CU STELA DESPRE STELE

Prezenţa ei pe scenă sau pe micul ecran era electrizantă. De la prima replică te fascina cu superbia prezenţei, cu dicţia impecabilă, cu modul complice în care-ţi comunica ceea ce nu era scris în text. Eleganţa, distincţia, nobleţea gesturilor, întotdeauna măsurate, niciodată ieşind din normele bunului gust, dar şi ironia ascuţită, spiritul subtil al umorului bine dozat, toate acestea au făcut din STELA POPESCU simbolul actorului perfect, dotat cu toate calităţile care să-l impună pentru totdeauna pe firmamentul stelelor scenei româneşti. Stela Popescu s-a stins din viață la 81 de ani, în data de 23 noiembrie 2017, în casa ei din București cu urme de Puiu Maximilian, în care, cu 18 ani în urmă, am vorbit câte-n lună și-n stele. Merită să citiți printre rândurile de mai jos, transcrise de pe o minicasetă în salonul elegant, unde m-a invitat minunata doamnă să bem cafea și să tăclălim... Interviu publicat în revista INFOCREDIDAM în luna aprilie 2006. 

 Val Mănescu : Stela Popescu - un nume parcă predestinat să strălucească în constelaţia teatrului. Să începem cu începutul, stimată Doamnă! 

STELA POPESCU: Începutul, Doamne, e atât de departe, de parcă a fost ieri…M-am trezit dincolo de Prut, în România, dar ştiţi că Bucureştiul era Bucureşti, iar Chişinăul era la dracu-n praznic. Era în plin război şi Basarabia a fost obligată să vorbească ruseşte. Dar înainte de asta, Antonescu a avut o acţiune extraordinară, a dat un decret şi orice basarabean care voia să vină în patria mumă, în România, era ajutat, i se dădea locuinţă, ceea ce era senzaţional. Drept care, eu cu mama ne-am urcat în căruţele spitalului care se evacua din orăşelul nostru şi ne-am stabilit într-un sat lîngă Sibiu. Mama a primit post de învăţătoare şi, încet, încet, am evoluat.

V.M. Să revenim la cariera Stelei, aceea de stea a revistei româneşti. Cum v-aţi descoperit bucuria de a cânta, de a juca pe scenă, talentul de a comunica cu spectatorii?  

STELA POPESCU: Ce se întâmplă… Am stat puţin de tot prin Sibiu, apoi a fost foametea aia din ’47, când oamenii s-au retras către Ardeal pentru că era mai bogat, avea de toate, şi ne-am mutat la Braşov, unde am făcut şi liceul. Gustul de teatru mi s-a trezit devreme, de copil. Eu aveam o memorie foarte bună, întotdeauna spuneam poezii la şcoală, învăţam foarte repede, aveam înclinaţie spre asta, şi profesorii mei au observat. Era o perioadă în care teatrul din Braşov avea actori foarte buni, era într-o perioadă de înflorire. Un teatru bun într-un oraş contează enorm în educaţia unui copil. Te duci la teatru, vezi actori, vezi spectacole bune, atmosfera aceea miraculoasă cu lumini şi aplauze stârneşte pasiunea pentru teatru. Ori eu, care eram apropiată de scenă deja şi lumea mă tot lăuda, tot îmi spunea că sunt grozavă, am început să-mi doresc să fiu artistă, pe scenă. Eram în echipa de dans, în echipa de gimnastică, eram în toate echipele din lumea aia, viaţa mea toată era un spectacol. Sigur că m-am înscris la Şcoala Populară de artă şi făceam acolo şi cursuri de actorie, şi de muzică, şi de dans. Erau grozave şcolile astea. Părinţii erau fericiţi pentru că aveau copiii o preocupare, şi în acelaşi timp era un teren pe care se pot descoperi generaţii de copii talentaţi. Aşa că eu m-am dus la şcoala populară de artă şi, între timp, am terminat liceul. Eram o fată bună la carte, să ştii. În profesia noastră se mai spune că te-ai făcut actor pentru că nu ţi-a plăcut cartea, şi atât se spune, dar asta vrea să fie o glumă... Nu mai este de actualitate formula pentru că, astăzi, un actor care nu are carte, face ce se întâmplă acum la televiziune, adică nu are nici un fel de deontologie profesională, pentru că nu cunoaşte limitele, limitele în care se poate înscrie pe scenă un artist. 

 V.M. Din câte ştiu, paradoxal, talentata Stela Popescu a picat la primul examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie! 

