ADRIAN JICU AFIRMĂ CĂ TOTUL E BINE

 

Durerile neștiute ale scrisului

sau

poezia ca surogat

Postfață la volumul TOTUL E BINE ȘI NIMIC NU M-A DURUT

 

Val Mănescu scrie des și publică rar. Și bine face. A dat drumul cărților târziu, cu o periodicitate demnă de semnalat, care indică calcul rece, justificat prin temeiuri estetice și ontologice deopotrivă:  Delict de memorie (1993), O zi dinaintea sfârșitului lumii (2003), Efectul Placebo (2013) și, singurul care marchează o abatere de la linia autoimpusă, Ochiul fără pleoape (2018). Cu noua apariție editorială, Totul e bine și nimic nu a durut (2023), el revine la cadența care i se potrivește, fiindcă scrisul nu e o chestiune de cantitate, ci de anduranță. Un tovarăș de drum, un însoțitor care îi jalonează existența, oferindu-i sprijinul necesar în momentele grele. Un surogat cu efect placebo, în absența căruia nu poate trăi.

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna în scrisul lui Val Mănescu este amestecul, indicibil, de (auto)ironie și umor negru. Prea lucid ca să-și permită sentimentalisme, el face pe durul, drapându-și sensibilitatea într-un discurs tăios, care i-a devenit o a doua natură. E modul lui de a se apăra, într-o lume postumană și mercantilă, pe care o dezavuează printr-o distanțare atent construită, semn al unei inteligențe care nu se lasă niciodată copleșită de emoție. Nici n-ar putea fi altfel, câtă vreme poetul înțelege prea bine inutilitatea oricărei zbateri. Numai așa îmi explic postura sa de observator marginal, din care poate comenta neajunsul de a se fi născut. Fără a se lamenta, ci cu un soi de resemnare ieșită nu din lecturi, cât mai degrabă din conștientizarea propriei limitări.

Există însă și mult orgoliu, fiindcă poezia presupune conștiința valorii de sine, pe care Val Mănescu o are, dar o subminează din interior. De aici, tenta polemică a volumului, care dezvăluie futilitatea oricărui efort creator, într-o societate incapabilă să discearnă între valoare și non-valoare: „mergeam invers pe strada care duce la cer/ industria sărăciei avansa şi ea bine şi mirosea/ a pătrunjel deşi era interzis să emiţi prea multe idei/ ţara noastră se umpluse de poeţi/ şi de lanuri nesfârşite de pătrunjel/ abia se mai zăreau cei care ştiau să scrie/ cu trandafiri sălbatici pe zid şi asta ne bucura mult/ ne trezeam generoşi şi nu ne speria pătrunjelul roşu/ din care se preparau ciorbe tractoare canale academicieni/ erau vremuri care nu se mai ştiu de pe când eram pionieri/ şi aveam inima plină de patrie ca plăieşii lui ştefan cel mare/ ah ce cravate roşii cu tricolor ne sugrumau teama zilei de mâine/ ah cât de mândri eram să suflăm în trompeta de tinichea...”

Nelucrativă, industria poeților îi lasă un gust amar, convertit în versuri la intersecția nostalgiei cu dezamăgirea. Și, ca de fiecare dată, ceea ce salvează întregul este conștientizarea nimicniciei, a inutilității, așa cum se întâmplă în Cu Bacovia la festivalul orașului, text simptomatic pentru condiția poetului din provincie, dar deloc provincial: „Eu la volan/ ascultând nimicul prelins pe unde/ un apus ascuns în cutia de rezonanţă/ de pe strada cu fantome de poeţi astmatici/ câştigători de miracole ieftine la pariuri contemporane/ când pocnesc sub aripi/ suspine de calcar rămase din iarnă/ şi timpul în municipiu este mai rar...” Sunt multe asemenea poeme, care insistă asupra prăpastiei între idealurile artistului și realitatea dezămăgitoare: „Vine o primăvară de gheaţă/ Ce veselie în mahalaua desfundată/ prezentul se scurtează mereu/ la festival în Bacău/ cine să bage de seamă când/ poporul întreg din iluzie distilează speranţa/ devenind propriul său gunoi...”

