Nu poate fi inima mea pompa asta cu garnituri uzate. Mai degrabă rasa
pură a acestei imagini cu fond de pian care încă purjează mici globule
de spirit, mici bucurii, ca incestul nedovedit. Nu cred că e inima mea, e
inima altcuiva, trecută fraudulos peste granița dintre mine și purgatoriu.
Poți să-i taxezi on line înțepenirea în rugina principiilor, s-o lovești cu
pumnii tăi mici în ventriculul obosit, să dai cu noroi în aroganța ei cu
aromă de mucegai, să stingi focul de tabără.
O biată Inimă de rebel oxidată de așteptări.
Nu-mi pasă de amprenta mea cu structură art deco, de vizitator bizar al
prezentului, eu tot voi mâzgăli șoapte cu semne grafice în balcania mea
despre ce a fost și nu va mai fi.
Însângerez că nu mi-ai iubit disperat forma retro, mă doare că m-am
îndoit de forța mușchilor mei, să te fi ținut înnodată deasupra cerului ca
pe o speranță la vedere. Ca pe o velă. Ar fi trebuit să-ți fiu măcar busolă
dacă nu amant fără de moarte, în amintirea generației mele de ostatici cu
suflet confuz.
Mă uit la ora asta, când nici n-ar mai trebui să fiu în lumea scârbită de
absolut la nivel minus zero, să caut speranța într-o pierdere mare,
cum scrie la biblie. N-am fost capabil să-ți inventez o singurătate
din care să înțelegi galopul de cal ce nu putea opri
desăvârșirea împreunării cu albul nebun al fătului nostru alungat în
anotimpul
pierzaniei.
Îmi asum lipsa de grație, biciuiește-mă.
Admirabilă , furibunde, iconică!
RăspundețiȘtergere