 STELA POPESCU: Da, după bacalaureat, am câştigat o preselecţie care mi-a dat dreptul să mă prezint la examenul propriu-zis, la I.A.T.C. Mama zicea: „Nu te duci la teatru, ce-ţi trebuie ţie cinematografie?” Eram cam dezordonată, eram un copil ciudat, grăsuţă, mama numai artistă nu spera să mă facă. N-avea idei preconcepute, dar nu credea că pot, că aş face faţă. Zicea că nu e pentru mine teatrul. Cinematograf, mai ales – îţi dai seama ce însemna în anii cincizeci şi şase cinematograful pentru un român?... Era încă o minune aşa, o chestie americană, specială. Noi abia făcuserăm primele filme, cred că în ’53-’54. Deci era o minune, nu orice copil putea să facă asta. 

 V.M. Cine era în comisia de admitere? 

STELA POPESCU: În comisie era doamna Marietta Sadova, regizoare, personalitate uriaşă a scenei româneşti… Am venit la Bucureşti, am dat examen şi am căzut cu brio. Nu sunt singurul caz din istoria teatrului românesc. Ştiu eu, ce pot să spun e că, din toate cele care au intrat atunci când am căzut eu la I.A.T.C., nu a făcut nici una teatru. Am căzut, dar pentru că eram foarte bună la carte, am reuşit să mă mut la o altă facultate, fără examen de data asta. Te primeau fără examen. Ce facultate credeţi că avea locuri libere? Facultatea de limbă rusă!!!… Dar pentru că eram deja în Bucureşti, m-am dus, am învăţat un an de zile limba rusă…După aceea, m-am întâlnit într-o zi cu Dumitru Furdui pe stradă şi-mi zice că se dă un examen de actorie la un grup de teatru al Ministerului de Interne. Ministerul de Interne avea o secţie teatrală ca să facă educaţie celor de pe graniţă. Era o trupă bună de teatru şi mi-a prins foarte bine experienţa de-acolo. Am jucat „Ecaterina Teodoroiu”, „Furtuni de primăvară”, piese din astea mai cu tentă eroică, am făcut spectacole de varietăţi. După un an de facultate şi doi ani de teatru la acest grup artistic, am dat din nou examen la institut şi am intrat. N-am mai dat la cinematografie, unde căzusem la fotogenie… culmea… eu am făcut televiziune din primul an. Anul acesta împlinesc 50 de ani de carieră de televiziune! Am jucat în primele emisiuni ale Televiziunii Române. Ei bine, deci am intrat la institutul de teatru. Experienţa scenei mi-a prins bine pentru că n-am ieşit din nimic la institut, aveam o bază, nu mi-a fost greu deloc, nu eram handicapată de emoţia primei apariţii. Am avut profesori foarte buni. Din păcate, toată generaţia aceasta de artişti de-acum nu mai ştie cine sunt. Erau mari actori şi oameni de o cultură şi o disciplină absolut aparte. I-am avut asistenţi pe Iani Cojar, care mai târziu a devenit profesor, care avea un talent pedagogic absolut ieşit din comun, apoi Mihai Berechet, Cornel Todea, Florea Popescu. Am avut norocul unor profesori buni, deştepţi, cu talent, oameni care ştiau să te ajute să ieşi din tine şi să te manifeşti public, pentru că handicapul cel mai mare acesta este – să reuşeşti să transmiţi ceea ce vrei şi ceea ce simţi. Acolo e problema. Pe mine mă amuză când lumea zice – „vai ce memorie aveţi! Cum puteţi să învăţaţi atâtea texte?”. Ştii, cel mai simplu lucru din lume e să înveţi. Nu asta e problema – să înveţi. Problema e să știi să transmiţi ceea ce ai învăţat, să devină al tău şi după aceea să îl dăruieşti oamenilor. Aici este… Ca să poţi să îi convingi. Degeaba înveţi textul şi la sfârşit nu te crede nimeni. E ratată toată încercarea.

 V.M. Din păcate, viaţa de zi cu zi din România, superficialitatea cu care sunt tratate de către actorii politici problemele grave ale societăţii, se reverberează parcă, într-un mod şi mai dramatic pe scenă, unde veleitari şi cabotini, artişti de suprafaţă, nu sunt capabili să transmită nici un pic de fior. 