Sastisit de farsa existențială în care s-a trezit implicat fără voie, Val Mănescu se răzbună prin poezie, adoptând un ton părintesc, dincolo de care răzbat indignarea și neputința: „ai grijă să scrii corect toate cuvintele/ nu bea alcool dacă urci la volan/ şi nu uita să-ţi plăteşti taxele la termen/ orice s-ar întâmpla mai departe/ nu se va sfârşi aşa cum te-aştepţi/ în tot acest timp/ dincolo de sistemul ăsta solar/ cu proiecte de viaţă/ Dumnezeu râde de tine/ ca de o tandră ficţiune.” E felul său de a sfida conformismul și de a se împotrivi implacabilului. Un pronunțat sentiment al inutilității răzbate din textele sale, unde autorul deplânge inconsistența unei lumi incapabilă să-l înțeleagă și, ca atare, să-l aprecieze: „Declar pierdut manuscrisul romanului-fluviu/ Moarte-şi-ciocolată-în-Bacău/ oricum nimeni nu se trezeşte la cinci dimineaţa/ să-i remarce lipsa/ în memorabila zarvă a mileniului trei/ cu zorii lui de o frumuseţe aparte/ ca răsăritul de pătrunjel”.

Într-o literatură dominată de veleitari, Val Mănescu nu-și permite să intre în turma care l-ar înghiți lacomă. În aceste condiții, nu-i de mirare că autorul se ia adesea peste picior, subminându-și propriile texte cu o stranie voluptate. Ceea ce caracterizează acest volum este, într-un cuvânt, lehamitea. Nu resemnarea, ci lehamitea. Lehamitea ca formă a refuzului. Ea nu e nici revoltă, nici nepăsare. Nici resemnare, nici renunțare. Lehamitea lui Val Mănescu este, de fapt, un răspuns ferm dat prostiei, ignoranței și nepăsării: „Acum garnitura înaintează târâş ticăind electronic/ prin spaţiile din urma luminii ieri/ viaţa mea s-a săturat de trăit/ toţi călătorii cântă în gând să nu acopere uruitul romantic/ al roţilor/ îşi doresc să ajungă naibii în staţie şi/ să-şi aprindă ţigările căci sunt cetăţeni oneşti atinşi/ româneşte de pasărea poeziei devenind parte a experienţei/ cu aşteptări mari de la ea/ iar eu dormitez în compartiment şi habar n-am dacă trăiesc/ picotind printre seminţe de nebunie uitând să mă revolt/ oricum alienarea e fără izbândă/ Cu cât vidul se adânceşte cu atât mai mari/ Cresc pălăriile poeţilor pregătiţi să se reinventeze/ La ultima haltă în cădere liberă.” El nu se reinventează, ci, în mod admirabil, rămâne consecvent propriilor credințe și valori, pe care le regăsim intacte în acest volum, care trebuie citit și ca autoportret și confesiune dramatică. 

Un autoportret nemilos și curajos, de ins care s-a lămurit că singura soluție rezonabilă rămâne decența. Dublată de un umor amar. Când totul stă sub semnul efemerului, singura miză este să nu-ți pierzi mințile. Ceea ce reușește, legându-se de catargul propriului scris, care constituie, în egala măsură, un blestem și o salvare. În fapt, Val Mănescu e un însingurat: „Acum sunt un candelabru fărâmat/ mă bucur de un IPhone la care pot vorbi singur/ până la refuz/ cu un simplu Touch” Din acest unghi, înclin să cred că Totul e bine și nimic nu a durut este un volum despre lupta neștiută a unui mare sensibil. Unul  suficient de orgolios cât să nu recunoască asta, respingând, cu superbie, compasiunea, într-un gest de dureroasă tandrețe: „sâmbăta trecuse încă o zi/ gongul ei de final pulsa din întuneric/ am aprins lumânarea îngălbenită de timp/ din sertarul cu metode de supravieţuire ratată/ dar oricât de senin ar fi gândul despre sfârşit/ n-ar strica să am în faţă un păhărel de alcool/ în loc de perfuzia de noapte/ un ultim substantiv comun/ ca o concluzie în formă continuată/ dar vă spun/ totul e bine şi nimic nu m-a durut” Acest amestec de tandrețe și durere constituie dovada cea mai vie a refuzului de a ceda și a încrâncenării atât de caracteristice pentru poezia lui Val Mănescu. O poezie atipică, tăioasă, în răspăr cu textele congenarilor, de care se desparte prin această luciditate împinsă până la granițele cinismului.

