LA BECI cu MARCEL IUREŞ

Sunt 16 ani de când am vorbit cu Marcel Iureş la el în beciul directorial al Teatrului ACT, de pe Victoriei. Am dat peste acest interviu pe o microcasetă cu o etichetă îngălbenită pe care scrie doar LA BECI, datată septembrie 2008. Interviul integral a apărut în revista INFOCREDIDAM, care se edita în 10 000 de exemplare în româneşte şi în cam o mie în engleză şi era expediată artiştilor, centrelor culturale, ambasadelor românești din străinătate. Pentru că accesul la această publicaţie era preferenţial, şi pentru că a venit toamna, vă las să vă încălziţi cu vorbele lui Marcel Iureş, care nu sunt deloc simple vorbe și au perfectă valabilitate și acum. (FRAGMENT) Val: Teatrul pe care l-aţi înfiinţat în pivniţa unde ne aflăm acum, Teatrul ACT… Marcel Iureș: ACTUL, ACTUL merge bine. Ne apropiem de o serbare de 10 ani, la anul, e în regulă, e bine. Vin din ce in ce mai mulţi oameni, mai mulţi tineri, mai entuziaşti, e ok. Avem prieteni buni în jurul nostru. Nu-s mulţi. Pot să-i laud, am mai pierdut pe unii, am câştigat pe alţii, e normal, aşa-i în viaţă. Dar sigur, sunt prieten la cataramă cu Shakespeare, cu Nichita Stănescu , cu Cărtărescu, cu mulţi. Unii ştiu, alţii nu ştiu. Alţii simt, alţii nu simt. Dar asta e. Val: Dar ăştia vii, de ce rămân aşa puţini la un moment dat pe listă? Marcel Iureș: Nu, n-au ei nici o vină. Nu e nimeni vinovat când se rupe o prietenie. După cum, amândoi sunt responsabili când se leagă o prietenie…Aşa e viaţa…Aşa a fost de la facerea lumii. Poate chiar mai rău, în sensul bun. Oamenii se legau pe suprafeţe şi pe adâncimi sufleteşti mult mai mari. Dar pot să spun că am prieteni buni. Toţi actorii din România îmi sunt prieteni. Doar că cum, în viteza asta blestemată, care e, de fapt, o ficţiune la nivel planetar, relaţia între oameni e azvârlită într-o manieră nevrotică, într-un stil cu totul şi cu totul bolnav, într-o vâltoare care, dac-o iei la bani mărunţi, nu e de loc periculoasă, e o iluzie. E un coşmar în minţile noastre ameţite de atâţia stimuli de suprafaţă… Val: Pune la cale cineva toate astea? Cine pune în mişcare vârtejul care ne scufundă într-o zonă apocaliptică, care ne transformă în entităţi aproape mecanice, reacţionând doar la nevoi primare : hrană, adăpost…? Marcel Iureș: Noi înşine. Vrem să dăm mâna măcar cu diavolul, dacă nu ajungem până la Dumnezeu. Părintele Cleopa, invitat la o emisiune Viaţa spirituală unde se discuta despre demonul vieţii mondene - şi moderne, fireşte, vorbea despre cât de perfid se ascunde diavolul în tentaţiile timpului pe care-l trăim, cât de omniprezent este el în tot ce dorim şi în tot ce facem. Părintele a spus: „ar trebui să vă consideraţi norocoşi că necuratul e aşa ascuns, că la mine vine din când în când în persoană…” Val: Şi noi îi mai vedem coada câteodată. Unde-şi flutură coada mai des? Prin scenă i-o mai vedeţi? E curată scena, e plină de îngeri? Marcel Iureș: Scena nu e niciodată curată. N-ar mai fi scenă! Scena e populată cu oameni, cu spirite, cu magie, cu fantome… Să nu mă întrebaţi ce fel, că nu vă spun. Vorba aia, nemţească : în fiecare casă există o pivniţă cu un mort în ea. Aşa şi cu teatrul. În fiecare teatru există un teanc, un mănunchi de fantome…. Val: Aţi pomenit de nemţi. Ce-aveţi cu nemţii? Marcel Iureș: Multe lucruri. Cu cultura germană, nu cu nemţii. Nemţii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi, au fantomele lor. Doar că fantomele lor au umor şi o clasă intelectuală grozavă. Iar ei sunt oameni cu multe carate, provin din nişte culturi din care n-am apucat să înţelegem nici un sfert din ceea ce