STELA POPESCU: Da, da. Este şi o epocă în care se merge pe actoriceală. Tare, repede şi fals, spunem noi în teatru, ştii, tare, repede şi fals! Ei, asta-i pentru că n-au pregătire serioasă. Au apărut foarte multe facultăţi de specialitate, chipurile de actorie, dar nu se ţine seama că de la actorie ieşi actor numai şi numai dacă ai intrat actor. Eu am fost profesoară la Ecologistă şi am plecat învârtindu-mă după un an de zile pentru că aveam elevi slabi care credeau că eu pot să-i fac actori. Asta mie mi se pare o chestie foarte gravă. Nu poţi să încurajezi un copil care nu are calităţi, să piardă ani din viaţă inutil, să fie umilit. Este umilit un băiat fără talent care intră şi joacă într-un teatru şi îl duce tata, şi alături de el altul care lui i se pare că-i mai prost decât el, ştii, el poate fi un băiat deştept, dar ăla poate nu e aşa de deştept, dar e plin de talent. Pe ăla îl duce tata şi celălalt joacă în „Hamlet”. E o umilinţă cumplită, să joci într-un teatru şi să nu ai înclinaţie spre această profesie este o nenorocire, e o tragedie. Un copil poate să facă astăzi oricare altă meserie cu succes şi să ajungă pe primul rând. De ce trebuie să stea la coadă la roluri? El nu trebuie încurajat, după părerea mea, copilul care nu are înclinaţie. El merită să încerce, o dată, de două ori, dar dacă nu merge treaba, trebuie să-şi găsească altă soluţie. Viaţa e foarte scurtă şi e o prostie să pierzi vremea. Eh, eu am avut noroc… Da, până la urmă am avut noroc şi cu Televiziunea. Marea mea şansă a fost televiziunea… 

 V.M. Dar au fost și spectacolele cu public, pentru că aţi şi făcut foarte multe turnee şi v-au văzut pe scenă milioane de spectatori… 

 STELA POPESCU: Bine, sigur, eu am jucat enorm. Dacă aş face socoteala spectacolelor în care am jucat, eu am împlinit de mult 100 de ani. E adevărat, am avut energie, am avut putere, nu m-am ferit niciodată de treabă. Şi astăzi, la vârsta mea, dacă îmi dai telefon la 9 seara şi zici: „Da, Stela, avem un tren la ora 11 pentru Timişoara, că mâine neapărat trebuie să facem două spectacole!” – nu e nici o problemă. Mi-am luat materialele, mi-am căutat benzile, mi-am pregătit rochia de spectacol, pantofii şi fardurile, şi poţi să mă duci până în Honolulu! Adică nu mă sperie, mereu am lucrat foarte mult şi mi-a plăcut. Nu eşti obosit dacă faci ce-ţi face plăcere, şi mie mi-a plăcut teatrul, niciodată nu mi-a fost greu. Şi mai ales revista, adică discuţia directă cu publicul, că există o diferenţă între revistă şi dramă… Degeaba este socotit teatrul de revistă copilul sărac al teatrului, şi se zice că e un gen uşor. Printr-o formulă simplă care ţi se pare la prima vedere puerilă, poţi transmite spectatorului lucruri mai importante care îi rămân în suflet şi în memoria afectivă, mai mult decât dacă văd o dramă jucată prost sau mediocru. Este un gen aparent lipsit de consistenţă, dar care poate avea un impact senzaţional. Nu întâmplător, noi cei care jucăm la revistă avem şi o imensă popularitate, pentru că ceea ce spunem acolo nu spunem ca să facem lumea să râdă ca proasta-n târg. Spunem ca să facem lumea să mediteze. Există un miez sau subînţelesuri, un fel de complicitate care pe oameni îi relaxează, dar îi obligă să şi gândească… 

 V.M. Şi îi ungea la suflet, mai ales înainte de 89. Eraţi adulaţi pentru că eraţi singurii care aveaţi curajul să spuneţi în vremurile alea nişte lucruri pe care românii abia aveau curaj să le gândească...

 STELA POPESCU: Da. Le dădea speranţă să audă că şi noi trăim la fel de rău, că simţim la fel. Ziceau: ”Domnule, dacă au spus ăia la Boema, poate poate se schimbă ceva, dacă le-au dat voie să spună că nu e carne, sau lumină, sau căldură…” 

 V.M. Avea cineva curaj să vă dea voie? Nu vă dădea voie. Ce, nu era cenzură? Nu vă dădea voie, dumneavoastră tot spuneaţi. Aveaţi un text aprobat în scris, dar pe scenă se auzea altceva…

 STELA POPESCU: Da sigur, multe șopârlițe scăpau la cenzură, ne fofilam şi îi şmecheream… N-am avut turnători? Oho!... Ne turnau la partid şi la minister că spunem texte incendiare… Dar mai era o chestie: şi ăia care erau la minister, erau sătui până peste cap de minciuni şi de sărăcie… Eu am convingerea că de fapt comunişti adevăraţi nici nu au existat în România! 

 V.M. Oportunişti, mai degrabă. Dar au crezut, unii dintre ei. Dar nu erau comunişti. Foarte repede şi-au dat seama că trebuie doar să profite de situaţie. Oportunişti erau, majoritatea, nu comuniști. 