 

Adrian Jicu

• său de a sfida conformismul i de a se împotrivi implacabilului. Un pronun at sentiment alș ț

  inutilită ii răzbate din textele sale, unde autorul deplânge inconsisten a unei lumi incapabilă să-lț ț

  în eleagă i, ca atare, să-l aprecieze: „Declar pierdut manuscrisul romanului-fluviu/ Moarte-şi-ț ș

  ciocolată-în-Bacău/ oricum nimeni nu se trezeşte la cinci dimineaţa/ să-i remarce lipsa/ în

  memorabila zarvă a mileniului trei/ cu zorii lui de o frumuseţe aparte/ ca răsăritul de pătrunjel”.

  Într-o literatură dominată de veleitari, Val Mănescu nu- i permite să intre în turma care l-arș

  înghi i lacomă. În aceste condi ii, nu-i de mirare că autorul se ia adesea peste picior, subminându-ț ț

  i propriile texte cu o stranie voluptate. Ceea ce caracterizează acest volum este, într-un cuvânt,ș

  lehamitea. Nu resemnarea, ci lehamitea. Lehamitea ca formă a refuzului. Ea nu e nici revoltă,

  nici nepăsare. Nici resemnare, nici renun are. Lehamitea lui Val Mănescu este, de fapt, unț

  răspuns ferm dat prostiei, ignoran ei i nepăsării: „Acum garnitura înaintează târâş ticăindț ș

  electronic/ prin spaţiile din urma luminii ieri/ viaţa mea s-a săturat de trăit/ toţi călătorii cântă în

  gând să nu acopere uruitul romantic/ al roţilor/ îşi doresc să ajungă naibii în staţie şi/ să-şi

  aprindă ţigările căci sunt cetăţeni oneşti atinşi/ româneşte de pasărea poeziei devenind parte a

  experienţei/ cu aşteptări mari de la ea/ iar eu dormitez în compartiment şi habar n-am dacă

  trăiesc/ picotind printre seminţe de nebunie uitând să mă revolt/ oricum alienarea e fără izbândă/

  Cu cât vidul se adânceşte cu atât mai mari/ Cresc pălăriile poeţilor pregătiţi să se reinventeze/ La

  ultima haltă în cădere liberă.” El nu se reinventează, ci, în mod admirabil, rămâne consecvent

  propriilor credin e i valori, pe care le regăsim intacte în acest volum, care trebuie citit i caț ș ș

  autoportret i confesiune dramatică. ș

  Un autoportret nemilos i curajos, de ins care s-a lămurit că singura solu ie rezonabilă rămâneș ț

  decen a. Dublată de un umor amar. Când totul stă sub semnul efemerului, singura miză este săț

  nu- i pierzi min ile. Ceea ce reu e te, legându-se de catargul propriului scris, care constituie, înț ț ș ș

  egala măsură, un blestem i o salvare. În fapt, Val Mănescu e un însingurat: „Acum sunt unș

  candelabru fărâmat/ mă bucur de un IPhone la care pot vorbi singur/ până la refuz/ cu un simplu

  Touch” Din acest unghi, înclin să cred că Totul e bine i nimic nu a durutș este un volum despre

  lupta ne tiută a unui mare sensibil. Unul suficient de orgolios cât să nu recunoască asta,ș

  respingând, cu superbie, compasiunea, într-un gest de dureroasă tandre e: „sâmbăta trecuse încăț

  o zi/ gongul ei de final pulsa din întuneric/ am aprins lumânarea îngălbenită de timp/ din sertarul

  cu metode de supravieţuire ratată/ dar oricât de senin ar fi gândul despre sfârşit/ n-ar strica să am

  în faţă un păhărel de alcool/ în loc de perfuzia de noapte/ un ultim substantiv comun/ ca o

  concluzie în formă continuată/ dar vă spun/ totul e bine şi nimic nu m-a durut” Acest amestec de

  tandre e i durere constituie dovada cea mai vie a refuzului de a ceda i a încrâncenării atât deț ș ș

  caracteristice pentru poezia lui Val Mănescu. O poezie atipică, tăioasă, în răspăr cu textele

  congenarilor, de care se desparte prin această luciditate împinsă până la grani ele cinismului.ț

  Adrian Jicu