LIBERTATEA DE A FUMA VERSUS LIBERTATEA DE A MURI SĂNĂTOS

Opţiunea corectă în viaţă e mama fericirii.
Când eşti fumător, decizia de a te lăsa nu mai e o opţiune, e un adevărat coşmar.

În vara asta se împlinesc 50 de ani de când am fumat prima ţigară, tăiată cu briceagul meu în formă de peşte dintr-un vârf de strujan de păpuşoi. Ceva groaznic, dar fumul acela înecăcios mă făcea solidar cu pieile roşii, cu Winnetou şi cu Tom Sawyer și prietenul lui sclavul Huckleberry Finn, şi-mi dădea iluzia libertăţii. De altfel, în filmele americane din vremea aceea, toţi eroii pozitivi, când aveau de zis vreo replică remarcabilă, numa ce-şi aprindeau o ţigară. Erau liberi s-o facă. Şi-n filmele ruseşti, la fel. Şi ruşii aveau această libertate. Abia prin deceniul opt, americanii au impus producătorilor de la Hollywood o lege prin care doar personajele negative puteau fuma. În filmele româneşti se fumează şi acum. De-aia, probabil, multe din ele sunt doar fum.
Buuun. carevasăzică, am duhănit la greu Bucegi, Carpaţi, Mărăşeşti, Diplomat, Aroma, Snagov (furate de la bunică-mea), Select (ţigări aplatizate, în cutii mişto de carton în care puteai să pui cârligele de pescuit) şi, spre sfârştul liceului Kent, Marlboro, Phillip Morris (cu filtru negru de cărbune, în pachete de plastic maronii, cu colţuri rotunjite), Dunhill (ah ce aromă aveau cele din elegantele pachete cu două sectoare, învelite în poleială aurie!), Peter Stuyvesant (o marcă dispărută de pe pachetul căreia am aflat că tipul a fost un erou care served as the last Dutch Director-General of the colony of New Netherland from 1647 until it was ceded provisionally to the English in 1664, after which it was renamed New York. He was a major figure in the early history of New York City. Among the projects built by Stuyvesant's administration were the protective wall on Wall Street, the canal that became Broad Street, and Broadway. (Wikipedia). La ora aceea, asta era o informaţie care făcea ca fetele să cadă ca muştele la miere.
Peste toate, simt şi acum senzaţia delicată de mentă din superbele Ariel, pe care, descurcăreţ ca tot românul, am descoperit că o puteam repeta până şi cu nenorocitele de Mărăşeşti, dacă le puneam în vârf două-trei granule de Menthol, pe care-l cumpăram de la farmacie cu nimica toată.
Nu-s chiar atât de pervers ca să m-apuc să calculez cât m-a costat până acum viciul ăsta. Mai mult ca sigur că n-aş fi fost mai bogat decât sunt, că doar suma viciilor este constantă.
De câteva ori, am încercat să mă lepăd de satana nicotinei. Odată, vreo două săptămâni. Odată, poate aproape o lună. Şi altădată, prin 93, în Elveţia, cu plasturi nicotinici, chiar două luni. Numai că, ajuns în ţară, am luat-o şi mai răzbit.
Acu doi ani, fiindcă nu mai puteam să merg (artera femurală aproape blocată) mi s-a făcut un by-pass. În spital, fireşte, n-am fumat, nici n-aveam cum, imobilizat la pat, vreo trei săptămâni. Chiar cu regim sever şi pumni de hapuri, cum am ieşit, am cumpărat tutun, şi dă-i! Altfel, turbam de-a binelea.
Şi tot mă străduiesc, de mâine
să mă las. De ziua mea. De Crăciun. De Anul Nou. La prima mărire de salariu. Când cade guvernul. Când o să zică Iohannis ceva. Dacă plouă. Dacă-i soare. Et caetera. 
Fără Nicorette, fără plasturi cu nicotină, fără alte şmecherii, am reuşit performanţa să nu fumez o oră. La dentist. Dar în somn, reuşesc chiar şi 5 ore. 
Nu-mi pot scoate din minte chestia asta că, a fuma, e opţiunea mea de om liber. 
Dar, desigur că a fi liber, înseamnă să respecţi libertatea celorlalţi. Şi nu-mi doresc să deranjez pe nimeni cu fumurile mele. 
La urma urmei, nefumătorii au dreptul să moară sănătoşi.