STELA POPESCU: Da, am fost stăpâniţi de o forţă care ne-a obligat să facem ceea ce n-am fi vrut…Sistemul comunist a fost un sistem foarte bine organizat, şi-a racolat oamenii care n-aveau valoare, care ascultau şi executau ordinele fără să zică nici pâs. Târziu, după 1960, au intrat şi intelectualii în jocul acesta. Baza activiştilor de partid a fost făcută din oameni simpli care credeau că s-ar putea să fim egali cu toţii… Asta e o tâmpenie, nu suntem egali, nici Dumnezeu nu ne-a făcut egali. Numai la stomac, la burdihan, ne-a făcut egali, dar aicea, la cerebel, nu ne-a făcut egali, nu?... 

 V.M. Dacă ar fi acum să faceţi un bilanţ, sigur că e foarte greu, după „o sută de ani de teatru”, cum ziceaţi…

 STELA POPESCU: La sărbătorirea pe care am avut-o în decembrie 2006, am spus: domnule, eu am şaptezeci de ani şi cincizeci de ani de teatru. Şi fiică-mea zice: „Nu, nu, tu ai cincizeci de ani de viaţă şi şaptezeci de teatru!!!” 

 V.M. Da, grozave cifre, o viaţă de om! Dar nu vă las fără să vă amintiți o întâmplare ieşită din tipare… 

STELA POPESCU: Dacă-l pui pe om să-şi povestească viaţa, o să-ţi spună că viaţa lui e un roman, dar viaţa mea chiar că e o poveste frumoasă de iubire pentru oameni. Publicul mi-a fost prieten şi iubit şi partener şi critic, câteodată. Eu ies pe stradă şi îmi zâmbesc 99% din oamenii pe care îi întâlnesc. Şi asta e o bucurie extraordinară. Eram în Banat odată, într-un sat… Am jucat în toate satele Banatului, satele erau bogate… Televiziune nu prea era, dacă ţin minte, nu erau decât uzine şi tractoare şi Ceauşescu-n floare…Şi mă aştepta o doamnă, femeie de la ţară, mă aştepta la uşă şi mi-a zis: „Vreau să vă cunosc. Ştii ceva doamnă, numai pe dumneata dacă te trimiteam în America, ne plăteam toate datoriile!”. Mi s-a părut un compliment senzaţional, senzaţional… Ea a înţeles ceva, a înţeles puterea pe care trebuie să o transmit de acolo de la microfon celor şase-şapte sute de oameni adunați într-o sală de cîmin cultural, că forţa cuvântului e ca un pumn „de parcă ai fi la box”…Din instinct a simţit asta. 

 V.M. Ce însemna, doamna Stela, să fii vedetă în România, acum treizeci-patruzeci de ani. Ce dădea valoarea şi calitatea unei vedete care umplea săli de sute şi mii de spectatori? Să fie numai talentul?

 STELA POPESCU: Dacă-ţi faci un nume, e ca şi cu o firmă, depinde de energia seriozitatea și cinstea pe care le ai şi de felul în care te comporţi. Copiii ăştia care umplu topurile acum, nu înţeleg, şi mie îmi pare rău pentru ei, au fiţe prea multe, baruri prea multe, scandaluri prea multe. Nu scandalurile sunt cele care te ţin în viaţă în show-biz, dimpotrivă, sunt ca găurile în şvaiţer, la un moment dat s-ar putea să se înmoaie brânza, să se lase. Asta au învăţat ei de la străinătate. Că Madonna a făcut scandal, că nu ştiu care a divorţat, că ăla s-a drogat sau c-a intrat beat pe scenă şi a spart chitara. Astea-s prostii, nu artă! Publicul românesc nu înghite excesele astea, vedetismele. Şi chiar judecă uneori în defavoarea artistului. Asta cu datul poalelor peste cap nu ţine în România. Şi eu cred că nu va ţine niciodată. 

V.M. E un bun simţ funciar în poporul acesta. Bunul simţ dă măsura valorii. Chiar dacă, pentru moment, spectatorul acceptă din amuzament, a doua zi dimineaţă regretă. Zice, domnule, dar de ce-a fost nevoie de panarama aia? Ce-or învăţa copiii noştri de la jocul de buric şi de la lălăielile şi zbieretele alea...

 STELA POPESCU: Asta spun… Cei fără talent, care n-au încredere în ei, recurg la subtrefugii dintr-astea care n-au nici o legătură cu arta, cu scena, cu spectacolul. Oamenii trebuie să plece cu o învăţătură de la un spectacol. Tu, ca artist, trebuie să-i faci să se simtă mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi. Dacă poţi face asta, fericeşti publicul şi lumea te respectă. Dacă nu, NU!