Un rebel senzitiv

Observații profunde despre intimități creative, într-o cronică semnată de Violeta Savu în revista ATENEU: Dacã îmi va recomanda cineva o poezie atașându-i atributul „delicatã“, cu siguranțã asta ar fi, mai degrabã, o anti-reclamã fãcutã autorului ei. De aceea, în prezentarea cãrții Mai mult decât atât (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024), țin sã vã spun de la bun început cã nu veți gãsi în ea poezii delicate, ci unele fruste, persiflante și autopersiflante, parodice, satirice, autorul ei manifestând o luciditate tãioasã. De altfel, Val Mãnescu este un poet aparte, cu un stil inconfundabil, ceea ce remarcã și eseistul Gheorghe Iorga pe coperta a patra: „Val Mãnescu reseteazã manierele poetice de azi, cele convenabile particularitãților sale artistice, și convertește lirismul personalizat într-un lirism tranzitiv, pãstrând, uneori, avatarurile eului biografic... De la o carte la alta, poetul e mai mereu surprinzãtor, inventând teme și motive neașteptate și susținându-și imaginarul liric și convențiile estetice prin exprimãri lingvistice purtând matca și marca «Val Mãnescu»“. Dincolo de sarcasmul adesea afișat, poezia lui Val Mãnescu ascunde multã trãire, revoltã împotriva nedreptãții și chiar compasiune pentru suferința observatã în jur. O altã caracteristicã emblematicã a acestui poet este disimularea; în consecințã, trauma o camufleazã în ironie și autoironie: „val ce nume închipuit mai e și ãsta / cum sã scrii doar trei litere Amãrâte / în catalogul celor neVii cum sã nu hohoteascã clasa / când te cheamã Învãțãtorul suprem la tablã / dacã încã respiri teatral într-un mediu optim / pentru atingerea Obiectivelor prestabilite / și a parametrilor de performanțã // acum e atât de târziu încât / începe / sã fie prea Devreme“. Din loc în loc, izbucnesc mãrturisiri despre sentimente copleșitoare de teamã, disperare, angoasã („mâinele ãla de care vorbeam altã datã/ [...] cine știe dacã mai vine“; „moare de tristețe o pasãre care uitã sã cânte“; „sunt doar o patã inutilã de sânge“), transmise într-un așa crescendo încât efectul nu este monotonia tipic bacovianã, ci empatia efervescentã. Cum nu vrea sã renunțe la convențiile jocului, poetul a optat pe parcursul întregii cãrți la un sincretism între mesajul liric și forma graficã a textelor, poeziile fiind tehnoredactate cu fonturi și caractere diferite. Nu se obțin însã caligrame a la Apollinaire; ceea ce creeazã Val Mãnescu este un desen al propriului interior, cu stãri ce alterneazã, de la unele foarte agitate, pânã la liniștire, care e de fiecare datã doar aparentã. Poezia lui Val Mãnescu, chiar și atunci când are iz romantic, întrupeazã dualitãți cum ar fi: satiric/boem, efemer/statornic, memorie/uitare, intransigențã/tandrețe, apropiere/îndepãrtare, viațã/moarte etc. Val Mãnescu este un introvertit insolent, un rebel senzitiv, un sceptic idealist, un emfatic nonșalant. Nu cred cã l-ar deranja aceste simetrii oximoronice pe cel care într-unul dintre numeroasele texte-autoportrete spune: „bine ca sã fiu mai puțin emfatic înainte de urcarea la cer / șterg amprentele de pe rezerva ta de oxigen / la replica moartea vine oricum în extaz / din ultimul act al viitorului tãu / iubirea funcționeazã într-o Epocã / în care regula E sã nu-ți fie bine“. Cum nu cred cã a fost doar autoironic atunci când la Mai mult decât atât a pus subtitlul „Volum cu poeme uneori bizare“, cãci asociațiile abundente antinomice ar putea pãrea unui cititor comod... bizare. Sunt în aceastã carte și grațioase evocãri ale iubirilor din trecut, amintirile fiind generate de imagini sau de paradoxul unei trãiri ciclice. Confruntãrile dintre întâmplare și predestinare, dintre eros și thanatos, conștientizarea ireversibilitãții construiesc impresii de nostalgie însã nimic edulcorat; chiar atunci când se alunecã în oniric, survine rapid, ca un duș rece, trezirea la realitatea crudã). Exemplific prin câteva fragmente din poemul Idilã juvenilã: „Te-am invitat sã ne plimbãm în parc / Ca pe vremuri / Când erai invadatoarea nervului meu viu / zâmbeai fãrã milã uneltelor mele vechi iar eu / mã simțeam poet bolborosind / rugãciuni desenate pe scoarța copacilor / cu mâna stângã / momentul sã ies din cartea pe care-o scriam / dacã din iubirea aceea nebunã / se alegea praful și pulberea // [...] Îți țineam cãlcâiele în pumni / Pielea ta umpluse parcul de iasomie / semn cã e o mãsurã în toate / ªi-atunci ai spus / unu / pulsul circula prin arterele mele / peste viteza legalã / inventând giumbușlucuri / dar / ce frig s-a fãcut“. Cu fiecare carte Val Mãnescu se reinventeazã, aduce ceva nou din încercãrile vieții, aceastã carte fãcând pereche cu cea anterioarã – Totul e bine și nimic nu m-a durut (Bacãu, Ed. Babel, 2023) –, ambele scrise în urma unor proprii experiențe- limitã, transformate cathartic în poezie profundã. Poetul Robert Șerban puncteazã cu finețe cã Val Mãnescu reușește „o concentrare asupra dezastrului“. În fapt, Val Mãnescu este și nu este același din volumele sale anterioare. Faptul cã este recognoscibil este confirmat (și) de urmãtoarele observații ale criticului Adrian Jicu, fãcute într-o cronicã la cartea Efectul Placebo (Babel, 2013), ce caracterizeazã și prezentul volum: „Dincolo de bravadã (apanaj al inteligenței poetice), stau neliniștile unui suflet care trãiește spaima neantului. Douã sunt sursele acestei neliniști: spectrul morții și imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letalã și generatoare de poezie adevãratã“. În Mai mult decât atât, una dintre angoasele principale este boala incurabilã, implicit teama de moarte, dar poetul anihileazã maladivul, opunându-I strategic truculența. Astfel, poezia lui Val Mãnescu nu are nimic afectat, nimic superficial; este tãioasã, inteligentã, în același timp, pe dedesubtul ei însumeazã destule tãceri, melancolii și efuziuni lirice. 28 octombrie 2024 Revista ATENEU Violeta SAVU Un rebel senzitiv • •