că parcasem maşina în spatele Teatrului, am fost nevoit să trec prin dreptul cabinelor, unde Geo Balint primea flori şi felicitări de la numeroşii săi prieteni şi admiratori. I-am întins mâna şi l-am salutat. „Nu te felicit”, i-am spus, iar el a zâmbit calp şi mi-a răspuns „Asta-i viaţa!”