conţin. Joc acum un text austriac, cel mai longeviv spectacol pe un text scris de un austriac. Avem deja şase stagiuni cu săli pline. Asta spune multe. Pot să vorbesc mult despre nemţi şi despre austrieci. Dar la fel de mult pot să vorbesc şi despre români. Despre tineretul român care a trecut de proba învăţatului libertăţii - o probă foarte grea! - şi a început să fie selectiv în această formă de libertate care e destul de mizeră în România. Mizeră în fondul ei, pentru că fondul ei este confuz. Confundăm libertatea cu nesupunerea, cu lipsa de disciplină, cu haosul. Val: Ce înseamnă libertatea, de fapt? Marcel Iureș: Libertatea e totul. Ea îl precede până şi pe Dumnezeu, e o condiţie a existenţei lui Dumnezeu, forma supremă a creaţiei. Nu fac judecăţi definitive. Am citat dintr-un filozof rus. Val: Să revenim la tineretul de azi. Ce înseamnă tineretul de azi? E o vârstă, e o generaţie, e o stare de spirit? Marcel Iureș: Într-un înţeles ordinar, înseamnă toţi cei care s-au născut după noi. În termeni demografici înseamnă generaţii. Val: Cât de profundă este generaţia tânără? Marcel Iureș: Mi-e greu să spun. Suntem abia la început, ca societate. Suntem la 1848 , dacă e să fim cinstiţi. Săritul din piatră în piatră în istorie, presupune riscuri pe care nu le poţi înfrunta decât întorcându-te la rădăcini. Mai întâi ar trebui să înţelegem ce înseamnă să-ţi pui canalizare, să captezi un izvor. Să ştii să te urci într-un autobuz, să ai apă curentă, să ai spitale, să nu arunci chiştocul oriunde. Ce presupune să faci un copil, să-l creşti, să ai grijă de el, să-i laşi moştenire ce ai mai bun…Ce înseamnă limba română, ce tribut uriaş a fost plătit pentru ea…Toate astea ar trebui să le ştim, ca să putem sta cu capul sus lângă vecinii noştri de Europă… Val: Are nevoie poporul acesta de bici, de zăbală? Marcel Iureș: Nu. S-au purtat cu el aşa cum te porţi cu o slugă, cu nişte servitori, cu nişte copii arieraţi. Au fost secole de dispreţ, de înşelătorie, de umilinţă care s-au impregnat în noi. S-a înfăptuit un program de distrugere a liderilor autohtoni. Un proces perfid de decapitare, care a început cu prigoana răzeşilor, a celor care erau gospodari, responsabili. Au făcut-o turcii, au făcut-o ruşii. S-a întâmplat de repetate ori, ultima dată în 45. E normal să nu găseşti acum lideri, continuitate, speranţă, sacrificiu, martiriu… Dar asta e, a fost soarta noastră… Val: Ar fi vreo ieşire? Marcel Iureș: Am intrat cu marasm cu tot în Europa. Orice sistem organic e deschis în natură. Se bazează pe circulaţia hidrocarburilor. Dar uite că s-a descoperit că în această lume există sisteme perfect închise care nu se bizuie pe hidrocarburi. Comunităţi vii care respiră sulf, beau sulf, mănâncă sulf şi se înmulţesc în sulf. Departe de mine gândul că poporul român ar fi un astfel de sistem închis. Dar situaţia noastră actuală mă împinge la o asemenea asociere de idei. Să te obişnuieşti să trăieşti într-o pungă plină cu gaz mortal, într-o asemenea duhoare, într-o toxicitate ca asta, să înghiţi atâta otravă şi să supravieţuieşti, să mai mişti încă, e o uriaşă performanţă! Prin geam se vede că suntem masochişti, dar eu am întâlnit aici, în punga asta, oameni foarte fericiţi. Care respiră bine mersi într-o indiferenţă otrăvitoare. În fericire sulfurică. Val: Vine din sindromul Stockholm, când victima pactizează cu călăul, ba chiar se simpatizează reciproc? Marcel Iureș: Trăim multe sindroame sulfurice: sindromul Năstase, sindromul Sacci & Sacci, sindromul Văcăroiu-Săniuţă, Becali-MapN, ne hrănim din sindroamele astea. Suntem într-o zonă unde tot Occidentul se împiedică. Orice om cu mintea clară, â normală, se poticneşte când vede cum trăim din sindroame. Orice analiză din exterior, de dincolo de geam, durează. Val: Cum e văzut Marcel Iureş acolo, dincolo? Ca un element aparte de substanţa românească? N-am dat de nici o referinţă negativă în cele câteva sute de articole despre dumneavoastră care plutesc prin Internet. Marcel Iureș: Asta e îngrijorător! Îmi creează nişte obligaţii şi o mulţime de datorii. A fi român şi a nu semăna cu toţi românii, e o aberaţie! Zi-mi ceva în româneşte – m-a rugat Ron Howard -, şi i-am spus câteva replici din „Capra sau Cine e Sylvia?”, de Edward Albee. Parcă i-aş fi băgat în sân un cub de gheaţă. L-a surprins foarte tare cum sună. Extraordinar – a zis – dar nu seamănă cu nimic din ce-am auzit până acum! Atât de diferit de orice! Limba română e o limbă superbă, poate cea mai bună limbă de teatru. Trebuie să ai grijă de o limbă aşa de minunată. Numai că ea e cam părăsită, zace undeva într-o baltă de sânge, limba română. Trec cu maşinile peste ea, trec cu Internetul, cu afacerile, cu detergenţii, cu telefonia, cu manelele, cu cimentul, şi ea, biata de ea, stă acolo şi rabdă. Val: Vorbim de pervertirea limbii noastre şi nu vorbim de spectacolele de teatru care uneori o murdăresc, o măcelăresc, o violează… Marcel Iureș: Nu, teatrul nu măcelăreşte limba română, dar poate să nu se ridice la strălucirea ei. Nerostind-o cum trebuie. Val: Nu aveţi cum să păziţi de unul singur spiritele din pivniţa asta unde se face ACTUL. Cine vă e aproape? Marcel Iureș: O, sunt mulţi. Să spun de Peter Simon, preşedinte la un consorţiu de firme germano elveţiano italiene, de Liviu Negoiţă, primarul sectorului 3, de ARCUB, mai nou. Ne-a ajutat Antoniu Petrescu de la Eriksson, apoi a fost şi Vodafone şi mulţi alţii…Sunt neaşteptat de mulţi, pentru o ţară în care ideea de implicare în cultură, de responsabilitate pentru viitorul spiritual al stă pe ultimul plan…În jocul social din ţara noastră, actul de sprijinire a culturii, a educaţiei, e la mare depărtare de ceea ce ar trebui să fie... Val: Cine se opune? Marcel Iureș: Confuzia e pe măsura legislaţiei care e ambiguă, discutabilă... E o zonă tălăzuitoare, ca o piftie, nu vreau să vorbim despre asta. Statul e patronul acestei ţări. Nu interesează pe nimeni care e soarta artistului, a oamenilor de scenă. Consecinţa este lipsa oricărei pieţe de artă, e o mlaştină din care toată lumea vrea să scoată peştele cel mare cu un simplu bold. Actorul face parte dintr-o breaslă fără statut social bine definit. Şi aici nu e vorba de salarii, ci de atenţia care se dă oamenilor de teatru de către stat. Funcţionăm pe un sistem de salarizare din 1956!!! Nici UNITER-ul, care ar trebui să fie purtătorul de cuvânt al artiştilor, nu apără pe nimeni, nu impulsionează pe nimeni, dă doar nişte premii, odată pe an, din banii statului…De 17 ani ţine un stindard îngheţat. Nu sunt prea încrezator în destinul și în statutul artistului român, al culturii romane în general, al limbii române, al puținilor romani care nu "cadrează" în bezmeticul decor actual național al României ca națiune (ne)civilizată. E un teritoriu ce pare preluat de generația tânără care confundă libertatea cu dezordinea, într-un spirit haotic care se hrănește mai mult cu necesități prozaice, cu internet, cu distracție, mai nou cu droguri, etc. Val: Depresivă concluzie, dar realistă. Sper totuși să apucăm să vedem o turnură evolutivă", într-o ţară în plin avânt politico-manelar, în care burtoşi analfabeţi cu cruci de aur de-un kil la gât stau băț în fruntea bucatelor și îşi fac singuri dreptate...